DANA MLADIN - Producător de televiziune: "Lucrez non-stop. Nu știu nimic altceva"

Dana Mladin: blondă, ochi albaștri, vo­lu­bilă, prietenoasă și extrem de se­rioasă, așa o știm noi, cei care ne adu­cem aminte cu drag și nostalgie de emisiunea "Școala Vedetelor". Fata aceea frumoasă este azi unul dintre cei mai importanți producători de te­le­viziune din România, și trăsăturile de atunci nu s-au șters în timp. Retrasă în spatele pupitrului din studio, Dana a devenit pro­fe­sio­nis­tul care promitea să de­vină, așa cum aflăm și din povestea pe care ne-o spu­ne azi.

Succes pe... ascuns

- Dragă Dana, nu ai mai fost în paginile "Formulei AS" de ze­ce ani, timp în care n-am mai aflat știri legate de tine. La vre­mea aceea erai un producător TV în plină as­censiune. Ce s-a mai în­tâm­plat între timp? Îți este bine în fața biroului tău, departe de luminile scenei?

- Îmi este foarte bine. De fapt, scaunul acela este locul meu pre­ferat. Sunt conștientă că nu mai știe lumea nimic despre mine, dar nu mă deran­jează absolut deloc acest lucru. Probabil, numai de pe Facebook mai știu oamenii ce fac, deși postările mele sunt legate aproape în totalitate de vacanțe. Lumea mă știe din călătorii, când lucrez... nu prea. Interesant este, și mă bucură acest fapt, că românii încă mă recunosc pe stradă ca "fata de la Școala Vedetelor". Este gro­zav și onorant pentru mine, că acel moment din istoria TVR a rămas atât de puternic în memoria publicului. Majoritatea lor știu emisiunile pe care le fac, dar nu știu că eu le produc. Dar nu mă de­ranjează deloc că lumea nu știe că eu am produs, de pildă, "Surprize, sur­prize", că ale mele sunt "Next Star", "Plasa de stele" și atâtea alte emi­siuni. Plus, cele cam cinci­sprezece Revelioane de la Antenă. Îmi place rolul meu din spatele cortinei, nu mi-e dor deloc de timpurile când eram vizibilă. Am avut norocul ca în toată cariera mea de până acum să fac emisiuni care au plăcut publicului. Longevitatea lor, în com­parație cu alte emisiuni, este o dovadă în acest sens. În plus, unele au creat mode, tendințe în televiziune...

- Școala Vedetelor a fost un reper în tele­viziunea de după Revoluție, iar faptul că tinerii de atunci sunt și azi oameni de succes este o do­vadă a faptului că lucrurile se făceau foarte bine pe vremea aceea... Mai pot exista azi astfel de producții?

- Este adevărat că aproape toți cei care au fost implicați în "Școala Vedetelor" sunt oameni de succes în meseriile lor. Unii sunt în televiziuni, alții încă fac legea în muzică (precum Călin Goia de la Voltaj, sau Adi Despot de la Vița de Vie), alții sunt regizori muzicali sau compozitori. Sunt foarte mândră de asta, dar îmi dau seama că am fost și niște norocoși. Noi eram prima generație din te­levi­ziunea democrată, care își dorea altceva, care ve­nise cu un format cu totul nou. Eram îndrumați de marele Titus Munteanu, eram extrem de ini­moși, entuziaști, plini de viață. Aș vrea să mai existe și acum această efervescență, dar nu se mai potrivește timpurilor de-acum. Acum, vede­tele se pot "naște" direct pe YouTube, nici măcar nu mai e nevoie de noi, oa­menii de televi­ziu­ne. Îți dai sea­ma ce greu este să ții pasul cu vre­mu­­rile?! Acum, aproape că nu mai contează ideile, până și imaginația are o mare frână: bugetul. Așa că de-a lungul ca­rie­rei mele, am adap­tat, am încercat să fac cât mai mult cu puținul pe ca­re-l aveam, ur­mând vor­bele lui Titus, care spunea mereu: "Trebuie să ne ia­să, doar nu vrei să pui subtitrare cu «vă rugăm să ne scuzați, doar atâția bani am avut»". Mereu spunea asta, și mi-a rămas în minte ca o lecție de la care nu m-am abătut. Mult timp a trebuit să fim in­ven­tivi, să facem emisiuni care să se­mene vizual cu cele din afară, dar cu condițiile de la noi. Astăzi este altă situație, iar eu sunt din nou norocoasă cu șefi care nu se zgârcesc la bugete și îmi dau libertatea de a face emisiuni fru­moa­se, din toate punctele de vedere. Așadar, azi e azi, tim­pul nu se dă îna­poi, iar prezentul în televiziune în­seam­nă divertisment, înainte de toate.

