Preoții satelor românești: Părintele IOAN MORARI - "Dumnezeu a rânduit să apuc pe drumul acesta al preoției"

- Comuna Biertan, județul Sibiu -

Urc dealul, spre biserica ortodoxă din Biertan, alături de preotul-paroh Ioan Mo­rari. E o zi însorită, deși peste noap­­te a căzut primul strat serios de zăpadă din ultima lună a iernii. Ca să înțeleg unde sunt, părintele îmi po­ves­tește despre nedrep­tățile îndurate de românii din zonă din partea sașilor, majoritari în zona Sibiu­lui, între cele două războaie. "Ro­mânii erau acceptați nu­mai ca servitori sau păs­tori de vite pe moșiile sași­lor. Pentru a nu se statornici în vatra satului, colo­niștii sași le-au impus construi­rea unui anumit tip de case, care se sprijineau pe patru stâlpi de lemn, înfipți în pământ cu ca­pătul mai sub­țire, pentru a pu­trezi în cel mai scurt timp". Se vor fi prăbușit lesne casele de-atunci ale românilor, înlo­cuite, astăzi, cu altele mai temeinice și mai frumoase. Cei ce le-au lo­cuit, la fel cu cei care i-au pri­gonit, vor fi devenit de mult pământul acesta pe care ne calcă acum pașii. Statornică, români­lor din această zonă le-a rămas, cu siguranță, credința. Cea pe ca­re coloniștii sași au găsit-o când s-au așezat aici și care era neatinsă când au plecat.

- Localitatea Biertan e cunoscută mai ales prin impunătoarea sa biserică evanghelică forti­ficată. Cum vă simțiți ca preot ortodox, într-un sat în care spiritul săsesc a rămas chiar dacă sașii au plecat?

- Și ortodoxia, ca și credința, se simt foarte bine. Și apoi, bisericuța noastră ortodoxă se află pe deal, deasupra bisericii evanghelice, deci mai aproape de cer. Într-adevăr, satul Biertan este cu­noscut prin faptul că, timp de aproape 300 de ani, între 1572 și 1867, aici a funcționat prima epis­copie evanghelică săsească din Transilvania, iar episcopii lor sunt îngropați în cetate. Să nu uităm, însă, de Donariul de la Biertan, descoperit în secolul IV, acel obiect de tezaur, având mono­gra­ma lui Iisus Hristos, ce atestă că pe aceste me­lea­guri au fost creștini din foarte vechi timpuri.

- Părinte Morari, cum ați ajuns preot în Ar­deal?

- Sunt ardelean prin născare și-i mulțumesc lui Dumnezeu că m-a ajutat să slujesc printre oameni de care mă leagă același fel de a fi și aceleași tra­diții. E important să te simți printre credincioși ca între ai tăi. Tatăl meu a fost cântăreț la strană, la biserica din satul Ațel, unde m-am și născut. În liceu, mă gândeam să urmez o școală profesională, dar Dumnezeu a rânduit să-mi îndrept pașii spre Seminarul Teologic din Alba Iulia. Atunci, la înce­putul anilor '90, seminarul abia fusese înființat ca instituție, dar nu erau mai de nici unele. Nu exista o clădire proprie, unde să se desfășoare cursurile, un internat pentru elevi, nu era nimic! Dar am sim­țit dragostea și prețuirea venite din partea profe­sorilor, mai cu seamă din partea ÎPS Andrei An­dreicuț, pe atunci episcop al Alba-Iuliei, care s-a luptat foarte mult pentru acest seminar. În pri­mul an, căminul se afla în afara orașului, la un schit. Cobo­ram de acolo pe la 6.30 dimineața și ne întorceam seara, pe la 21-21.30. Cursu­rile le făceam în niște săli ale catedralei Unirii. N-a fost ușor, dar poate că a fost mai bine așa, condițiile astea vitrege ne-au pregă­tit, cumva, pentru ce ne aștepta apoi, ca preoți. Am avut și colegi care au renun­țat la seminar, dar mie mi-a plăcut, mi-am canalizat toată energia în direcția asta. Nu pot spune că a fost ca și când dintotdeauna mi-aș fi dorit să devin preot, dar, dacă Dumnezeu a rân­duit să apuc pe drumul acesta, al preoției, am în­țe­les că e dru­mul meu și l-am urmat cu drag. Nu-mi pare rău și, cu siguranță, nici n-aș alege să fac alt­ceva. Pentru mine, cel mai important e ca oamenii, credincioșii din paro­hia mea, să fie mulțumiți de ceea ce fac, să simtă mesajul dumnezeiesc pe care am fost che­mat să-l transmit. Nici nu con­tează dacă iau sau nu sala­riu, atâta timp cât oamenii îmi sunt alături. Spunea Sf. Ap. Pa­vel: "Ne bucurăm cu cei ce se bucură și plângem cu cei care plâng". Cred că asta e misiunea preotu­lui.

