Stau în fața oglinzii și-mi pândesc trupul. Am treizeci și șase de ani și simt că încă nu e împlinit. Îmi dă semne pe care nu știu cum să le interpretez, îmi trimite semnale-chemări care vin de foarte departe, ca o scrisoare ce-a trecut oceanul, plină de timbre colorate. Mă uit la el, mă uit la mine ca la un străin și-ncep să mă îndrăgostesc de ceea ce văd, de fapt, de ceea ce-mi place să cred că văd. Ridic mâna să-mi aranjez o șuviță de păr scăpată din agrafe, și în jurul meu încep să se miște încet particule fine de praf, care parcă înoată în penumbră, într-un dans adormitor. Stau în fața oglinzii și aștept. Aștept cu toată puterea așteptării mele. Aștept zgomotele de afară. Nu cântece de păsări moleșite de căldură, nu porți care se închid sau deschid, nu tremurat de crengi și de frunze. Aștept doar acele zgomote care mă vor face să înțeleg că el a terminat munca în grădină, a strâns uneltele și le-a aranjat gospodărește în magazie. Atunci voi ști că nu mai e mult până când va bate la ușă ca să-mi spună că și-a încheiat ziua de lucru. Nu se aude însă nimic din ceea ce ar putea însemna că el este pe-aproape. Ochii mei s-au îngreunat, în oglinda întunecată par catifele aprinse, obrazul palid e încercănat de așteptare. Ridic mâna să-mi aranjez părul scăpat din strânsoarea lui și mâna întârzie, o secundă, nu mai mult, pe tâmpla caldă, apoi coboară încet rotunjind obrazul, încet, încet, nemăsurat de încet, apoi pe gât, pe oasele firave ale claviculei, pe umărul acoperit de cămașa subțire... Mă iau eu pe mine în brațe într-o clipă de teribilă singurătate, dar mâinile mele parcă nu mai au putere să mă facă să înfloresc. Încep să număr în gând, rar, ca să opresc clipa, să încremenesc starea de așteptare, apele oglinzii s-au aburit și nu mai văd nimic în ele, oricât mă strădui să țin ochii deschiși. De undeva, de departe, de foarte departe, ca și cum ar veni din altă lume, de dincolo cu mult de perdeaua care ține lumina captivă, dincolo chiar de ziua aceasta și de clipa aceasta, mă întorc cu greu, ca și cum m-aș rupe din apele unui somn fără vise, ca să aud clopotul ușii dinspre grădină.
Grădina cu lampioane
Sunt măritată de zece ani și locuiesc departe de locul nașterii mele, departe de oameni care îmi sunt cunoscuți, departe de locurile în care am crescut. Am ajuns aici, după ce-am acceptat cererea unui bărbat pe care nu l-am iubit, dar pe care l-am crezut trambulina care m-a ajutat să scap de târgul provincial în care m-am născut. L-am ales dintre ceilalți pretendenți, tocmai pentru această promisiune de evadare în locuri noi, și nu neapărat pentru că aș fi avut față de el sentimente mai puternice. Nu l-am iubit. N-a fost între noi scânteia aceea care paralizează și anulează orice contact cu realitatea, așa cum am citit în romanele de dragoste, așa cum am văzut în filme. Scânteie care te amețește și te face să crezi că îți cresc aripi. Da, recunosc deschis că nu l-am iubit, dar am crezut că prietenia de la început se va transforma într-o legătură mai adâncă și că vom merge mai departe, legați prin ea. Am ales cu mintea, nu cu inima, și-am crezut că voi fi suficient de deșteaptă ca să ascund acest lucru și să fac apoi ca el să nu se simtă între noi. Am ales cu mintea, sătulă de sărăcia în care trăiam, sătulă de neajunsurile pe care le întâlneam la tot pasul în familia mea, în care își mai așteptau rândul la măritiș încă trei fete și, la însurătoare, doi băieți. Așadar, m-am măritat ca să scap de-acasă, dar și să scap de grija zilei de mâine și de alergătura după cele necesare traiului. Și am reușit acest lucru, dar nu m-am gândit atunci când m-am măritat că asta vine la pachet cu tot cu amărăciune și însingurare.
