O mare doamnă a cosmeticii românești - NELI PFEIFFER: "Într-o zi, cum stăteam cumințică într-un colț, mi-am zis: «Eu trebuie să fac meseria asta la superlativ!»"

Delia Hanzelik
- Pasiunea sa pentru cosmetică durează de 35 de ani și pare că nimic nu o descurajează și nu-i încetinește elanul, pe drumul pavat cu perseverență și încredere. Maestră a tratamentelor cu produse apicole, le folosește cu mare succes, la "ApiEstetic", un veritabil templu al frumuseții, al cărui model pătrunde și în Europa. Care sunt peripețiile și izbânzile acestei doamne a cosmeticii românești, veți afla în rân­du­rile ce urmează -

Rochia de bal

- Dragă doamnă Neli Pfeiffer, mă bucur să vorbim pe larg despre pasiunea dumneavoastră de o viață, cosmetica. Când v-ați dat seama că asta vă doriți să faceți ca meserie? Puteți să-mi spuneți povestea începutului?

- Știi, Delia, mi-a zis o doamnă, odată: "Neli, când vin la tine parcă intru în co­pilărie. Toate mirosurile astea mă duc cu gândul la turta dulce din bucă­tăria bunicii". Eu nu am amintiri olfac­ti­ve legate de miere, deși o mâncam cu mare plăcere, dar ce mi-a plăcut mie în­tot­deauna pe lumea asta a fost frumosul. O floare frumoasă, un om frumos, o rochie care să pună în valoare trupul unei femei... Și am avut o mamă care acum este icoana sufletului meu, o femeie sim­plă, de la țară, dar care, și ea, iubea fru­mosul mai presus de orice. E minunat cum lumina din noi ne ajută să depășim modestia vieții! O prietenă de-a mea, din copilărie, mi-a spus odată: "Măi, Neli, cum ești tu întotdeauna atât de frumos îmbrăcată? Ai niște rochițe de prin­țesă...". Remarca ei m-a făcut con­știentă că sunt îmbrăcată deosebit, că draga de mama voia să mă facă, neapărat, frumoasă. Mergea cu mine la ma­gazin, cumpăra materiale ieftine dar deosebite, pe care ni le lucra o croitoreasă. Și eu, și sora mea, aveam rochii la comandă. Pantofi, la fel, ni-i făcea de comandă ori ni-i lua din oraș, de la magazine pe care le găsea, cutreierând Bucureștiul, în lung și-n lat. Țin minte, că la banchetul de bacalaureat am avut o rochie superbă. Mi-a luat mama un voal în nuanțe de roz-fané și m-a dus la o doamnă care lucra la Casa de mode de pe Calea Victoriei. Toate astea, în timp ce mama era o simplă muncitoare. Lucra într-o pivniță, la Vinalcool, numai între băr­bați, încălțată în cizme de cauciuc și îmbrăcată în niște halate din alea groase... De unde auzea și știa ea să mă ducă la casa de mode, nu știu?! Tot atunci, la ban­chet , mi-a spus: "Neli, mer­gem la magazinul Eva, că acolo mi-a spus cineva că găsim pantofi pentru rochia ta de bal." Atunci am avut primii mei pantofi de lux, Salamander, tot așa, un roz prăfuit, care s-au potrivit de minune cu rochia de voal. Nu am poze de atunci, și îmi pare rău, mi-ar fi plăcut să vezi gustul mamei, oricum, e sigur că simțul estetic și atracția către frumos le-am moștenit de la femeia asta simplă, dar care avea o istețime și un simț al esteticului extraordinar!

O colegă de drum

- Ce poveste frumoasă... Parcă am fost de față și eu, acolo, la proba rochiei roz, din voal. Totuși, nu v-ați dedicat croitoriei de artă, ci cosme­ticii. Cum s-a întâmplat?