- Sunteți om tânăr. Există un drum, un destin, al preo­ților proas­păt absolvenți de teologie?

- Da, e un drum firesc, aș spune. De obicei, sunt hirotoniți în parohii mai mici, de la țară. Cred că un preot fără experiență nu poate fi pus într-o parohie mare, pen­tru că sunt foarte multe probleme concrete care apar și care nu pot fi gestionate, oricât de merituos ai fi fost pe partea teoretică, în facultate sau la absolvirea facultății. Prima parohie în care am fost repartizat, în anul 2000, a fost Copșa Mare, un sat aparținător comunei Biertan. E o comunitate mică, aproximativ 100 de familii, dar am avut alături niște oameni foarte apropiați de biserică, inimoși, săritori. Îi simțeam că vin la biserică cu dragoste de Dumnezeu și respect pentru mine, ca preot. Apoi, după cinci ani petrecuți acolo, am venit aici, la Biertan. Și am avut bucuria să găsesc același fel de oameni, calzi și cu foarte multă credință în Dumnezeu.

"În cei 12 ani de când sunt aici, am oficiat, în medie, cam o căsătorie pe an"

- Și în Biertan e o populație îm­bătrânită, ca în majoritatea sate­lor românești?

- Din păcate, da. Toc­mai discu­tam cu pri­marul și mi-a spus des­pre o statistică pe care au făcut-o recent: la nivelul comunei, majori­tatea co­piilor sub 18 ani sunt ți­gani. În cei 12 ani de când sunt aici, am ofi­ciat, în medie, cam o că­sătorie pe an, deși au fost și ani în care nu am avut nici măcar o cununie. Botezuri au fost puțin peste 30, iar înmor­mân­tări, mult mai multe. E o realitate tristă, nu doar la nivelul comunei, ci al întregii țări, se pare: credin­cioșii ortodocși nu mai fac copii. Se gândesc că, în vremurile astea așa de nesigure și de strâmbe, nu vor avea ce să le ofere, și cum să-i crească, în con­diții cât de cât decente. Pe când țiganii nu sunt copleșiți de astfel de gânduri, sunt oameni fără căpătâi: azi să am, că mâine nu mă interesează. În plus, se poate spune că ei sunt creștini din interes, trecând cu ușurință de la un cult la altul, urmărind niște beneficii ma­teriale imediate. Dintre enoriașii din Biertan, mulți sunt plecați în străinătate. Ca preot, n-am cum să-i conving să rămână, primează gândul legat de partea materială, oare nu așa sun­tem toți? Cu toate acestea, deși au plecat, nu se înstrăinează cu totul de satul lor. Când se întorc în vacanță, vin la bise­rică, iar mulți săteni, cu copii plecați în străinătate, le trimit calendarul ortodox de la noi, să aibă și ei ceva de su­flet, ceva de aca­să, acolo, printre stră­ini.

- De ce cre­deți că românii ortodocși nu mai fac copii ca îna­inte, când era lă­sat să trăiască tot ce dăruia Dum­ne­­zeu?

- Pentru că suntem majori­tari, și orice ma­joritate se crede puternică și deș­teap­tă; asta e va­labil, însă, doar până când acea majoritate devine minoritate. Mino­ritățile, de orice fel ar fi ele, se în­cheagă mai bine, și în social, și în politic, pe toate planurile, iar asta face să se cunoas­că mai bine între ei, să se ajute, să se mobilizeze mai ușor. Le tot spun enoriașilor: fra­ților, cei mai în vârstă ca noi, de peste 70-80 de ani, au făcut ceva pentru țară. Noi ce facem? Țara trăiește prin pruncii pe care-i naștem. Dar dacă nu-i naștem... Asta e tragedia poporului român: chiar și după Revoluție, generația de peste 40 de ani, a fost tot de sacrificiu, și mergem așa, înain­te, nu știu când o să ajungem și noi la un bine, să ne vedem de rânduielile pe care le avem, cu voia lui Dum­nezeu.

