Puterea rugăciunii

Cititor Formula AS
Scrisoarea din cartea de rugăciuni

Era în luna iulie. O vreme ca­niculară m-a fugărit din casa de be­ton de la oraș, la casa bătrânească de la țară, cu cerdac de lemn, dar mai ales înțesată cu amintiri, unele din ele - dureros de frumoase. Ori de câte ori mă întorc acasă din "rătăci­rile" mele - căci ne simțim, cu ade­vărat, rătăciți și pierduți în aceste timpuri de tranziție prelungită -, renasc din propriile îndoieli. Devin un om al locului, mai rezistent, mai credincios, mai harnic și mândru de gospodăria moștenită de la părinți. Și mai ales, mă simt liberă, într-un mod necondiționat. Trebuie să cu­noști bine ținuturile Bucovinei și pe oamenii ei ca să înțelegi aceste lu­cruri, fără reținere sau tăgadă. Într-o gospodărie de țară părăsită de cei dragi pentru a se apropia de Casa lui Dumnezeu sunt o grămadă de tre­buri de făcut. Îmi place să muncesc acolo până la epuizare, fără să mă simt obosită vreodată și având me­reu mulțumirea că fac, poate, ce și-ar fi dorit și părinții mei. Îmi place să răsfoiesc și cărțile vechi pe care le mai găsesc prin podul casei, să citesc scrisorile de familie, să pri­vesc fotogra­fiile îngălbenite de vre­me, chiar de nu știu întotdeauna cine sunt cei care-mi zâmbesc de dincolo. Dintr-o astfel de epis­tolă, găsită într-o carte de rugăciuni, am aflat o în­tâm­plare din viața tatălui meu. Era în iunie 1944 și întreaga familie era îngrijorată că nu mai soseau vești de pe front, de la el. Fusese luat în concentrare în 1941, cu Re­gimentul 12 Călărași, unitate operativă în acea perioadă. Vești­le veneau greu de pe front, dar ve­neau totuși, să­dind speranțe în sufletele celor ră­mași acasă. Pe la începutul anului 1944, s-a lăsat întunericul peste familia noastră. Tata căzuse prizo­nier la ruși. Au urmat doi ani de in­certitudini și deznădejde, dar bunica mea, Ca­sandra Boca, o femeie fru­moasă, vrednică, răbdătoare și evla­vioa­să, a menținut aprinsă flacăra spe­ranței, încurajându-și nora, pe mama mea, o femeie tânără, dezo­ri­entată și cu un copil mic de cres­cut. S-au rugat amândouă zi și noapte, de multe ori mer­gând la Mâ­năstirea Slatina, situată la câțiva kilometri de satul Mălini. Prin ia­nuarie 1946, după un asemenea pe­le­rinaj, în aceeași noapte, bunica și mama au avut același vis - un bă­trân cuprins într-o aureolă străluci­toare le-a în­demnat să nu-și piardă speranța, căci în curând vor avea vești de la tata. Și, nu după multă vreme, au primit o telegramă prin care erau anunțate că tata s-a întors din prizonierat și că se află la spi­talul din Călimănești, grav bolnav. Telegrama armatei a fost precedată, deci, de un mesaj divin al unui înger ocrotitor!
În urma veștii primite, mama s-a încumetat să plece singură la Căli­mănești, să-l întâlnească pe tata. Pen­tru acele timpuri, pentru o fe­meie tânără și frumușică, trebuia să ai mult curaj să te pornești de la Mâ­năstirea Humorului cu două valize mari și grele, pline de mân­care și haine, tocmai în Vâlcea, la Călimănești. Tre­nurile, gările erau înțesate de mi­litari de toate nea­murile și felurile. Sigur, mulți erau curioși și se întrebau ce caută la drum o femeie tânără și singură. Unii glumeau cu ea, alții o cereau de nevastă, dar mama stătea neclin­tită pe cele două valize și se ruga lui Dumnezeu să nu i le fure. Cum să ajungă la soțul ei fără mâncare și haine?!...
Zece zile a durat călătoria la Că­limănești! Su­grumată de emoție, ma­ma s-a prezen­tat la soldatul de serviciu de la intrarea spitalului, care avea și un registru cu evi­dența prizonierilor repatriați și inter­nați acolo. Deși a cercetat amănunțit acest registru, de câteva ori chiar, numele tatălui meu nu apărea ni­că­ieri, nici la vii, nici la morți. Dis­perată, fără strop de putere, mama s-a așezat jos, pe treptele clă­di­rii, și a început să plângă amarnic. În ace­le mo­mente nu-și mai putea dori nimic. Așa a găsit-o un ofițer mai în vârstă, medic în acel spital. A luat-o pe mama de mână și au început cău­tările din salon în salon. Într-un târziu, țintuit pe un pat de fier, l-au găsit și pe tata. Era de nerecunos­cut: numai piele și os, cu ochii duși în fundul ca­pu­lui și cu o rană urâtă în șoldul stâng, unde fusese împuș­cat. A fost, oare, acel medic militar un alt înger păzitor al părinților mei?...
Din povestirile tatei, am în­țeles că viața în lagărele rusești n-a fost deloc ușoară. Dar m-am întrebat și l-am întrebat și pe el cum de reușise să fie trecut pe lista repatriaților, mai ales că mai fusese respins o dată din cauza stării precare a sănă­tății lui. Slab, împușcat în șoldul stâng, având o rană în care colcăiau viermii, fără să se poată ține pe pi­cioare, trebuia să moară acolo, pe pă­mân­tul rusesc. În noaptea de dinaintea ultimei trieri, s-a rugat fier­binte lui Dum­nezeu ca din co­­misie să facă parte și o femeie, spe­rând s-o poată înduioșa. Și așa s-a și întâmplat. A doua zi, din comisie făcea parte și o doctoriță, pe care tata a implorat-o să-i dea și lui șansa să-și vadă fetița mă­car o dată (sora mea se născuse după ce tata plecase pe front). Și a reușit!...
Și de această dată, înge­rul lui pă­zitor a fost ală­turi de el! Ei bine, de aici înainte ar putea începe alte și alte povestiri adevărate cu îngeri din viața părinților mei...
Relatarea mea e simplă și lipsită de senzațional. Dar e adevărată. Pă­rinții mei au fost oameni buni, cre­dincioși și apropiați celor aflați în suferință. Și bunul Dum­nezeu i-a răsplătit cum și când a crezut de cuviință...
Chiar dacă viața nu m-a răsfățat întotdeauna și necazurile nu m-au ocolit uneori, niciodată, cât au trăit părinții mei, nu mi-a fost teamă că nu voi de­păși aceste opreliști, știin­du-i alături de mine, cu trup și su­flet. Și acum, când ei au plecat mai aproa­pe de Casa lui Dumnezeu, eu mă simt la fel de ocrotită de ei, în­gerii mei păzitori, de dincolo...

RODICA BOCA - Buhuși, jud. Bacău