- Păi, s-a întâmplat că eu, la 21 de ani, m-am măritat, ca să nu rămân nemăritată (râde). Era bine și mă simțeam fericită, dar, la un moment dat, a sunat clopoțelul și m-am gândit că trebuie să fac și eu ceva pe lumea asta. Mă simțeam, și isteață, și dornică să acționez. Și-atunci, bărbatul meu m-a trimis la facultate. Dădu­sem la drept, picasem cu brio, și mă tot gândeam eu ce mi-ar plăcea. Îmi plăcea istoria, dar după facultate, m-ar fi trimis obligatoriu trei ani la țară, treabă care nu mă încânta deloc. Așa că am renunțat și la istorie și m-am gândit la o variantă de școală tehnică. Bărbatul meu mi-a spus, "Neli, sunt do­uă școli tehnice po­trivite pentru tine, la arhitectură și la far­macie". Arhi­tectura nu m-a atras, dar farmacia, da. Mă și vedeam în halat alb, în laborator. Zic: "Da, aici cred că este de mine". Drept pen­tru care m-am apu­cat să în­văț chimie și anatomie. Examenul se dădea în toamnă. Du­cân­du-mă să mă înscriu, pe drum mi-a scos Dum­nezeu în ca­le o fostă colegă de li­ceu, care tocmai ter­mi­na școala de cosmetică. Și ea mi-a zis: "Ce să ca­uți, dragă, la far­ma­cie? Să stai trei ani la școală și pe urmă să vinzi la tejghea?! Vino la școala de cosmetică, durează numai doi ani și e mult mai frumos.". "Bine", zic. "Du-mă să mă înscriu!". În ziua aceea am ajuns acasă, în­scrisă la școala de cosmetică. În toamnă am dat exa­menul. Când am aflat că am fost 15 pe loc și că erau numai 10 locuri, mi s-a făcut rău. Și toată lu­mea mi-a zis: "Ești o nebună, nu ai cum să intri, la cosmetică vin numai fete de securiști și de se­cretari de partid". Și m-am tuflit. Nu am vrut nici să merg să văd rezultatul. Dar până la urmă, îm­pinsă de la spate, am mers, și când m-am uitat pe listă, mi-a crescut inima: eram a treia intrată. Și a început școala. La început teorie și, în paralel cu teoria erau și ore în sălile de practică. Astea pe mine mă înspăimântau. Mi-era frică, pur și sim­plu, să intru în ele. Eram două clase pa­ralele, câte 30 de fete în fiecare clasă, iar eu eram singura care se fofila și nu intra în sălile de practică. Mâncam anatomie pe pâine, eram cea mai bună, dar când am intrat forțată în salonul de practică, mi-a venit să vomit și să leșin. Pusă în fața fap­tului împlinit, mi-am dat seama că sub­conștientul mă avertizase corect: draga mea Delia, eu nu aveam nici un fel de manua­litate, așa de importantă în cosmetică. În loc de degete, aveam niște crenwurști, și când asistentele au zis: uite, trebuie să fa­ceți așa și așa..., mie nu mi-a ieșit nimic. Am fugit acasă și m-am pus pe bocit de-am umflat perna. Bărbatul meu m-a sprijinit extraordinar de mult. El s-a oferit să fie cobaiul meu și să învăț cu el. Făceam cu el gimnastica mâinilor, masaje, tot. Du­pă primul an de studiu, a trebuit să facem practică. Eu am avut șansa să ajung la IRIS, care era un fel de SPA, la vremea res­pec­tivă, situat pe lângă am­ba­sada Franței. Erau acolo niște doamne de-ade­vă­ratelea, doamnele cosmeticii românești. Toată pe­rioada de practică am petrecut-o cu ochii "ieșiți din or­bite", voiam să rețin tot ce ve­deam și auzeam. În­tr-o zi, cum stăteam cumințică într-un colț, mi-am zis: "Eu trebuie să fac asta la super­lativ". Rea­li­zasem că m-am îndrăgostit la nebunie de meseria asta!

Albinarul cu ochi albaștri

- Dar, la cosmetică apicolă, triumful dvs. de astăzi, cum ați ajuns?

- După ce am terminat școala, am primit re­par­tiție la cooperativa "Igiena". Nu știu de ce, dar nu mi-a plăcut. Nu mă simțeam deloc în largul meu. Cosmeticienele mai în vârstă îmi ziceau: "Haide, măi, aici se fac bănuții rapid, mai vine un epilat, mai un pensat...", dar mie nu-mi plăcea, nu mă regăseam deloc în atmosfera de-acolo.

- Lipseau frumosul, rochia roz și sandalele Salamander...

- Da, eu visam altceva. Și-atunci, iarăși mi-a fost trimis de sus îngerașul care mi-a șoptit un cuvânt: Api­mondia! Tocmai se înființase o clinică în buricul Bucureștiului, cu specialități medicale, cu punct farmaceutic în care vindeau produse api­cole, și urma să se înființeze și un cabinet de cos­metică. Am mers, și secretara a zis: "Trebuie să vă vadă dom' profesor, că dânsul vrea să angajeze". Am intrat la el, la profesorul Harnaj, președintele Api­mondiei. Doamne!, Paul Newman era o nimica toată pe lângă el, ce ochi albaștri avea. Mi-a zâmbit, m-a poftit să mă așez, m-a întrebat ce știu să fac, cum fac, dacă am experiență. Atunci el era pre­șe­dintele Asociației Crescătorilor de Albine din Ro­mâ­nia, iar mai târziu, a devenit președintele Fe­de­rației Internaționale a Asociațiilor de Apicul­tură - Apimondia. Era genial! Crease un Institut de Cer­cetare și de Producție Apicolă, un Liceu și acum, această clinică. Am plecat acasă vrăjită, și după o săptămână, m-a sunat secretara și mi-a spus că pro­fesorul mă cheamă din nou să vorbim. M-am dus. Fu­sesem acceptată la Apimondia. Așa m-am îm­prietenit cu albinele și cu produsele stupului, le-am folosit în cosmetică, și, ușor, ușor, am crescut și sunt ce sunt acum. În primul rând, îi mulțumesc acestui om, Veceslav Harnaj (anul ăsta s-au celebrat 100 de ani de la nașterea lui). El mi-a schimbat viața, el m-a ajutat să fac carieră.

