Nicolae de România - "Pentru mine, acasă e România"

- La șapte ani a călcat pentru prima oară în România, țara pe care o cunoștea doar din poveștile bunicului. Două decenii mai târziu, primirea titlului de Alteță Regală i-a schimbat viața pentru totdeauna. Renegat ulterior de Familia Regală, dar îmbrățișat și simpatizat de români, Nicolae de România a luat anul acesta hotărârea să se căsătorească și să se stabilească definitiv în țara noastră. Un interviu în exclusivitate despre cine este, cum este și ce visează nepotul Regelui Mihai -

"De fiecare dată când plecam din România, îmi venea să plâng"

- În 1992, la revenirea din exil, Majestatea Sa Regele v-a ridicat în brațe în balconul Hotelului Continental. A fost prima oară când aflam cu toții că Regele Mihai are un nepot - un băiețel de șapte ani, întâmpinat cu ovații de mulțimea adunată pe Calea Victoriei.

- Și pentru mine rămâne cea mai impresionantă amintire a vieții mele. Toți cei din familie știau despre România din amintirile bunicului, dar când am venit, în sfârșit, în țară toate poveștile lui au devenit realitate palpabilă. Sigur că nu înțelegeam atunci ce semnificație istorică are întoarcerea Re­gelui, însă m-a emoționat să văd cum aproape un mi­lion de oameni veniseră să-l întâmpine. În seara de după ieșirea noastră la balcon, am făcut și o mică boa­cănă, fiindcă eram extrem de agitat. N-am prea mân­cat la cină, m-am retras în cameră, fiindcă ar­deam de nerăbdare să aflu ce s-a întâmplat cu mulți­mea. Am scos capul pe fereastră, mai rămăseseră doar câteva mii în jurul hotelului, și am început să fac cu mâna. Oamenii s-au animat brusc, din ce în ce mai entuziaști. Atunci mi-a venit ideea să iau bu­chetul de lalele din vaza de pe masă și, cățărat pe per­vaz, să arunc mulțimii florile, una câte una. Bi­neînțeles că paza s-a alertat rapid și în nici două minute, tatăl meu vitreg mi-a bătut la ușă.

- Cum era la vârsta aceea? Aveați ocazia des să fiți în preajma bunicului?

- Petreceam în fiecare vară câte o lună sau o lună jumătate în Elveția, la Versoix, doar cu bu­nicii, fără părinți. Când eram acolo, tradiția me­selor era res­pectată strict, la oră fixă ne adunam cu toții. Pentru bunica era un bun prilej să ne învețe ma­nierele, pentru bunicul era o ocazie ca, direct sau indirect, să aducă vorba de istoria României și a familiei noas­tre. Însă bunicul nu era foarte vor­­băreț. Dacă voiai să afli ceva, tre­buia să-i adre­sezi întrebări precise.

- Ce-i drept, așa a rămas și în memoria noastră: foarte tăcut și foarte demn. Cum era însă ca bu­nic, între patru pereți?

- Cald și glumeț. Era foarte ma­tinal, diminețile era la treburile lui. În­să după amiaza își găsea timp pen­tru noi, îi plăcea să ne poves­teas­că despre avioane și să ne arate mași­nile. Mi-a plăcut la bu­nicul meu că a respectat întotdeauna omul din fața lui. Trata cu aceeași politețe pe toată lu­mea. Nu se lăsa impre­sio­nat de titluri și de averi.

- Aș vrea să ne întoarcem puțin la primii dumneavoastră ani de viață. Știm că ați locuit în Anglia, acolo v-ați și născut?

- M-am născut, de fapt, la Ge­ne­va, pe 1 aprilie 1985, și până la un an și jumătate, am tot făcut naveta între Elveția și Su­dan, pentru că tatăl meu lucra pentru Națiunile Unite și pentru UNICEF. Apoi ne-am stabilit în nordul Angliei, în Durham, la Esh Winning, unde tata avea o casă, un fost conac, cam la cinci kilometri de un sătuc încon­jurat de păduri.

