VERONICA D. NICULESCU
Taina
În ziua în care scriu povestea asta, la noi sunt Floriile. Dar la mama e Paștele. Așa am crescut, așa era în casa noastră, demult, la Pitești. Sărbătoream Paștele de două ori, o dată cu mama, care este romano-catolică, a doua oară cu tata, care e ortodox. Noi, cele două surori, nu puteam decât să ne bucurăm. Eram mai cu moț decât toți copiii din bloc. Când mama ne trimitea după câteva mănunchiuri de iarbă, cu care să aranjăm cuibul ouălor colorate, goneam în raiul din fața blocului și acolo le vesteam tuturor că vine, în curând, Iepurașul. Mi-l amintesc pe un băiețel care m-a privit cu ochii mari și cu gura căscată: ce iepuraș? Incredibil, nu știa de iepuraș. Și mai incredibil, nici ceilalți copii nu știau. Asta se întâmpla pe la începutul anilor '70. Familia noastră, venită din vestul țării, era foarte cu moț acolo, atunci. Între familii de argeșeni, abia mutați de la sat la oraș, noi eram orășeni, din bunici și străbunici, veneam dintr-o zonă unde pe stradă se vorbea nemțește, ungurește, sârbește, noi nu știam ce înseamnă "la țară", noi nu făceam ouă roșii, ci de toate culorile și, mai ales, la noi venea Iepurașul. E drept că nu-l văzuserăm niciodată, dar asta nu însemna nimic. (Nici pe Moș Gerilă nu-l văzusem vreodată, și cu toate astea, exista.)
Peste ceva ani, timp în care diferențele astea dintre noi și ei, dintre aici și acolo, dintre sat și oraș, dintre nemțesc și românesc, dintre catolic și ortodox, s-au manifestat în fel și chip, a venit și primăvara în care am fost lăsată să merg pentru prima oară la biserică în Noaptea de Înviere cu copiii din bloc. Aveam aproape unsprezece ani. Fusesem botezată târziu, ortodoxă, grație unor mătuși. De ani și ani, auzeam de la copii despre post, despre cum se duc la biserică și cum trec pe sub o masă, împodobită cu flori, cum înconjoară biserica, cum vin noaptea acasă cu lumânările aprinse. Niște lucruri de neînțeles, destul de înfricoșătoare, despre care mama nu mă putea lămuri, ea și crucea și-o făcea invers, de la stânga la dreapta; postul, pomenile și înmormântările, toate erau diferite la mama, care era preocupată ca pe "planeta Argeș", să ne amintească mereu cum era pe planeta Timișoara, de pe care plecasem, iar cu tata nu puteam vorbi asemenea lucruri.
Ca să ajungi la Biserica Sfântul Ilie din Pitești trebuia să străbați tot cartierul, apoi să cobori o coastă verde. Ce-mi amintesc? Nu distracția, nu veselia pe care mi-o imaginasem din tot ce povesteau copiii din bloc, ci liniștea care se lăsa în noapte, cu cât ne apropiam, grupuri-grupuri, de biserica așezată la răscruce de drumuri, în vale. Când am ajuns suficient de aproape și ne-am oprit, strângându-ne de mâinile mici, ca să nu ne pierdem printre străini, l-am văzut deasupra intrării pe Sfântul Ilie, aducătorul de ploi, care ne privea cu o oarecare asprime dintre norii pictați în rotocoale frumoase. Peste tăcerile noastre a răsunat vocea preotului, iar când s-a împărțit lumina, abia atunci am deschis și noi gurile și-am murmurat "Adevărat a-nviat!". Mâinile noastre, în care tremurau lumânările galbene, au devenit grijulii cu flăcăruile plăpânde, ca puii în cuib, primăvara. Pe aceeași coastă am urcat înapoi, ocrotind puișorii noștri de foc. Lângă mine erau Laura, Roxana, Laurențiu și Mugurel, și toți acei români get-beget, fără moț, dar care cunoșteau o taină enormă, adevărata taină, ce mie îmi fusese ascunsă. Și ei erau buni, ei te lăsau, dacă ți se stingea lumânarea, să iei iarăși Lumină din Lumina lor. Ei, cei care nu avuseseră habar ce e Iepurașul, ce e cu ouăle noastre de toate culorile, ce e cu iarba din cuib, ei știau că important e să aduci Lumina acasă. Și te ajutau s-o aduci și tu, să fii și tu o lumină într-un drum de lumini, pentru prima oară atunci, la unsprezece ani fără un pic, târziu botezată și nespus de mirată.