- În anii aceia, Apimondia părea o poveste cu Alice în Țara Mi­nu­nilor. Mari medici români se lăsaseră seduși de albine. Ro­iau tot felul de zvo­nuri despre ce se în­tâmplă acolo.

- Oh, da, la Api­mondia erau o mul­țime de me­dici alo­pați care lucrau în spitale și în clinici de renume din Bucu­rești, dar aveau ca spe­­cia­li­zare comple­mentară api­­terapia. Fiecăruia în parte îi puneam între­bări, ei îmi dădeau cărți... E­rau simpo­zioa­ne, con­ferințe, mă du­ceam, trăgeam cu ure­chea, încercam, puneam pe față creme cu pro­du­sele stupului. A fost o mare școală, faptul că am trăit și am respirat apiterapie în anii aceia. Apimon­dia era o clinică uni­că în Europa! În­cepu­­tul terapiei natu­riste în România. Și cu toate că în Bucu­rești nu erau foarte mulți pa­ci­enți încre­ză­tori în pro­dusele apicole, veneau o mul­țime de stră­ini, ne felicitau și spu­neau că ce facem noi e ceva unic.

- Îmi spuneați că ați fost plecată în toamna aceasta la o conferință internațională pe teme de apiterapie în Turcia. Să înțeleg că inte­resul pentru acest domeniu este în creștere?

- "Apiestetic" este unicul cabinet cosmetic din societatea de apiterapie din România și fo­losim toate produsele apicole, atât în stare bru­tă, cât și în diverse formule de creme, soluții, loțiuni etc. Și tot mergând pe la congrese inter­naționale, am primit invitația să facem un Apiestetic și în Germania, în zona Passau, o zonă meliferă foarte bo­gată. Acest proiect îi revine Taminei, fiica mea, tovarășa mea dragă de drum. Și da, în toam­na trecută am fost și la turci. Turcia este al doilea furnizor de miere la nivel mondial, dar abia acum încep să studieze zona de apiterapie. Am fost la sărbătoarea mierii, într-un sat în care, de când există el, de sute de ani, oamenii nu trăiesc decât din producția apicolă. Miere, polen, propolis. Dar abia anul acesta s-a luat hotărârea, la nivel oficial, să se înceapă și la ei cercetarea apicolă și să facă și ei, la fel ca în România, un fel de "Api­terapia". De vreun an de zile, tot vin dele­ga­ții turcești, și au fost și la mine în cabinet, la recomandarea d-lui dr. Ștefan Stângaciu, care conduce astăzi "Societatea Română de Api­te­rapie". Și văzând turcii ce și cum pun pe fața fe­meilor, m-au invitat la un congres, să prezint cos­metica apicolă la oficialități. Am mers cu Ta­mina, am făcut demonstrații și urmează să ve­dem modalitatea cea mai bună de colaborare.

Cucoane de cucoane

- Eleva care leșina în laborator a devenit formator, profesor...

- Nu de acum! Am deschis școala de cosme­to­logie în 2013. Tamina, fiica mea, după ce a făcut o facultate politehnică îngrozitoare, de inginerie economică, în limba germană, și după ce a lucrat în câteva locuri, la corporații din astea mari, a spus: "Nu îmi place să fiu ingineră. N-o să fiu niciodată o ingineră de rang înalt, așa că prefer să vin la tine, să reorganizăm și să dezvoltăm Apiesteticul." Am pus școala pe picioare împreună. Ea a fost prima în­scrisă la școală, a venit zi de zi, timp de șase luni să în­vețe (ea știind cu ce se mă­nâncă cosmetica, că doar pe aici a crescut...), și sunt foarte mulțumită de ea. Chiar mă ajută la noțiunile de chimie, de anatomie, se bagă, le predă fetelor și, din primăvara asta, a început să și lucreze concret și lucrează bine. Sunt deja câteva generații care au ieșit din mâna noastră și sunt mulțumită. Nu toate care au venit la curs s-au apucat de treabă, dar sunt câteva care pro­fesează și în țară, și în străină­tate și care au un suc­ces extraordinar. Ce am învățat eu de la doamnele cosmeticii românești și de la medicii der­ma­tologi din Api­mon­dia nu se învață astăzi în nicio școală de cosmetică. Eu știu că tratament cosmetic nu înseamnă numai să dai cu seruri și cu cre­me pe față și în jurul ochilor. Nu. Pe fața omului se re­flec­tă tot ce se în­tâm­plă în organism. Fru­mu­se­țea are legă­tură cu sănătatea. Și tot de la ei am învățat că eu trebuie să-mi fac me­seria privind orga­nis­mul ca un tot. Bine­în­țeles, eu nu sunt me­dic, nu pot fa­ce re­co­mandări me­di­cale, dar tot timpul am avut colaborări cu medici, în special pe medi­ci­nă alternativă, cum am și acum: ho­meo­patie, iridologie, tera­pie flo­rală Bach, acu­punc­tură, psiho­te­ra­pie.

