Despre Stalin și Hitler s-au scris și continuă să se scrie mulțime de cărți, pe lângă filmele documentare peste care dai mereu zapând. Biografiile lui Hitler au fost mai consistente fiindcă istoricii au avut acces nelimitat la arhivele și mărturiile despre "traseul" lui. În cazul lui Stalin, documentele arhivate și memoriile colaboratorilor au fost cenzurate sau autocenzurate, Uniunea Sovietică nefiind dispusă să pună la dispoziția cercetătorilor date complete despre cel ce a condus-o dictatorial între 1929 și 1953.Toate scrierile despre Stalin, encomiastice sau critice, au fost de aceea, până după anii '90, marcate de subiectivism, ideologie sau parțialitate obiectivă datorată accesului restrâns la documente. Abia prăbușirea URSS a dat - pentru scurt timp - posibilitatea consultării lor, accesul la mărturii necenzurate despre intimitatea "marelui călău". Se știe acum că, în sfertul de secol în care și-a exercitat puterea, Stalin a trimis la moarte, direct sau indirect, cel puțin un milion de oameni pe an. Care au fost resorturile acestei cruzimi? Din ce cauze a acționat astfel și cum și-a motivat opțiunile sângeroase? Sunt întrebări la care mulți istorici au încercat să răspundă, înfruntând pericolul mitologizării personajului sau al considerării lui ori ca rezultat inevitabil, ori ca accident al istoriei Rusiei. O analiză coerentă și lucidă era cu atât mai necesară cu cât Rusia de azi se îndreaptă spre o revalorificare a cultului personalității staliniste. Cartea pe care vi-o propun azi este o asemenea analiză a motivațiilor și resorturilor intime ale acțiunilor lui Stalin. Cea mai completă de până acum. Hlevniuk nu a recurs la o narațiune cronologică și nici la tentația anecdotei. Studiind atent istoriografia epocii sovietice și având acces, în scurta perioadă cât au fost deschise, la arhivele P.C.U.S., inclusiv la arhiva personală a dictatorului, el s-a orientat spre momentele esențiale ale evoluției lui Stalin, evitând "expunerile arhivistice" (cum o face un istoric precum D. Volkogonov), narațiunile documentate (precum cele ale britanicului Simon Sebag Montefiore), dar și apologiile pseudoacademice. Oleg V. Hlevniuk își structurează cartea pe modelul păpușilor Matrioșka, plecând de la ultima zi de viață a lui Stalin, pentru a detalia pe rând mecanismele lui de gândire și acțiune, cu surprinderea riguroasă a condiționărilor istorice obiective care le-au declanșat. Ne dezvăluie astfel abisuri psihice, complexe și fixații care l-au marcat în situații date, paradigmele în care s-a mișcat. Documentarea realizată fără părtinire ideologică îi permite să demoleze atât teza necesității istorice a stalinismului cât și cea opusă, a "accidentului" care l-a împins pe Stalin la conducerea imperiului sovietic. Ni se arată cum și-a impus treptat dictatura utilizând cu viclenie împrejurările istorice traversate; cum a reușit să-și elimine concurența prin clasicul principiu divide et impera și să-și fidelizeze susținătorii limitându-le informațiile strict la domeniul de care răspundeau. Astfel, el a devenit singurul actor al conducerii sovietice care avea acces la toate datele legate de contextul intern și extern, singurul decident în raport cu ele. Noua biografie scrisă de istoricul rus - cel mai mare expert în Stalin, după cum spune Montefiore - e o lectură esențială pentru cei interesați de secolul XX și reverberațiile lui în lumea de azi.