MATEI FLORIAN
Joia Mare
Când se întâmplă o vrajă, trebuie să fii cuminte, îmi ziceam. Să n-o sperii. Să mergi tiptil. Să vorbești în șoaptă. Să te trezești devreme. Devreme de tot.
Mă trezeam devreme de tot. Mă îmbrăcam încet, în liniște. Nu scoteam o vorbă. Mergeam în vârful picioarelor până la bucătărie. Să nu care cumva să se supere pe mine. Să nu stric ceva. Eram sigur că o vrajă are nevoie de liniște. Și de lumină. Lumina asta de dimineață, devreme. Trăgeam perdeaua. Se făcea și mai multă lumină. Lumina intra în bucătăria noastră, tot soarele intra în bucătăria noastră. Soarele se așeza pe masă, se odihnea acolo, le pândea, le mângâia, le însorea. Erau multe, alb-gălbui, cuminți și nemișcate. Dormeau acolo, în cofrajele lor. Mă așteptau. Le scoteam, unul câte unul. Le răsuceam încet, să se umple de raze pe toate părțile, să fie pregătite atunci când o să se întâmple vraja. Îl căutam pe cel care strălucește cel mai tare. Și întotdeauna era unul. Unul singur, care se umplea brusc de lumină și sclipea ca un diamant. Pe ăsta îl puneam deoparte, pe celelalte le așezam la loc. "Așa, odihniți-vă", le spuneam. "Voi nici nu știți că azi e chiar joi. Ziua cea mare. Ce știți voi despre joi? E cel mai mare joi dintre toate joile. Cel mai frumos joi din tot anul! Un joi mare, mare de tot. Așa se și numește: Joia Mare! Și se numește așa, pentru că astăzi o să se întâmple o vrajă. O vrajă care cuprinde întreaga lume și vă cuprinde și pe voi, ouăle. Dar poate că ele știu, mă gândeam. Trebuie să știe. Nu se poate altfel. Orice ou simte ziua în care o să se transforme într-unul vrăjit.
"Ți-ai ales oul?", mă întreba mama. I-l arătam cu degetul, știam că nu trebuie să vorbesc prea mult, să nu sperii vraja. Îmi țineam respirația. Mama scotea un vas adânc și îl umplea cu apă. Închideam ochii și îmi țineam palmele lipite. Să nu plutiți, să nu plutiți, să nu plutiți, ziceam repede-repede, în șoaptă, să nu se întâmple ceva rău. Mama zâmbea, "poți să deschizi ochii acum", zicea, "uite, totul e bine." Ouăle se scufundaseră cuminți, tăcute, alb-gălbui, în vasul acela adânc. Nu plutea niciunul. Răsuflam ușurat. Acum o să le spele, îmi ziceam, ca pe niște mâini o să le spele, să fie curate, altfel nu se poate. Și mama spăla ouăle și le așeza cu grijă în oala aceea încăpătoare, lipite strâns, să nu le fie frică, mă gândeam, să se sprijine unul de altul când o să se înfurie apa și o să fiarbă ca un vulcan. Apoi mama stropea apa cu o lingură de oțet vrăjit și presăra un praf magic de sare, vrăjit și el. Și apa începea să fiarbă ca un vulcan, iar ouăle tremurau acolo, pe fund, strânse unul într-altul. O să fie bine, o să fie bine, o să fie bine, ziceam repede-repede, în șoaptă. Apa nu mai fierbea acum. "Trebuie să le lăsăm să se odihnească", zicea mama și le așeza, unul câte unul, pe un prosop mare, pe masa din bucătărie. Ele se odihneau cuminți, tăcute, alb-gălbui, iar o altă apă începea să clocotească pe foc. O apă vrăjită, și ea, plină ochi cu foi de ceapă roșie. Iar apa asta se făcea roșie. Roșie ca focul roșu. Roșie ca sângele. Roșie ca vraja. Se făcea liniște. O liniște mare de tot, care începea din bucătăria noastră de bloc și se întindea, încet, peste toată lumea. Era Joia Mare, iar mama scufundase ouăle într-o apă roșie. Toate, mai puțin unul. Oul meu de Paști. Aveam frunza deja pregătită. Ciorapul. Elasticul. Lipeam frunza de ou. O frunză, mică, verde, de pătrunjel. Să rămâi acolo, să nu te dezlipești, te rog, te rog, te rog. Oul cu frunză intra în ciorap. Ciorapul intra în apa roșie. Închideam ochii. Spuneam o rugăciune. Știam bine: ca să se întâmple o vrajă, trebuie întotdeauna să te rogi.