Televiziunea trebuie să ofere modele

- Și cu asta rămânem, să oferim distracție și atât?

- Trebuie să fim realiști. Se vorbește mult în ultimul timp despre rolul educativ pierdut al televiziunilor. Personal, nu cred în acest rol, ba și mai mult, nu cred că producțiile TV au avut vreo­dată un astfel de rol. Educația este în primul rând treaba familiei și apoi a școlii. Cred, în schimb, în valoarea modelelor pe care televi­ziunea trebuie să le ofere, tocmai pentru că foarte mulți copii și tineri se uită la televizor. Eu la asta sunt atentă în emisiunile mele, în calitate de producător: la exemplele pe care le ofer prin ale­gerea vedetelor, a comportamentului lor, a ținutei și multe alte amănunte. Mă străduiesc să ofer un divertisment de calitate.

Profesori de seamă

- La rândul tău, ca să te formezi profesional, ai avut nevoie de modele...

- Oh, da, cei mai "bazați", cum zicem noi! Întotdeauna am avut profesori buni în televiziune, pri­mul fiind Nicolae Modreanu (la emisiuni mati­nale și duminicale, pe unele le-am și prezentat la TVR). Apoi am ajuns pe mâna lui Titus Mun­teanu, la "Școala vedetelor", de unde am învățat foarte multe. Iar mai apoi a fost Valeriu Lazarov. Chiar și azi am momente când mă întreb "Ce-ar zice domnul Lazarov despre cutare lucru?!". Cu el era chiar ca la școală, în timpul producției, pu­țini au avut șansa de a lucra cu un asemenea pro­fesionist. O altă dovadă a priceperii lui Lazarov și a lui Titus este că mai toți cei care am învățat de la ei suntem încă în domeniu, rezistăm pe ba­ricade, fie ca producători, fie ca scenariști. Mare noroc am avut cu astfel de profesori și tare mi-aș dori să mai apară oameni ca ei! Eu sunt avidă după cu­noaștere, după nou. Și acum m-aș duce să învăț în stră­inătate, de la marile televi­ziuni, așa cum am făcut în tinerețe, când mă miram de ce făceau italienii de la RAI1, de exemplu. Nu m-am con­siderat niciodată su­fi­cient de bună. Am fost și ră­mân un om curios și înse­tat de nou, cunoaștere și aven­tură.

- Dacă ar fi să faci un exercițiu de memo­rie ra­pidă, ce amintire ți-ar veni prima în min­te, legată de acești profesori gro­zavi?

- Eu sunt cunoscută ca un fel de arhivar, pentru plăcerea mea de a păstra poze, docu­men­te, filmări, obiec­te..., dar m-ai surprins puțin cu întrebarea ta. Mi se îngrămădesc zeci de imagini deodată în minte. Dar, ca să răspund așa cu m-ai întrebat - ca un exercițiu de memorie rapidă -, îți spun că îmi amintesc, în primul rând, disputele, ciondăneala. Nu e vorba de certuri, ci de "bătaie" de idei. Amân­­doi, și Titus Munteanu, și Valeriu La­zarov, aveau ceva în comun: deși extrem de bine pregătiți, de puternici, de profesioniști, ei me­reu te ascultau. Acceptau ideile bune, le respin­geau cu argumente pe cele nepotrivite. Asta îmi aduc prima dată aminte când mă gândesc la amândoi, că ascultau și părerile mele.

- Acum, tu ești șeful, tu ești producătorul general. Ce fel de șef ești?

- Sunt severă. Sunt chiar foarte severă, pentru că nu-mi plac compromisurile și jumătățile de măsură. De la vedete, la aspectul platoului, nu las nimic de la mine. Dar din ce am observat în timp, trag concluzia că oamenii cu care am lucrat m-au respectat. Și nu au făcut-o pentru istoricul meu, ci pentru că, deși sunt aspră, respect oamenii. Am învățat asta încă de la început: să respect în mod egal întreaga echipă, de la doamna care mătură platoul, până la vedeta de pe scenă și directorul general. Fiecare este important în mecanismul unei emisii. De fiecare dată când am fost lăudată că aș fi un producător bun, am spus că nu talentul de a fi un om de televiziune este primordial, ci priceperea de a-ți alege oameni buni și creativi în jur. Da, îi coordonez cu severitate, dar o fac cu plăcere, cu respect și cu multă dragoste pentru meseria asta. Ștacheta o țin mereu sus, pentru că nu-mi pot permite altceva. O clipă de delăsare ar fi fatală, la ce concurență e azi pe piața televi­ziu­nilor.

