Acad. prof. dr. CONSTANTIN PÂRVU: "Cine cunoaște natura n-are de ce să se teamă"

Otilia Teposu
Cu "Împăratul plantelor", despre cum vine primăvara în pădure

Planta destinului

- Cunoștințele dvs. legate de plante și de pute­rea lor uriașă de a vindeca au fost adunate într-o Enciclopedie gigantică (cinci volume, cuprin­zând mii de pagini) distinsă cu premii și apre­ciată, în mod egal, în țară și în străinătate. Prezent de multe ori în revista noastră, nu v-am întrebat de unde și cum a apărut pa­siunea mistuitoare pen­tru lu­mea fascinantă a plantelor, care vă stă­pâ­nește, încă, la 86 de ani...

- Bineînțeles că de la o plantă a în­ceput, nici nu se putea altfel. Născut la țară, în satul Bertea din zona dea­lurilor subcarpatice ale Prahovei, am putut să mă obișnuiesc de mic cu tot ceea ce în­seamnă natură, viață. Dar a fost un anu­me moment în care am în­țeles pentru prima oară cât de strâns sun­tem legați de ceea ce ne înconjoară. Ca să înțele­geți ce vreau să spun, tre­buie să ne în­toarcem în timp, pe 21 mai 1950, de zi­ua sărbătoririi Sfinților Cons­tantin și Elena. În dimi­neața aceea, sătenii din Ber­tea au fost adunați în mijlocul satu­lui, unde a venit și un camion cu "agi­tatori" de la Vălenii de Munte. Aceștia aveau rolul să-i con­vingă pe oa­meni să fie de acord cu în­fiin­țarea unei gospo­dării colective în sat. Bi­neîn­țeles că să­tenii nu doreau colectivizarea, iar ins­truc­torul venit să-i convingă să se în­scrie la "co­lec­tivă" s-a purtat aro­gant și amenin­țător. Tatăl meu, care fusese primar în sat o scurtă perioadă de timp, om cu simțul drep­tății și al proprietății pri­vate, cu respect față de truda zilnică a țăranului, ade­vărat gospodar de frunte al satului, i-a spus individului care-i con­ducea pe agi­tatori să facă mai întâi coo­perativă de producție în satul lui, ca să dea exem­plu, iar dacă traiul lui va fi mai bun, se vor înscrie și oamenii din Bertea. Până la urmă, s-a iscat o ciomăgeală, din care de-abia au scăpat cei ca­re umblau cu "convingerea". Tata și cei­lalți frun­tași ai satului care se împotri­viseră fățiș s-au as­cuns, pentru că a început hăituirea capilor răz­me­riței. Tata a stat as­cuns mai bine de un an, prin munți, prin păduri. Mama îi ducea mâncare, în anumite locuri, pe as­cuns. Avea pre­gătită și acasă o ascun­zătoare, într-o groapă săpată sub dușu­mea­ua casei. A fost tră­dat, însă, de o vecină, care a fost pusă de Secu­ri­tate să urmărească pas cu pas ce se întâmpla în curtea noastră. A fost prins și, cu cătușe la mâini și lan­țuri la picioare, a fost dus la Văleni, apoi la Ploiești și la urmă la Brașov, unde a fost și judecat. Tot satul a fost acolo, să de­pu­nă mărturie în favoarea lui. Până la urmă, a fost ju­decat, dar nu a fost condamnat. Am dus-o însă foar­­te greu în pe­rioada aceea. Și înainte de asta fu­sese greu, pentru că războiul a lăsat urme dureroase pes­te tot. Și pentru că eu eram cel mai mare dintre copii, ma­ma m-a luat într-o zi cu ea pe câmp și mi-a arătat o plan­tă. I-a zis der­motin și mi-a spus că dacă vre­murile vor fi grele și nu voi avea vreo­dată ce mânca, să o culeg și să o mă­nânc pe ea, pen­tru că este bună, mai ales da­că e tânără. Cule­gea și ea der­motin și-l fierbea cu lap­te acru, ca să ne hră­nească pe toți. Am rămas ta­re impresionat și mi-am dat sea­ma, atunci, că ci­ne cu­noaște natura bine, lumea din jurul lui, n-are de ce să se teamă. Își poate găsi în ea și hra­nă, și me­di­ca­mente, și tot ce vrea. Așa că dru­mul meu a în­ceput de la această plantă de der­mo­tin, pe care mi-a ară­tat-o mama. De fapt, der­mo­tinul este osul-ie­pu­relui, Ononis spinosa, cum e cu­noscută în dic­țio­na­re, sau azila, assila, cum îi ziceau, pe vre­muri, dacii.

Învelitoarea de fân

- O plantă "magică", care v-a deschis dru­mul spre ceea ce sunteți azi.

