N-am crezut că voi trăi înjosirea să-mi scriu suferința într-un ziar. Citesc ocazional "Formula AS", la care era abonată soția mea. Din întâmplare, am pus mâna pe numărul în care ați publicat scrisoarea lui Adrian din Brașov, și mărturisirile sale m-au șocat. Povestea lui seamănă izbitor cu a mea. Deși e chinuitor să afirm, și eu sunt un bărbat înșelat de soție, aruncat la gunoi. De ce? Habar n-am, și de aceea m-aș bucura dacă vreun cititor al revistei s-ar apleca și peste povestea mea. Nu aștept sfaturi, ci doar o părere, cel mai bine, dacă se poate, tot din partea unui bărbat "încercat". În ultima vreme se tot discută despre așa-zisele agresiuni sexuale (deși nimeni nu le definește exact) comise împotriva femeilor. Dar dacă bărbații și-ar pune și ei mâna în șold, ca să acuze, ar fi război mondial. Ei însă tac, deși sunt la fel de des agresați, ca și ele, dacă nu fizic, atunci moral. Dar un bărbat n-are voie să plângă. El trebuie să fie tot timpul învingător. Dar să vă spun povestea...
Ca fiu al unor părinți divorțați, am crezut multă vreme că nu voi găsi niciodată o pereche pe care să mă pot bizui. Pe vremea aceea eram în armată și mă gândeam chiar să-mi fac o carieră militară din ea. Se câștigau bani frumoși. Dar chiar atunci mi-a ieșit în drum Iulia și am fost sigur că este omul alături de care pot să întemeiez o familie. Imediat ce am terminat stagiul militar ne-am căsătorit. Repede au venit și copiii, o fată, Ana, și un băiat, Traian. O vreme am lucrat ca șofer pe propria noastră mașină, apoi Iulia m-a determinat să renunț. Ea lucra într-un ONG ecologic, era foarte apreciată, cu șanse mari de a promova. Ne-am sfătuit și am decis împreună, ca până vor crește puțin copiii, să mă ocup eu de ei, pentru ca ea să-și vadă cariera împlinită, apoi să-mi împlinesc și eu visul legat de militărie.
Într-o zi de toamnă, era prin octombrie, Iulia a venit foarte schimbată de la birou. De parcă ar fi fost singură acasă, a început să dea sms-uri pe telefon, după care și-a deschis laptopul și a rămas în fața lui toată seara. Am simțit imediat că ceva nu e în regulă. Pe de altă parte, gândul că m-ar fi putut înșela era de neimaginat pentru mine. Aveam o familie minunată, ne iubeam, în casă domneau pacea și bucuria. Totuși, în sufletul meu se înfiripase o neliniște. Într-o noapte, m-am hotărât să îi spun Iuliei ce mă roade, deși teama că bănuielile mi-ar putea fi confirmate mă îngrozea. Mi-a spus că imaginația mea a luat-o razna. M-a sărutat pe frunte, dar când am tras-o spre mine, s-a îndepărtat, zicând că este obosită. Neliniștea mea a crescut și mai tare. Apoi, dintr-un imbold care nu știu când și cum a venit, am început să lupt pentru ea. Îi puneam bilețele de dragoste în poșetă, o așteptam seara cu mâncărurile ei preferate, deși, undeva, în subconștient, știam că exagerez și că prin atitudinea mea pierdeam la capitolul bărbăție, devenind o gospodină în toată puterea cuvântului. Pe de altă parte, în relația noastră mai existau încă multe momente frumoase, ne bucuram să fim împreună, să avem copii așa de reușiți și cuminți. "Prostii" îmi spuneam. "Iulia are dreptate, mintea mea a luat-o razna". Dar într-o zi, grăbindu-se la birou, și-a uitat unul din telefoane acasă și atunci dintr-o pornire de neoprit, am făcut ceva de care îmi este și astăzi rușine: am verificat convorbirile. Ce-am aflat a însemnat falimentul relației noastre. Iulia trimisese zeci de sms-uri la același număr, iar textele arătau, cum nu se poate mai bine, că soția mea avea o relație cu unul dintre colegii ei. M-am simțit de parcă m-ar fi lovit cineva pe la spate. Șocat, umilit, gândurile mi se înfigeau în cap ca niște cuțite: Iulia mă înșela, cine știe de când...
