Am primit-o în dar de la bunicul. Am citit-o și răscitit-o până am făcut-o ferfeniță. Am și învățat din ea unele proverbe și anecdote, ca să pot da replica, atunci când întâlneam fapte și lucruri nelalocul lor. Apoi au urmat o mulțime de volume pe care le primeam când se încheia anul școlar și, alături de diplomele de merit, plecam acasă cu brațele pline de cărți. Când am aflat că poți cumpăra ce vrei de la Biblioteca pentru toți, livrate la comandă prin poștă, nu m-am mai oprit, până nu mi-am luat tot ce constituia lectura obligatorie pentru școală.
De ziua mea, cărțile erau cadoul preferat. Le primeam bine împachetate în hârtie lucioasă, legate cu fundițe multicolore. Apoi, umpleam cu ele rafturile bibliotecii, pentru mine fiind adevărate minunății. Le iubeam ca pe niște ființe, le vorbeam și, ferit-a sfântul să fi scris ceva pe ele. Cu timpul, au devenit o adevărată colecție de amintiri. Pe prima pagină era scris anul când le-am cumpărat sau le-am primit drept dar, ori - ca răsplată pentru meritele mele la școală și la concursuri. Uneori, le mai împrumutam la prietene. Mai întâi le făceam instructajul, trebuiau să aibă mare grijă de cărticele, ba le mai îmbrăcam și într-o hârtie albă, ca să rămână coperțile intacte.
Când m-am căsătorit, mi-am adus zestrea și am umplut rafturile casei până în tavan. Nu era ceva neobișnuit. Biblioteci până în tavan găseam la toate rudele noastre, dar și la prietenii pe care-i aveam atunci. Nu concepeai o sufragerie fără bibliotecă, în care tronau dicționare, cărți de autori români și străini, colecții de reviste și almanahuri, atlase geografice, globul pământesc - cel mai mare posibil - iar pe pereți erau înșirate mai multe hărți decât tablouri. Pe o măsuță mică stătea o cutie cu piesele de șah, pe care-o deschideam cu nerăbdare, ca să-ncepem o bătălie cu câte-un prieten care ne vizita.
Pe atunci, înainte de valul schimbărilor, garniturile de mobilă de sufragerie cuprindeau, obligatoriu, și acea piesă cu rafturi, numită Bibliotecă. Acum nu mai există o astfel de componentă, ori nu ne-o mai achiziționăm, găsind-o inutilă, din moment ce nu mai cumpărăm cărți (nu toți, dar nici puțini). Fabricile de mobilă s-au adaptat și ele noilor tendințe. Biblioteca a fost înlocuită cu niște etajere, câteva scânduri bine lustruite, agățate direct în perete. La unii le-am văzut goale, la alții umplute cu chiciuri, cu imitații de cărți făcute din plastic, tot felul de maimuțoi, flori artificiale și o mulțime de nimicuri. Se asortează bine cu frigiderele ticsite pe din afară cu zeci de magneți.
În ultimele săptămâni, am fost ocupată să-mi achiziționez un apartament. Până acum n-am reușit, dar tot vizitând case, am intrat în intimitatea locativă a oamenilor. Căutam din priviri mai ales colțul cu cărți, așa, de curiozitate, ca să înțeleg ce fel de oameni trăiesc acolo. Dintre toate locuințele vizitate, una singură era dotată cu bibliotecă, și ce credeți, se afla în casa unor romi. Aveau doi copii. Cărțile aranjate cu grijă, sortate după mărime, ca să dea bine estetic, mi-au atras în mod special atenția și n-am rezistat să zăbovesc câteva minute în fața lor.
Nu demult, am trăit o întâmplare care m-a blocat. Ieșisem la cumpărături. M-am întâlnit în fața magazinului de pâine cu o verișoară îndepărtată, pe care n-o mai văzusem de zece ani. Amândouă cu ochelari, cu căciulile îndesate pe frunte, mai maturizate decât atunci când ne văzuserăm ultima dată, aproape că nu ne-am mai recunoscut. Eram sigură că-mi va spune, așa cum a devenit printre femei proverbială expresia: "Vai, dar ce mult te-ai trecut", sau "Arăți rău. Ești bolnavă?". Nu s-a întâmplat așa, a fost și mai rău. M-a întrebat: "Ce faci? Cu ce-ți umpli timpul, te pomenești că citești?!". Am privit-o buimacă. Dar vara mea se prezenta foarte bine, nici vorbă de vreo scleroză, cum îmi trecuse prin cap. Nu știam ce să-i răspund. M-a scos tot ea din încurcătură: "Eu nu mai citesc. M-am săturat de cărți. Sunt plicticoase. Mai bine stau la un serial. Doar și ăla este literatură. Cărți cu actori". Mărturisesc că la atâta subtilitate nu mă așteptam. Dar n-a fost nimic pe lângă ce s-a întâmplat săptămâna trecută. Fără să vreau, m-am intersectat pe casa scărilor de la bloc, cu muncitorii care renovau apartamentul unei vecine. Tânăra îl moștenise de la bunicii ei. Ca să-i dea o față modernă, în afară că a spart vreo două ziduri despărțitoare, a aruncat absolut tot din casă, în frunte cu cărțile. Bătrânii fuseseră mari iubitori de lectură. Pereții casei gemeau de rafturi cu cărți. Aveau și o scară specială, ca să poată urca până la rafturile de sus. El era ceasornicar, iar soția, croitoreasă. După ce ieșiseră la pensie, citeau tot timpul. Nu se gândiseră să-și doneze unei biblioteci comoara, o lăsaseră nepoatei, moștenire de preț. Am fost prezentă când sacii cu cărți au fost aruncați lângă tomberoanele de gunoi, iar niște oameni nevoiași luaseră câteva pentru a face focul cu ele. Au și aprins câteva, să-și încălzească mâinile înghețate. Am stat țintuită în loc. Nu-mi venea să cred că ce văd este adevărat. În mintea mea, cărțile care ardeau erau cărțile mele, cărțile alături de care crescusem "om". În revolta care mă stăpânea, mi-am imaginat personajele puse pe rug, ca în anii groaznici ai inchiziției. În lumea de dincolo, bătrânul ceasornicar și doamna croitoreasă le primeau sufletele de fum.
NIȚU EUGENIA - Călărași