Nu știu dacă pentru copiii și adolescenții de azi Mark Twain (1835-1910) mai figurează printre autorii îndrăgiți, așa cum era în secolul trecut, mai ales în țările Europei de Est (unde se tradusese cu voie de la Moscova, scriitorul american fiind considerat un critic al capitalismului). La noi, începând de pe la mijlocul anilor '50, mai multe generații s-au distrat de minune cu "Aventurile lui Tom Sawyer", "Aventurile lui Huckleberry Finn", "Prinț și cerșetor", "Un yankeu la curtea regelui Arthur" - cărți cu totul diferite de "lecturile obligatorii" recomandate la școală. Fiindcă disciplina de partid, lupta de clasă nu îngăduiau râsul, îi iubeam cu atât mai mult pe cei care, sfidând rigorile vremii, ne eliberau de ele prin umor, și acestor iubiri literare speciale - Caragiale, Mark Twain, Hasek, Ilf și Petrov - le-am rămas fideli pe viață. De aceea cred că volumul pe care vi-l recomand azi are pentru mulți dintre noi un interes deosebit. La 108 ani de la moarte, puteți auzi vocea scriitorului povestindu-și fragmente de viață. Spun "vocea", fiindcă mare parte din capitole au fost dictate, nu scrise, în ultimii lui ani, în vederea unui volum autobiografic postum (totuși, unele au fost publicate în 1906 și 1907 în "North American Review"). Veți afla din rememorările lui că marele umorist, în ciuda notorietății imense de care s-a bucurat încă din timpul vieții, n-a avut o existență fericită. Septuagenarul Samuel Langhorne Clemens, pe numele lui adevărat, trecuse prin perioade grele și tragedii, ajunsese un sceptic năruit interior de dolii și își pierduse încrederea în specia umană. De aceea preferă să evoce cu precădere amintiri din copilărie și prima tinerețe, experiențele și bucuriile lui de băiat hoinar, trăind în lumea reală și mitică în același timp a unei mici localități, Hannibal, de pe malul râului Mississippi. Ne spune el însuși că aceste experiențe au fost cristalizate în aventurile lui Tom și Huck, că toate personajele au avut modele în realitate. Rămas orfan de tată, micul Clemens a părăsit școala la 12 ani pentru a munci într-o tipografie, apoi ca pilot de nave pe râu, ca prospector de mine de argint, ca jurnalist autodidact, ca autor de monologuri comice pe care le spunea cu succes pe scenă (un fel de stand-up commedy), în turnee prin toată America. Abia la 30 de ani cunoaște consacrarea națională ca reporter, trimis de ziare californiene în Europa și Orient. Prima lui carte, "Ageamiii în străinătate" (1869) e un best-seller care îl scoate din sărăcie, ca și căsătoria din 1870 cu fiica unui industriaș, Olivia Langdon, cu care are patru copii: un băiat, mort de mic, și trei fete, dintre care cea mare, Susan, favorita lui, se stinge la 24 de ani de meningită. Tragedie ce a determinat paralizia și apoi moartea soției. În memoriile sale, Clemens inserează fragmente din biografia pe care Susi o alcătuia pe viu, de la 14 ani, tatălui deja celebru, pasaje comentate de el la apusul vieții cu o nostalgie atenuată de umor. Dacă în opera lui Mark Twain coexistă - cum s-a spus - visul și coșmarul american, alternanța de sărăcie și prosperitate, de hedonism și dezastru, înțelegem acum că ele provin din chiar ceea ce i-a fost dat să trăiască. Plus, cum însuși spune, "o cantitate de natură umană în stare pură". Autobiografia aceasta te face să-l reconsideri pe scriitorul intrat în legendă ca un practician al "terapiei sociale prin râs".