- Nu vă simțeați singur, așa izolat?

- Uneori, da, dar aveam o bonă, Ursula, o fe­meie adorabilă, cu care mă distram gro­zav. Ursula mi-a povestit mai târziu cum a rămas fără glas când, în prima zi de lucru, tatăl meu a întrebat-o dacă știe cine este în tabloul de pe perete. Nu știa, așa că a lămurit-o: "Este Re­gele României, iar soția mea este fiica Regelui!". Era foarte mândru de Regele Mihai.

- L-ați amintit la începutul discuției pe tatăl dumnea­voas­tră vitreg. Ce s-a întâmplat cu tatăl adevărat?

- Părinții mei au divorțat când eu aveam cam cinci ani și ma­ma s-a recăsătorit. Pe tatăl meu adevărat n-am apucat să-l cunosc prea bine. Lucra în afara țării, îl vedeam de două, trei ori pe an, la sfârșit de săptămână. Când venea, făceam plimbări prin pădure, jucam fotbal împreună și-mi spunea povești despre castele. Era ceva magic în prezența lui. Tata a murit când eu aveam 16 ani, în februarie 2002.

- V-a fost greu în momentul în care părinții au divorțat ? Erați totuși destul de mic.

- Un divorț e cumplit pentru orice copil. Poate sora mea, Karina, care avea doar un an atunci, n-a simțit direct suferința. A fost greu, pentru că din momentul acela, l-am văzut pe tata din ce în ce mai rar. Sigur, l-am avut alături pe tatăl meu vitreg, care a dat dovadă de devotament, acceptându-ne și pe noi alături de mama și asumându-și creșterea noas­tră. A fost un mare sprijin pentru noi, dar nu e totu­na cu un tată adevărat. Într-un fel, am învățat să supraviețuiesc singur.

- V-a dat asta mai mult curaj, v-a făcut mai in­dependent?

- Când eram copil, eram mai aventuros și nu îmi era teamă. Îi moștenesc pe tatăl și pe bunicul meu. În copilărie, mama a fost ne­voită să cheme poliția de mai multe ori, fiindcă plecam cu bi­cicleta de acasă și uitam să mă mai întorc câte o zi în­treagă. Pe de altă parte, nici cu mama n-am pe­trecut foarte mult timp. Eram de multe ori singur, căci mama era foar­te ocupată cu munca ei. Țin minte că cel mai mult îmi do­ream să dorm în camera ei, fi­ind­că de multe ori nu mă simțeam bine sin­gur, în casa în care lo­cu­iam. Am crescut învățând să lupt cu sin­gurătatea și cu fricile co­pi­lăriei, dar, într-adevăr, toate astea m-au făcut, în final, independent. Iar la 14 ani, m-am înscris la Shiplake College, o școală cu internat, aflată la 50 de km de Londra. A fost momentul în care am în­țe­les că trebuie să îmi asum propria existență.

- Ați fost obligat să vă maturizați rapid. Și to­tuși, dacă v-ați putea reîntoarce în copilărie pen­tru o zi, ce v-ar plăcea să retrăiți?

- Aș fi foarte fericit să mă plimb și să stau de vor­bă cu tatăl meu. Mă gândesc foarte mult la el acum, îmi lipsește. Dar mi-e la fel de dor și de bu­nicii mei, de magia clipelor petrecute cu bunicul, de felul în care știa să mă facă să vi­sez, rămânând totuși cu picioarele pe pământ.

- Până la urmă, venirea dum­nea­voastră în România a fost o sur­priză pentru multă lume. De ce ați părăsit Anglia?