- Într-adevăr, mi-a decis oarecum drumul, pentru că m-a determinat să aleg Școala tehnică horticolă de la Văleni. O duceam foarte greu. După ce tata devenise "duș­man al popo­ru­lui" pentru că se opu­sese colec­ti­vizării, ne­siguranța și suferința au intrat în familia noas­tră. Eu am fost eliminat din școală, cu drept de con­tinuare a studiilor în lo­calitatea Cetate, pe malul Du­nării. A fost un fel de domiciliu forțat. Am plecat singur, cu un tren până la Craiova, și de acolo m-a ajutat un ceferist să iau bilet spre Cetate, dar numai până la Magla­vit am avut voie, pen­tru că Cetate era so­cotită zonă de gra­­niță și nu­mai cu apro­bare spe­cială se in­tra acolo. De unde aprobare spe­cială, la un fiu de "duș­­man al popo­ru­lui"? N-am re­nun­țat în­să, oricât a fost de greu. Am sim­țit, am înțeles că sal­va­rea mea este în­vă­țătu­ra, că nu­mai învățând voi putea răzbi și-atunci m-am zbătut să învăț. Când am ajuns la Maglavit, am fost arestat, pentru că nu aveam permis de circulație în zonă. Am dormit o noapte în beciul în­ghețat al poliției și a doua zi, comandantul, ca să se con­vin­gă că spun adevărul, a telefonat la școala de la Ce­tate, unde se știa de venirea mea. Am fost eliberat, dar pentru că nu mai aveam bani, îi dădu­sem ceferistului ce mi-a cumpărat bile­tul de tren, am por­nit pe jos. N-a fost un drum ușor. În ianuarie, ger, zăpadă de aproape o ju­mătate de metru, cu gea­man­tanul în spate, am făcut, numai eu știu cum și în ce chinuri, drumul de 12 kilo­metri până la școală. Acolo m-au primit di­rectorul școlii și secre­tarul de partid, cu misiunea clară, pri­mită de sus, de a-mi face viața un cal­var. Și mi-au făcut-o. N-am pri­mit ca­zare, și atunci mi-am găsit adăpost într-un grajd de cai al unui CAP, aflat pe malul Du­nării. M-am învelit cu fân, temele le făceam în iesle, citeam la lu­mina lumâ­nărilor pe care mi le dădea preotul Coliță, din sat, care m-a văzut, ca străin de acele locuri, la sluj­ba duminicală și s-a interesat de mine. Mân­cam restu­rile pe care le adunam de la o cantină și, de două, trei ori pe săp­tă­mână, gă­seam în ban­că, la școală, un pachețel cu mâncare. Am pândit să văd cine mi-l pune și am văzut-o pe fata preo­tului Coliță că-l lasă în banca mea. A fost foarte greu, dar nu am vrut să mă dau bătut. Când s-a des­pri­măvărat, m-am angajat cu ziua la săpat via și la alte corvezi, dar nu am putut să-mi strâng bani destui să plec acasă în vacanța de Paști. Când s-a fă­cut mai cald, m-am mutat cu "do­mi­ciliul" sub o salcie pletoasă de pe malul Dunării, unde mi-am încropit un adăpost, pe un postament din vreascuri și paie. Și-n tot acest timp, am învățat cu dis­perare, simțind că numai învățătura mă poa­te salva. Am în­vins până la urmă toate umilințele la care am fost su­pus, foamea, fri­gul, spaimele, cu o voință pe ca­re Dum­nezeu mi-a apărat-o. După un an de do­miciliu forțat, am putut să mă transfer la Școala Medie Tehnică Hor­ticolă din Curtea de Argeș, dar și aici am fost tot timpul urmărit și hăituit. În februarie-martie 1953, am fost trimis alături de câțiva colegi la Nazarcea, la plantat de viță de vie și piersici. Am fost cazați într-un bordei săpat într-un mal de pământ. Lucram cot la cot cu deținuții de la Canal, aduși acolo la muncă. Aveam aproape același regim ca al lor. Odată era să fiu împușcat, doar pentru că m-am întors și am vrut să-i spun ceva colegului meu Arsenie Buruiană. Nu voi putea uita niciodată figurile disperate ale deținuților, care erau slabi ca niște umbre. Mai târziu am aflat că printre ei a fost și preotul Coliță, de la Cetate, cel care m-a salvat de la foamete în anul pe care l-am petrecut acolo, dar eu nu l-am întâlnit la Nazarcea. După două luni, am fost lăsat acasă. Am terminat școala horti­colă, dar nu mi s-a dat voie să merg mai departe. Timp de șapte ani, nu am fost primit la examenul pentru facultate, de-abia în 1960, m-au primit la admitere. Dacă nu aș fi fost încăpățânat în învă­ță­tură, dacă nu m-aș fi îmbărbătat să trec peste gre­utăți, dacă n-aș fi ținut minte dermotinul mamei mele, aș fi rămas un nimeni. Dumnezeu mi-a dat știința asta, că dacă vrei să fii liber, să te ridici peste sărăcie, foamete, umilințe, chinuri, trebuie să înveți, să pătrunzi cu mintea ta tainele lumii din jur. De-aceea am făcut tot ce-am putut să-i ajut mai târziu și pe frații mei mai mici să facă școală, pentru că numai învăță­tura îți dă demnitatea și li­bertatea pe care apoi nu ți le mai poate lua nimeni.