Bărbatul meu lucrează în industria petrolului. E mereu plecat dintr-un colț în altul al lumii. Stă luni întregi departe de casă și se întoarce pentru două, trei săptămâni, doar ca să își schimbe bagajele și s-o ia din loc iar. La început am fost impresionată de poveștile lui, de banii pe care-i câștiga, de modul în care s-a schimbat viața mea. Nimic din ceea ce mă înconjoară acum nu seamănă cu locul în care am crescut. Casa mare, grădina pe care o avem, cu alei și lampioane care luminează noaptea nisipul alburiu, totul, totul este parcă rupt dintr-o poveste. Numai că simt din ce în ce mai mult, de la o zi la alta, că nu-mi pot afla locul, că nu mă potrivesc cu paradisul pe care bărbatul meu se chinuie să-l construiască aici, pe pământ. Pentru cine? M-am gândit tot mai des în ultima vreme. Pentru noi? Care „noi"?, când el este într-un colț de lume și eu în altul. Pentru urmași? Care urmași, când la ultima vizită la medic am aflat că dacă vrem copii, va trebui să-i înfiem. Mai degrabă, tot acest decor care se ridică în jurul meu acum, alcătuit din lucruri, mobilier și îmbrăcăminte, toate scumpe, toate acestea sunt pentru ochii celor de pe margine. Trăim ca să le arătăm altora cât de bine ne-am descurcat și cât de bine ne merge. Dar ce este în spatele acestui bine începe să mă apese tot mai mult.
Știam la ce mă înham atunci când m-am măritat, bănuiam ce mă așteaptă când am aflat că el va fi mai mereu plecat, am crezut însă, cu teribilismul tinereții, că toate pot fi depășite și că nu va fi așa de complicat. Dar e tare greu să te trezești în fiecare dimineață, înconjurată de zeci de lucruri scumpe, și să îți dai seama că ele nu pot acoperi golul sufletesc tot mai mare în care te-afunzi. De multe ori m-am gândit la compromisul pe care l-am făcut, și tot de atâtea ori mi-am spus că-l plătesc cu un preț prea mare. Am crezut că sunt o femeie puternică, voluntară, că mă pot descurca în cele mai întortocheate situații, că pot să fac față unor momente mai speciale, dar n-a rămas mare lucru din toată această platoșă cu care m-am înconjurat. Mi-e dor, tânjesc după o existență obișnuită, normală. M-am săturat de singurătate, vreau un bărbat lângă mine. N-am nevoie de cristalele din dulapuri și nici de piscina care în nopțile pustii pare un ochi al disperării. Ce-mi trebuie mie poșete de mii de euro, dacă stau înșirate pe raftul din dulap? Ce-am cerut eu de la viața asta și ce-am primit? Am primit cu vârf și îndesat izolare și înstrăinare. Firea mea voluntară s-a topit, m-am transformat într-o femeie plângăcioasă, temătoare și însingurată. Stau ceasuri în șir în camera mea, cu perdelele trase, stau în semiîntuneric și mă ascund, ca să nu se vadă disperarea, dar și dorința înflorind pe chipul meu. Da, dorința, dorința care m-a cuprins într-o plasă din care nu mai pot scăpa. Asta, mai ales, de când bărbatul meu a angajat un băiat care se ocupă de întreținerea și administrarea casei și care este, în același timp, un fel de paznic al locului...
Dorința
Clopotul ușii dinspre grădină a sunat de trei ori, scurt și grăbit. Cântecul lui vesel a alungat brusc în colțurile întunecate demonii singurătății. Administratorul casei vine să-mi spună că și-a încheiat munca pe ziua de azi. Ar trebui să deschid ușa și să cobor în grădină, să-l întreb neutru ce mai face și ce noutăți are. Mă uit în oglindă și nu văd decât un trup care parcă nu mai este al meu. Așteptarea a născut în ochii mei umbre grele, mâinile care aranjează grăbite părul rebel sunt prinse într-o mișcare febrilă, trupul întreg plutește pe deasupra pașilor care mărunțesc podeaua. Înainte de a ieși din cameră, mă opresc și mă mai uit încă o dată în oglindă și nu mai văd nimic în apele ei învolburate de dorință. Dorință de care atâta vreme m-am rușinat, dar care acum a explodat în mii și mii de scântei. Închid ușa și nu știu când, cum și dacă am să mă mai întorc înapoi.
(A.O.)
Reproduceri după picturi de Ana Ruxandra Ilfoveanu