Stihare de lumină

Rugăciunea îndelungată și iubirea de Dum­nezeu îi ajută pe unii oameni să per­ceapă câteodată "nefirescul", taina din jurul lor.

Iluminați de lumina divină, ei pot per­cepe cu mintea și mai cu seamă cu sufletul, schim­bările și întâmplările nemateriale ale lumii, tiparul ceresc care există în toate câte ne încon­joară, umplându-i de mulțumire, de uimire și încântare, ca rezultat al întâlnirii cu Dumnezeu.

Glas de toacă și clopote

Asemenea prilejuri ni se oferă mai ales în zilele de sâmbătă și duminică seara, tot timpul anu­lui, dar mai cu seamă acum, în perioada de înfiorată aștep­tare a Învierii, zile de mare încăr­cătură afec­tivă, zile de luminare duhov­ni­ceas­că, de înțelepciune du­hovnicească, zile de re­velații spirituale extra­or­­dinar de importante, în călătoria noastră pe acest pământ.
De sâmbătă seara, apare în văzduh Ceva, la în­ceput nelămurit, ca o făgăduință tainică, o pre­zență ne­văzută și totuși simțită, ce se lasă tot mai jos, spre pă­mânt, până când auzim, dintr-o dată, glas pu­ternic de toacă, ritmul ei cu vibrație cos­mică, o che­mare duhovnicească adresată tuturor credin­cio­șilor.
Toaca, împreună și urmată de zvonul clopo­telor, amplu, pătrunzător și răsunător, este o invi­tație și o chemare spre sfânta biserică, spre cre­dință, spre pocăință, spre întâlnirea cu duhul nos­tru, spre în­tâlnirea - pe aceeași lungime de undă - cu Dum­nezeu.
Toaca de sâmbătă seara ne cheamă pe toți cei obosiți de povara vieții și a păcatelor, pe toți cei nedreptățiți și amăgiți, pe toți cei mâhniți și des­curajați, pe toți cei slabi și suferinzi, pe toți cei bolnavi cu inima, pe toți cei lipsiți de toate, cei să­raci trupește și sufletește, pe toți cei rătăciți de la cărarea adevărată a vieții, ne cheamă la sfintele slujbe, începând cu vecernia, cu utrenia, în sfânta biserică. Reculeși și atenți la cuvântul transmis prin preoți, de Dumnezeu, înveliți în "stiharele de lumină" care iradiază din rugăciuni, într-o atmo­sferă de mare rezonanță afectivă, vom simți treptat un proces de schimbare, de înnoire spirituală și sufletească, de înnobilare a inimii noastre, după modelul inimii lui Hristos.
În timpul acesta, noi putem deveni cu mintea, cu inima și cu conștiința, contemporani cu Mân­tui­torul și, dacă forțăm imaginația noastră duhov­nicească, putem deveni chiar martori la toate lucrările Sale dumnezeiești, alături de Sfinții Săi Ucenici și Apostoli, de Maica Domnului, de toate mulțimile de oameni care de mii de ani așteptau - cu înfrigurare - venirea unui Mesia Mântuitor.
Mai ales în sfânta și magica noapte a Învierii avem nesperatul prilej de a ne reprezenta cu mai multă putere personalitatea divin-umană a lui Iisus, suferința fizică a martiriului Său de pe cru­ce, disperarea singurătății în fața morții, iubirea și grija față de sfânta Sa Maică Fecioară, imensa credință cu care-Și încredințează sufletul Marelui Părinte ceresc. Om printre oameni, dăruit nouă de Dumnezeu ca să ne învețe ca pe niște școlari cum să existăm creștinește în viața aceasta trecătoare, viață pe care El a trăit-o cu o stare de minunată smerenie, Iisus e zi de zi printre noi și cu noi va fi cât e vremea.
Să vedem, în continuare, toate lucrările Sale dumnezeiești, nobile, înălțătoare, de mântuire: răb­darea, blândețea, supunerea, umilința, îndu­rarea tuturor răutăților și blestemățiilor oameni­lor. A fost judecat din pizma, din ura și din răzbu­narea oamenilor fățarnici, călcători de lege, întu­necați la minte, stăpâniți și orbiți de Satana. De asemenea, a răbdat moartea de ocară și chinuri pe Cruce, între tâlhari, după care a ieșit biruitor ca un Atotputernic Dumnezeu - a înviat și s-a suit la Ce­ruri - la dreapta Tatălui, de unde va veni a doua oară, ca suprem și înfricoșător Judecător, să răs­plătească fiecăruia după logica Sa divină.