- Încă de prin 2007 începusem să mă gândesc la poziția pe care o are Familia Regală în Ro­mânia. Auzi­sem foarte multe lucruri contra­dic­to­rii de la mama mea, și anume că, odată ce îți asumi o viață publică, to­tul e controlat, de la ce mănânci, pâ­nă la cu cine te vezi. Mi s-a părut un pic exa­ge­rat și, fiindcă știam că ma­ma nu avusese o ex­pe­riență directă, am decis să vin să stau de vorbă cu mătușa și cu unchiul meu și să ajung la propriile-mi concluzii. În același an, în decembrie, bunicul a decis schimbarea normelor fundamentale ale fa­miliei și m-a plasat al treilea în ordinea de suc­cesiune, iar după trei ani și 4 luni, exact în ziua în care am îm­plinit 25 de ani, am primit titlul de Alteță Regală și lucrurile au devenit, brusc, foarte serioase. Însă în 2012, înainte de a mă stabili în România, am decis să plec într-o călătorie în stră­inătate, cu un rucsac în spate, fără să mă recu­noască nimeni. Era o pro­vocare pe care mi-o adre­sam mie însumi: să mă descurc în medii culturale diferite, cu puțini bani la mine. O experiență pe care orice om ar trebui să o trăiască o dată în viață.

- Dar ce intenții aveați când ați hotărât să rămâneți? Ce vă doreați de la România?

- Cel mai important pentru mine era să învăț limba română și să călătoresc, ca să îi pot înțelege pe români. Citisem și mă documentasem, dar sim­țeam că nu e de ajuns. România e o țară mai com­pli­cată decât pare la prima vedere, care găzduiește multe culturi. La momentul respectiv, nu știam exact ce voi face, dar voiam să-mi ofer sprijinul aces­tei țări. Încetul cu încetul, m-am implicat ală­turi de Editura Curtea Veche într-un proiect dedicat încurajării lecturii. Am continuat apoi cu activități de protejare a mediului, dar mi-am păstrat interesele și-n zona de inovație urbană, unde am militat pentru refacerea și construirea traseelor de biciclete din București.

- Nici Regele Mihai, nici Regina Ana, odată ajunși în exil, nu s-au ferit de muncă. Noi am fi însă curioși să aflăm ce munceați înainte să vă stabiliți în România.

- La 19 ani am avut prima slujbă adevărată. Un prieten care avea o afacere cu pardoseli mi-a oferit un loc de muncă. Transportam mochete și le montam în casele oamenilor. Era o muncă grea, dar mie îmi plac activitățile fizice, așa că nu m-am des­curajat. Mai târziu, am lucrat și pentru Tesco, un mare lanț de supermarketuri. Am lucrat și-n Kenya, în timpul expediției mele. Iar în Statele Uni­te, am lucrat la ferma mătușii mele. Era pe­rioada recoltei, adunam fânul și-l duceam în șo­proa­ne și mă ocu­pam de întreținerea cailor. Lu­cram de la 8 dimineața la 9 seara, dar nici nu simțeam când trecea timpul, caii sunt niște animale minunate.

- Sunteți totuși membru al Familiei Regale. Nu vă deranja să aveți slujbe atât de modeste?

- În Anglia, nu simțeam nevoia să vor­besc des­pre cine sunt, voiam să fiu ca toți ceilalți. Mi-am dorit să fiu, înainte de toate, om între oameni. Dacă ulte­rior au venit și titlurile, asta nu a schimbat niciodată felul în care am ales să îi tratez pe cei din jur. Eu mun­ceam să-mi fi­nan­țez expedițiile în stră­ină­tate, fiindcă eram foarte pa­sio­nat de că­lă­torii. Mai târziu, m-am înscris să studiez ma­na­gementul la Royal Holloway, o mică universitate la 50 de km de Londra. Dar am rămas un om practic, îmi place mai mult să fac lucruri concrete decât să teoretizez.

Dragoste în oglindă

- Anul trecut a fost un an im­portant pentru dumnea­voas­tră, v-ați anunțat lo­god­na cu Alina Maria Binder.