Curățenie de primăvară

- Domnule profesor, vine, în sfârșit, primă­vara. Vă invit să facem măcar imaginar o dru­meție într-o poiană cu flori. Aveți un loc anume unde ați vrea să ajungeți?

- Atunci când ajung într-o poiană cu flori, mie mi se pare că am ajuns în rai. Iar în raiul ăsta, Dea­lul Măciuca, din Bertea natală, e locul meu pre­fe­rat. Un spațiu foarte frumos, plin de plante ier­boa­se și lemnoase, zeci de specii pe metru pă­trat, o minune a naturii, pe care am descoperit-o când mer­­geam, copil fiind, cu tata la fân. Acolo am deschis eu ochii pe plante și acolo am început să le învăț, la sfatul mamei mele, care le cunoștea și le folosea așa cum știau, de fapt, cam toate femeile de la sate. Dar mi-ar plăcea să ajung și aici, la Văleni, pe dealul din stânga drumului care iese din oraș, spre Brașov. Și acolo e o zonă curată, cu multe plante deosebite, pe care le-am cercetat de-a lungul anilor.

- Primăvara este anotimpul curățeniei mari, în gospodărie, în casă, în suflet și în trup. Orga­nismul nostru are mare nevoie de împrospătare. Care e primul pas?

- Ieșiți afară, mergeți în pădure, stați cât mai puțin în case, mișcați-vă cât mai mult în aer curat. Culegeți mugurii de plante și preparați-vă tincturi din ei, au o putere nemărginită de detoxifiere, vin­de­­care și energizare. Vă dau și o rețetă: adunați mu­­­­guri de mesteacăn, anin alb, anin negru, brad, fag, carpen, atunci când încep să se umfle, când sunt gata, gata, să se des­chidă frun­zele. Puteți adăuga și frun­zișoare foarte, foarte mici, tinere, de anin alb și negru. Peste ele turnați alcool de 90 de gra­de și agitați ames­tecul din când în când. După 20-25 de zile, strecurați tinctura obținută și luați câte 30-50 de picături, în ceai, de 3 ori pe zi.
Mugurii de mesteacăn ac­ționează extraor­dinar de rapid, în cazul edemelor renale și car­dia­ce, dar și în litiaza renală. Mu­­gurii de anin negru au rol diu­retic, as­trin­gent, antireu­ma­tic, dezin­fec­tant, antihe­mo­ragic, cicatrizant, antiinflamator și antimicrobian. Mugurii de anin alb tratează fi­broa­mele, pa­razitozele intes­ti­na­le, mastite­le, osteoporoza, venele varicoa­se, edemele pi­cioa­relor, ciroza (în asociere cu macerat din mu­guri de alun).
O altă rețetă ce se poate pre­para acum, pri­măvara, este tinc­tura din coajă de ulm, pentru care se folosesc ramuri subțiri. Se taie ramura, se jupoaie, se toacă bine coaja și se pune imediat în sticlă cu alcool. Se lucrează repede, ca să nu se piardă principiile active din plantă. Coaja de ulm este prețioasă în detoxifierea organismului, are rol antiinflamator și antireumatic.
Tot pentru curățarea organismului faceți o in­fuzie din muguri și amenți de alun: 1 lingură de plantă, la 200 ml apă clocotită. Lăsați să infuzeze 10 minute, apoi strecu­­rați și beți lichidul ob­ți­nut.
Pentru a curăța cor­pul de toxine tre­buie să bem multe li­chide. Am să vă dau o altă rețetă, adevărat elixir de primăvară, foarte simplu de pre­parat: puneți într-un vas cu apă proaspătă (cea mai bună este apa de izvor) plante de păpădie, soc și rostopască, tocate mă­­runt. Lăsați-le la macerat 4 sau 5 ore și apoi puteți să beți din această apă, care curăță organismul.
Un alt leac de cu­rățare a întregului or­ganism, foarte efi­cient pentru cei care au colesterolul mărit, se prepară din mes­tea­căn, chiar în a­ceas­tă perioadă a anu­lui. Se iau frunze tinere sau ramuri subțiri de mes­tea­căn, se mărunțesc și se acoperă cu alcool de 50 de grade. Se la­să la macerat timp de 21 de zile, după care se iau câte 20-30 de picături, de 3 ori pe zi. Acesta este un pre­parat care dă rezultate sigure în reglarea nivelului de coles­te­rol. Mesteacănul are multe alte proprie­tăți care-l fac bun pentru tratarea aparatului res­­pirator, dar și pen­tru rinichi.