- Ce fac acum ma­­rile doamne ale cos­­meticii româ­nești?

- Doamnele care m-au învățat pe mine cos­metică au plecat din țară, una în Franța, una în Ger­mania. Și când au plecat, mi-au recomandat din cli­en­tele lor, tot așa, niște doamne de peste 45 de ani. Cucoane de cu­coa­ne, cu care nu ști­am cum o să mă descurc... Dar am depășit pragul psi­hologic și emo­țional și au devenit clientele mele. Și astăzi mai am din clientele vechi de la Api­mondia. Sunt doamne ca­re locuiesc prin străinătate, dar de câte ori au oca­zia, vin la mine să le fac tratament cosmetic apicol și-mi zic: "Vreau să vin să-mi faci tu dichis de matcă și cremă la lingură."

- Și chiar le faceți dichis la lingură?

- Sunt la zi cu inovațiile cosmetice, nu rămân în negură. Chiar acum au plecat niște fete care mi-au făcut o prezentare foarte convingătoare a unor acizi din fructe, din grâne, din trestie de zahăr, care se folosesc în terapii cosmetice și dau rezultate foarte bune. O să le combin și eu cu terapia apicolă. Cos­metica apicolă este unică și nici nu pot să o compar cu industria dermato-cosmetică. De peste 35 de ani, sunt fidelă produselor apicole. De ce? Pentru că m-am convins că fiecare produs apicol are exact ba­ga­jul de nutriție, de stimulare, de combatere a ra­dicalilor liberi, pe scurt, găsești în miere, în polen, în lăptișorul de matcă tot necesarul de care are ne­voie organismul uman, pielea umană, ca să func­țio­neze în parametri optimi. Au antioxidanți, au vita­mine și minerale, au oligoelemente și efecte clare anti-aging. Mă uit la clientele mele rămase fidele din tinerețe. Acele doamne au îmbătrânit frumos, cu o piele frumoasă, îngrijită, cu niște riduri care le vin bine și, ceea ce este extraordinar de important pentru mine, toate au un psihic frumos. Produsele astea nu numai că cedează pielii tot ce au mai bun în ele, dar au o influență extraordinară asupra sufle­tului.

- Mireasma de turtă dulce din casa bunicii?

- Cred că da. Recent a fost la mine o doamnă ca­re lucrează cu soțul ei la Strassbourg, pe științe po­litice. Ea făcuse aceeași școală cu mine, dar pe urmă a plecat și s-a reprofilat. După tratament, s-a uitat la mine cu ochii mari, umezi și recunoscători și mi-a spus: "În viața mea nu am primit un trata­ment cos­metic mai bun!". Și mi-a mai spus și a doua zi și a treia zi... m-a tot sunat, "Vai, ce moale mi-e fața, știi cât strălucesc?". Sigur, asta nu durează o veș­nicie, tratamentul se face lunar.

- Cum arată clientele dvs.? S-au schimbat față de cele din urmă cu 30 de ani?

- Astăzi, lumea e foarte alergată, mentalul feme­ilor e puțin schimbat, dar, cu toate astea, mi-am for­mat, în ultimul timp, cliente noi, care vin cu perio­dicitate. Patul ăsta de cosmetică este un pat magic, el joacă un dublu rol. Unul de relaxare și răsfăț, și un alt rol, de confesionar. Clienta, ce nu spune la doc­tor, la preot sau la psiholog, vine și spune la cos­metică. Între mine și cliente se creează o relație spe­cială, care nu e prietenie, dar este o relație cu totul aparte. E important pentru femei să-și planifice ac­țiunile și să-și aloce timp pentru bunăstarea lor pro­prie. Să vină, de pildă, lunar, la Neli, la cos­me­tică. (Râde cu poftă).

(Neli Pfeiffer - 0722/82.42.12, http://apiestetic.ro/)


ERATĂ

Dintr-o eroare, în nr. 1304 (7/2018) al revistei, în ca­drul in­ter­viului cu dna Camelia Văcaru, a fost scris că emi­siu­nea "[email protected]" se di­fuzează pe TVR Cultural, în rea­litate emisiunea fiind difuzată pe TVR3. Ne cerem scuze!