- Pe Alina am cunoscut-o în 2014 și destul de repede ne-am dat seama că avem mul­te lucruri în comun: că­lă­to­riile, viziu­nea asupra vieții, mașinile, aviația. Cu­nos­­cusem pe cineva cu exact aceleași pasiuni ca și mine! Câteodată, am chiar senzația că mă văd în oglindă, cu bunele și cu relele mele. Relația noastră a început exact după ce mi s-a retras titlul de Prin­ci­pe. Alina a stat lângă mine în acele momente di­ficile și asta a fost, fără să vrem, un mare test pentru relația noastră.

- Unde locuiți acum?

- Locuim la București. Tocmai ne-am mutat îna­poi în România, după ce un an de zile am locuit în stră­inătate. În septembrie 2015, mi s-a impus să pă­răsesc România, a fost decizia familiei. Într-un fel, a fost bine pentru mine, pentru că am avut liniște. A fost însă greu, pentru că abia o cunos­cu­sem pe Alina. Dar am decis atunci să nu fac un caz public din suferin­ța mea.

- Anul 2015 a culminat cu eli­mi­narea dum­neavoastră oficială din linia succesorală. Poate ar fi mo­men­tul să lămurim și pentru cititori ce s-a întâmplat, de fapt.

- Pentru mine, decizia rămâne și astăzi învă­luită în ceață. Sunt confuz și nelămurit, pentru că tot ce am aflat au fost zvonuri nejustificate.

- Unul dintre ele e chiar faptul că ați fi tatăl unei fetițe, Iris Anna, pe care ați refuzat să o recunoașteți.

- Nu am refuzat niciodată să o recunosc, este doar o acuzație pe care am încercat de nenumărate ori să o lă­muresc, propunându-i fetei res­pec­tive să facem un test ADN de pater­nitate. Am invitat-o de trei ori la IML, la București și la Cluj, și de fie­care dată m-a refuzat. Dacă va ac­cepta testul de paternitate, voi lua toa­te măsurile care se impun. Până atunci, pentru mine subiectul este în­chis. Cât despre restul, ce știți dum­nea­voastră din presă știu și eu, nu mi s-a spus nimic în plus. Un lucru e în­să sigur: nu mi s-a precizat niciodată motivul dez­moș­tenirii.

- După doi ani de pauză, ați de­cis să reveniți în România. De ce toc­mai acum?

- În iulie 2017, i-am cerut mâna Alinei și de atunci toate eve­ni­men­tele s-au aliniat în fa­voarea întoar­cerii. Într-o zi, ne-am trezit și ne-am spus unul altuia: "Aici nu suntem acasă. E tim­pul să ne întoarcem și să fa­cem ceva pentru oameni. Viața noastră e în România!".

- În ultima vreme, pare că ați ajuns la relații mult mai bu­ne cu familia, ați participat îm­preună la parastasul Regelui. A contat și asta?

- Nu, e o decizie pe care aș fi luat-o oricum. Relațiile cu fami­lia sunt absolut la fel, nu s-a schim­bat nimic. Mi-am anunțat participarea și mi s-a transmis că este un eveniment public. Aș vrea să se înțeleagă că nu sunt în România să fac concurență nimănui. Nu am niciun fel de așteptări din partea familiei, eu și Alina avem propriile noas­tre proiecte. Dar mi-ar plă­cea să comunicăm, mi-aș putea oferi sprijinul în diverse ac­ti­vități ale Casei Regale. Din punc­tul meu de vedere, sun­tem de aceeași parte a bari­ca­dei, suntem o fa­mi­lie și așa vom rămâne. Din păcate, când vorbesc de răceala asta, nu mă refer doar la cei din România. Și familia din străi­nătate se poartă la fel.

- Am fost cu toții foarte im­presionați de reacția ma­mei dumneavoastră, care a ales să vă mustre public foar­te dur, când ați insistat să vă vedeți bunicul pe patul de moarte.