Paraclisul Maicii Domnului, pentru năpăstuiți

- Am intrat în Postul Mare al Paștilor. Am auzit că în această parte a Ardealului există o practică mai puțin cunoscută a credincioșilor, legată de spovedanie...

- Da, am constatat, în timp, și eu și mulți dintre colegii mei preoți de-aici, din zonă, faptul că, la spovedit, cei mai mulți credincioși vin doar înainte de Paști, e singura dată din an când se spovedesc. E ceva specific acestei zone, dar nu se știe de ce. Și nici măcar nu vin în Săptămâna Mare, ci doar până la Florii. I-am întrebat de ce fac asta și mi-au răspuns: "Păi, în Săptămâna Mare s-a spovedit numai Iuda!". Nu e adevărat! Iuda nu s-a spovedit, că, dacă se spovedea, Hristos îl ierta. Asta e și diferența între Sf.Ap.Petru și Iuda. Amândoi au greșit: unul s-a lepădat de Hristos, celălalt l-a trădat, dar unul s-a căit și și-a cerut iertare, celălalt nu.

- Părinte Ioan, în Biertan funcționează și un Centru de îngrijire și asistență "Episcop N. Popoviciu", unde sunt îngrijite persoane vârst­nice, cu diverse dizabilități. Slujiți și la capela de acolo?

- Da, în fiecare miercuri, fac slujba Paraclisului Maicii Domnului, pentru cei de acolo. E greu de descris în cuvinte... Deși acolo sunt internate per­soane cu probleme psihice, sunt atât de dornici să vină la capelă, au o bucurie, o copilărie extra­or­dinară în ei! De multe ori, plec cu inima ruptă de-acolo. E evident că oamenii aceia au nevoie de prezența noastră aco­lo, cât mai des. Unii sunt surzi, al­ții nu pot vorbi, nu pricep ce spun, dar vin, se lipesc de mine, mă îmbră­ți­șează. E răvășitor! Dar asta e misiu­nea noastră, a preo­ților: să fim în mij­locul oameni­lor, să aducem bu­curie și mângâie­re, atât cât se poate.

Clopotele de "vreme mare"

Privită din afa­ră, biserica orto­do­xă din Biertan pare mică. Ți-e să nu cadă cumva, de pe muchia acelui deal, la o pală mai tare de vânt. Îndată ce intri, însă, înțelegi ușor că, fie și în apa­rentele sale li­mite pământești, cre­dința nu se su­pune nici unor di­mensiuni. Forma mai puțin obișnuită a tavanului și cu­lorile cu care sunt pictate icoanele pe pereți îți dau sen­zația că pășești în­tr-o catedrală. Sunt atât de delicat și inspirat alătu­rate în chipuri și veș­minte de sfinți, încât pereții par îmbrăcați în catifea.
Preotul Ioan Morari îmi arată clopotnița și cele trei clopote pe care le adăpostește. Și aflu iar despre puterile miraculoase ale sunetului de clopot atunci când este "vreme mare". "Au această ca­pacitate doar clopotele bise­ricilor ortodoxe, pen­tru că la noi e interzis să fie trase atunci când moare un sinucigaș. Dacă sunt trase, atunci norii se înmulțesc, nu se împrăștie. Au fost cazuri când, fie din greșeală, fie din alte considerente, s-au tras și la bisericile ortodoxe clopotele pentru sinu­ci­gași. Doar dacă au fost sfințite din nou, după aceea, și-au mai putut îndeplini rolul de a îm­prăștia norii și furtunile, pe vreme mare", spune pă­rintele Morari.
Remarc aceeași expresie folosită aici, în Ar­deal, pentru ploi și furtuni năpraznice: vreme mare. O înțelepciune ancestrală, poate, un bun-simț al credinței că, dacă de la Dumnezeu vin toate, vre­mea n-are cum să fie rea, indiferent cât de aprigă ar fi. E doar mare. Și-o pot risipi și îm­blânzi clo­potele. Și credința care răsună în glasul lor.