Seara, când a venit acasă, i-am pus textele, transcrise pe o hârtie, în mână. Mă așteptam la lacrimi și la dezvinovățiri, poate la acuzații pe care le meritam, dar Iulia a rămas relaxată, și-a aprins o țigară și printre rotocoale de fum mi-a spus: "Cine te-a pus să te transformi într-o gospodină? Eu am nevoie de un bărbat!". Îmi pare rău acum, pentru ce am făcut, dar impertinența ei m-a scos din sărite și i-am tras o palmă puternică. N-a ripostat. "Gospodină?". Nu hotărâsem amândoi, împreună, să renunț un timp la serviciu, ca să văd de copii. s-o las să avanseze profesional? Îmi batjocorea sacrificiul? Nu m-am plâns niciodată că nu mai pot să ies la un fotbal sau la o bere cu amicii mei. M-am ținut de cuvânt și am făcut ce-am promis. Și-acum, asta era răsplata? Am întrebat-o ce-a îndemnat-o să mă înșele cu un alt bărbat. N-a răspuns. N-a răspuns la nici una din întrebările mele, deși începusem, aproape, să plâng. Cioburile fericirii mele se aflau la picioarele mele, pe podeaua bucătăriei. Apoi mi-a făcut o propunere practică, ca la târg: "Fă o gaură în pământ, aruncă-ți supărarea acolo și poate reușim s-o luăm de la capăt", a zis. N-o să credeți, dar chiar așa am făcut. Cu siguranță că anii de "gospodină" îmi tociseră caracterul și-apoi, îmi doream mai mult ca orice pe lume ca Ana și Trăienică să nu trăiască, și ei, coșmarul unor copii cu părinți divorțați. Dar pacea dintre noi era falsă, subminată de suspiciunea unei noi aventuri. I-am propus să mergem împreună la un psiholog sau la un preot bătrân, pe care îl cunoșteam demult. A refuzat, deși mărturisirea suferințelor mele mi-ar fi ajutat foarte mult. Trei întrebări îmi erau înfipte în minte, ca trei piroane. De ce m-a înșelat Iulia? Ce-i lipsise în căsnicia cu mine? Ce găsise la celălalt bărbat? În ce mă privește, îmi făceam reproșuri amarnice că abdicasem așa de ușor, de la rolul meu de soț care-și întreține familia, care aduce în casă bani. Doar simțisem pericolul care mă amenința, prin noua mea îndeletnicire de doică, de menajeră. O făcusem pentru copii. Eram mândru că-i am, îi iubeam, speram să crească într-o familie închegată, nu cum fusese a mea. Multă vreme am crezut că gluma sinistră în care trăiam, alături de o femeie adulteră, se va sfârși. Că ne vom regăsi armonia de altădată. Am înghițit și-am rămas. Dar apoi a venit altă zi, o zi de primăvară, de data aceasta când Iulia mi-a spus, la fel de zâmbitoare și relaxată, că s-a îndrăgostit, "definitiv, de data aceasta", de-un alt bărbat. M-am stăpânit. În timpul care trecuse, zidul dintre noi crescuse tot mai înalt, iar eu o mai făceam, din când în când, pe taximetristul. Câștigul și contactul cu oamenii m-au ajutat. Când Iulia mi-a dat vestea cea mare am simțit chiar un soi de ușurare, ca atunci când, după o lungă și grea suferință, o rudă bătrână îți moare și nu te mai frămânți pentru ea. Important pentru mine era acum ca Iulia să nu-mi ia copiii, să nu-mi ia dreptul de a-i vedea. Nu ne-am înțeles nici în privința aceasta. Au urmat certuri murdare și violente, care m-au făcut să îmbătrânesc zece ani. Într-un final, când judecătorul a decis în favoarea mea, am plâns în hohote, în sala de judecată. "Gospodina" era la pământ. Salvarea mea era faptul că Ana și Trăienică rămâneau mai departe cu mine, că erau și ei fericiți de decizie. Jertfa mea nu fusese chiar de pomană. Înțeleseseră ceea ce mama lor nu izbutise să facă, că doar un bărbat care își iubește la nebunie copiii acceptă să spele vase, să gătească, să meargă după cumpărături. Acum, fata și băiatul meu merg la școală, am luat-o pe mama la mine, într-un fel, corabia a pornit iar la drum. O nouă dragoste? Zona în care ar putea să înflorească e moartă. Și așa va rămâne, câtă vreme nu voi putea înțelege de ce am fost înșelat? De ce un bărbat care acceptă egalitatea cu o femeie, preluându-i atribuțiile familiale, ajutând-o să-și împlinească un vis profesional, e pus la colț și pedepsit prin trădare? Asta nu e agresiune sentimentală? Să-i ucizi cuiva sufletul? M-aș bucura dacă un cititor al revistei, cineva care înțelege umilința în care am fost zidit, mi-ar răspunde. Un "pățit", la fel ca și mine, sau un înțelept.
IERONIM
(Reproduceri după picturi de Ion Nicodim)