- Da...Mă bucur că am avut o viață mai in­de­pendentă și mai detașată, altfel aș fi fost dărâmat. Oricum, a fost un mo­ment foarte dureros pentru mi­ne. E trist că a trebuit să aflu așa, din presă, fără un telefon înainte. Ar fi putut să-mi vorbească di­rect, ca o mamă, să-mi spună, even­tual, ce n-am fă­cut bine. Eu nu l-am mai văzut pe bunicul meu din septem­brie 2015, de la ziua Reginei. Nu știu dacă a fost de­cizia lui sau a altora, el va rămâne în sufletul meu. M-am hrănit su­fletește cu amintirea legăturii noastre cu totul speciale, ca să pot trece peste toate aceste întâmplări.

- Au trecut mai bine de cinci ani de când v-ați stabilit prima oară în România. Ați lăsat o viață tihnită în Anglia pentru o poziție publică ce nu o dată a stârnit scandaluri. Nu vă pare rău de alegerea făcută?

- Nu-mi pare rău, am ajuns să cunosc o țară foarte frumoasă, cu foarte mult potențial. Când eram în facultate, colegii mă ironizau spunând că în Ro­mânia încă se călătorește cu căruța trasă de mă­gari. De când m-am stabilit aici, mi-am luat revanșa, organizând mai multe tururi cu prieteni de-ai mei de peste tot din Europa, Australia și America, cărora le-am arătat munți, lacuri, cetăți și muzee. La final, toți au zis: "Wow, România este un loc minunat!".

- Ați pierdut însă libertatea de a face chiar tot ce vă doriți. Nu era mai bun anonimatul?

- Într-un fel, sunt mai multe responsabilități aici. Am fost crescut ca un copil obișnuit și nu mi-a fost ușor să mă adaptez în fața atâtor reguli de protocol. Cât timp am stat la Palatul Elisabeta, mi se părea ex­traordinar că cineva îmi gătește, fiindcă eu sunt un de­zastru în bucătărie. Dar mi-ar fi plăcut ca, din când în când, să-mi mai fac un sandviș și singur, fără su­pra­vegherea nimănui, sau să conduc singur, nu să am șofer. Însă mi-am asumat, de când m-am întors, faptul că încep o viață cu totul nouă, într-o lume di­fe­rită.

- Am să mă întorc, în încheiere, la acel faimos an 1992. Există imagini în care se vede că, la ple­carea din România, aveați lacrimi în ochi.

- Ani la rând, de fiecare dată când plecam din România, îmi venea să plâng. Nu știu de ce, cred că la mijloc era acea încărcătură emoțio­na­lă puternică pe care o simțeam de fiecare dată. Trăiam România cu foarte mare inten­si­tate, chiar dacă nu înțelegeam totdeauna totul. Am spus-o și o mai spun: în Anglia m-am sim­țit mereu ca un străin. Pentru mine, acasă e Ro­mânia.

- Da, dar la urma urmei, aici, în România, sun­teți un principe dezmoștenit. Mai puteți avea ace­leași ambiții și același curaj fără titlul de Alteță Regală?

- Ceea ce fac, fac pentru țară și pentru oamenii de aici, și scopul rămâne același. Cred în România, ăsta e motivul pentru care mă implic în continuare, chiar dacă acum momentele de rătăcire sunt mai accentuate ca niciodată. Moștenirea morală de la bunicii mei mă motivează să duc mai departe valori în care poate mulți oameni nu mai cred. Avem în ADN-ul nostru o tradiție puternică, o istorie consis­tentă, înaintași curajoși și demni. Trebuie doar să ne amintim cine suntem. Țara noastră are potențial să fie un jucător mare și important în Europa și, într-o zi, i-ar putea aduce înapoi acasă pe toți cei plecați în Occident. Aș vrea să cresc odată cu generația și cu țara mea și să fac diferența cu ei, nu singur.

Foto: DAVID NIVIÈRE, AGERPRES, ARHIVA PRINCIPELUI NICOLAE