Îndrăgostiți de Hristos

Și, înțelegând noi toa­te acestea, să ne apro­piem de acest Iisus Hris­tos, Mântuitorul nostru - cu mintea, dar mai ales cu inima și cu conștiința, și să ne îndrăgostim de acest Bărbat tânăr, înalt, de o frumusețe tulbură­toare, îmbrăcat în cămașa de cânepă țesută de Mai­ca Lui, cu părul lung, de culoare alunie, cu cărare pe mijloc, cu ochi albaștri ca cerul fără pată, dar cu privirea adeseori tristă și încărcată de lacrimi de milă, de suferință, de com­­pătimire față de cei mulți și rătăciți, al cărui păstor a venit El, din Cer, să se așeze. Să-i des­chidem ușa inimii noastre acestui pribeag tainic, nocturn, însângerat și plin de răni, care călătorește în noaptea vieții noastre și bate sfios și răbdător la inima noastră, și Să-i deschidem, până ce nu va fi prea târziu, și să petrecem cu El, să ne lăsăm cuceriți de El, să ­ne lăsăm călăuziți de El, să ne lăsăm stăpâniți de El și să încercăm să respirăm numai prin Hristos, să ne îmbătăm de Hristos și așa să călătorim cu Hristos până la sfârșitul vieții, căci învățătura creștinească a lui Hristos trebuie însușită și trăită întru Hristos și prin Hristos, prin sfânta Biserică, cu sentimente și convingeri religioase și cu deprinderi și priceperi de viață creștinească.
El, Dumnezeu adevărat, a primit dreptul de Judecător suprem, dum­ne­zeiesc, prin jertfa Sa pe cruce. Numai El singur a înviat din morți, așa după cum însuși a profețit, și numai El are putere să învieze pe cei care cred în El, care fac pocăință, tră­ind după învățătura Sa crești­neas­că.
Să nu uităm nicio clipă că, deși s-a înălțat la Ceruri, Mântuitorul nostru Iisus Hristos n-a încetat nicio clipă să ne cheme în mod tainic la pocăință, la mântuire, la viața cea veșnică, cu glasul Său cel dulce și duios.
El dorește să călătorească cu fie­care dintre noi, de la Sfântul Botez până la asfințitul vieții noastre, și chiar dincolo de as­fințit, dincolo de această lume trecătoare, vrea să ne urce înapoi în Raiul cel veșnic, ca să petre­cem acolo, cu El, în veci.

Ieromonah Nil Efrim, de la Sfânta Mânăstire Mărcuș


Lucian Blaga
Iisus-Pământul

"Iisus a fost răstignit și a murit; Iisus ca întrupare omenească murea, dar în clipa morții, sufletul lui se întrupa din nou; pă­mân­tul, văzduhul, cerul, lumea toată deve­neau trupul lui Iisus. În clipa când Iisus mu­rea, lumea de argilă, cu toate ale sale, do­bân­dea un suflet, un suflet divin. Prin aceas­tă reîntrupare cosmică a sufletului lui Iisus, pământul devenea Iisus-Pământul, văz­duhul devenea Iisus-Văzduhul, lumea de­­venea Iisus-Lumea. Pe boabe de grâu, ță­ranul vede fața lui Hristos. De când Iisus a murit și a înviat, noi, oamenii, noi toți am trăit, nu simbolic, ci prin sufletul său, care animă fir de nisip și stea, strop de rouă și om. Când umblăm prin țărână sau trecem prin vad, umblăm și trecem prin eucaristie."
(Din volumul "Isvoade" - 1972)