Beți cât mai multă sevă de mesteacăn și veți simți cum înti­ne­riți. Alegeți un mes­teacăn, faceți o in­ci­zie în tulpina lui, cam la o jumătate de me­tru de la pământ. In­cizia trebuie făcută pe partea dinspre sud a tulpinii. Fixați la lo­cul inciziei o canu­lă, o scândurică și o sticlă în care să recoltați seva. Beți zilnic seva adunată, timp de câteva săp­tă­­mâni, pentru o cură de mineralizare și de stimu­lare generală a organismului.
La fel se procedează pentru obținerea sevei de salcie care întărește sistemul nervos, pe lângă alte proprietăți de curățare a organismului de toxine.
În curând înfloresc cimbrișorul, sovârful, ciu­boțica cucului, untișorul, limba boului. Acestea energizează organismul, țin tonusul ridicat și sunt recomandate în cure lungi, de întreținere.
Nu uitați de urzici, leur­dă, păpădie, podbal, mă­criș, din care vă puteți pre­pa­ra salate proaspete, cu rol vi­ta­minizant și minera­lizant. Sau le puteți toca mă­runt și ames­teca bine cu unt, pentru a vă prepara un unt cu ver­de­țuri, foarte gustos, pen­tru gustările de dimineață (du­pă obiceiul popoarelor nor­dice și germanice). Leurda este nu­mită și usturoiul ur­sului Allium ursinum și se spune că și urșii o mănâncă primăvara, când ies din bâr­log, ca să-și în­tărească or­ganismul și să sca­pe de to­xi­nele adunate în vremea hiber­nării. Iar despre modesta pă­pădie cred că nici nu mai trebuie să vorbim. Es­te o ade­vărată comoară a să­nă­tății. Se poate fo­losi planta întreagă, proaspătă, în salate, dar și în in­fuzii, tincturi, ma­cerate, decoct. Curăță și dre­nează, vi­taminizează și to­ni­fică, ac­tivează pro­cesele de eli­mi­nare a toxinelor din sân­ge, stimu­lează pofta de mân­care. Frunzele de podbal pot fi folosite pentru învelirea sar­malelor. Se foloseau încă din antichitate, în tratarea unor afecțiuni pulmonare. Mă­crișul stimulează digestia, elimină toxinele din orga­nism, este bogat în Vitamina C, re­vi­talizează organis­mul.
Ce vă spun eu acum este o po­ves­te. Plantele au o ac­țiune mult mai com­plexă asupra în­tre­gu­lui organism, iar atunci când sunt fo­losite mai multe pen­tru aceeași boa­lă, se în­mulțesc și puterile active. De exemplu, dacă pen­tru un cancer se iau 10 picături de tinc­tură de ci­mișir și tot 10 picături de tinc­tură din frunze de anin negru, tinc­tu­rile fiind preparate separat, se ob­ține o concentrație dublă de puteri active. Mie plan­tele mi-au salvat viața. M-am tratat singur de can­­cer și sunt bucuros că i-am ajutat și pe alții să se trateze. Au venit chiar și doc­tori la mine să ceară sfa­turi, despre tratarea bolilor gra­ve cu ajutorul plan­telor.
Să știți că cei ca­re se înconjoară de plante sunt mult mai fericiți, există în sufle­tul omenesc o mișcare, o trans­formare nesesi­za­bilă, în apro­pie­rea lor. Fără să-și dea seama, trec mai ușor peste provo­că­rile fie­cărei zile, se în­tă­resc, iau puteri de la plantele de lân­gă ei. Dar eu cred că cel mai bun și mai la în­demână leac de pri­măvară, mai ales pentru oră­șeni, ar fi de a face o drumeție într-o pădure și a cu­lege plante medicinale, într-una dintre zilele însorite de primă­va­ră. Suferința mea, de a nu mai pu­tea ajunge decât foarte rar în natură, este mai mare decât a bo­lilor cu care mă lupt. Primăvara, în pădure, viața noastră o ia de la început.

(Pentru sfaturi și rețete de sănătate prof. dr. Constantin Pârvu poate fi găsit la tel. 0724/57.89.62 (între orele 10.00-14.00).)