De ziua mea, am fost în Groenlanda

- Dana, după cum spuneai la începutul in­terviului nostru, singurul mod în care lumea află despre tine este din postările pe Internet, legate de vacanțe. Se pare că ai bătut lumea în lung și-n lat. Sunt călătoriile cealaltă pasiune a ta, pe lângă televiziune?

- Ele sunt evadarea mea. Îmi place foarte mult să văd lumea, așa simt cu adevărat că respir. Să călătoresc a trecut de pragul pasiunii și a devenit aproape un mod de viață. Am și o tradiție, de a pleca undeva în martie, de ziua mea. Ani buni am fost la Londra, orașul meu preferat, iar abia apoi, în timpul anului, făceam câte o călătorie mai mare, mai îndepărtată. Acum doi ani, însă, am mers de ziua mea în Groen­lan­da, pentru că îmi do­ream să merg cu sania trasă de câini. În vară, nu se mai poate face asta, pentru că, de când cu încălzirea globală, până și la cercul polar se topește zăpada în iu­nie. Așadar, am fost în Groenlanda de ziua mea. Anul trecut, am fost în Tibet de ziua mea. Iar acum, tocmai m-am întors din Co­reea și Japonia. Dacă nu mi-ar fi atât de frică de avion și dacă aș avea contul bancar fără fund, aș sta nu­mai prin lume.

- Schimbă ceva în tine călătoriile pe ca­re le faci?

- Poate părea un clișeu ce spun, dar pe mine chiar mă îmbo­gă­țesc, scot tot ce-i mai bun din mine. Pe cât de statică sunt în Bucu­rești, pe atât de activă sunt în excursii, merg câte două­spre­zece ore pe zi. Respir. Sunt un turist curios, silitor, care merge cu dosarul de călătorie după el. Uite, numai despre Japonia am o sută de pagini de cons­pect, din ce-am citit înainte de a pleca. Ajunsă la destinație, vorbesc cu oamenii, ca­ut obiceiuri, colind străduțe mici. Ah, îmi place de nu mai pot! În plus, eu am învățat mai multă istorie din călătorii, decât din cărțile de pe timpul școlii. M-am pus la punct cu istoria lumii, cu arta. Când învățam despre ele, mi se părea plictisitor, chiu­leam de la ora de istorie, iar acum parcă aș fi o sugativă. La fel e și cu limbile străine: du­pă fiecare țară vizi­tată, vreau să îi învăț și limba. Mai am un obicei în călătoriile mele, pe care l-am păstrat încă din co­pilărie: fă­ră excepție, din fiecare ex­cursie, trimit cărți poștale. Se adună vreo opt din fie­care loc: părinților, priete­ni­lor și mie în­sămi, cu câteva cu­vin­te scrise frumos, de mână. Chiar vorbeam cu un pri­eten despre obiceiul aces­ta al meu și se minuna, spu­nând că nu mai primise o ve­dere de douăzeci de ani. I-am luat adresa și-i trimit eu. Fiecare are o mică po­veste. Din Ti­bet, mi-au ajuns vederile du­pă două luni. Pe de altă par­te, să vezi ce greu este să gă­sești timbre în Japonia... O altă întâmplare haioasă cu vederile a fost în Amster­dam, când am scris toate cărțile poștale la masa unei cafenele și le-am uitat acolo. După câteva zile, toa­tă lu­mea a primit vederile, iar cel care le-a găsit a scris pe fiecare: "Am găsit această vedere și am pus-o eu în cutia poștală". Și amuzant, dar și frumos - parcă s-ar naște o solidaritate între turiști, dovadă că relaxarea călătoriei scoate umanitatea din noi. În Islanda am vizitat cam toată țara, iar în fiecare orășel, mai puneam câte o vedere și mi-o trimi­team și mie, cu câteva cuvințele acolo, despre cum mă simt. Acum, când mă uit la ele, le pun în ordine și cărțile poștale devin un adevărat jurnal ilustrat de călătorie al întregii țări. Lucrul acesta mi-a dat idei și chiar intenționez să orga­nizez un blog de călă­to­rie, un canal de YouTube pe tema asta și, cât de curând, o car­te de călătorii. Multă lume mă îndeamnă la asta și cred că ar trebui să-i ascult.

Singurătate de cursă lungă

- Poate că ating un punct sensibil, dar în mai toate foto­gra­fiile ești singură. Așa călă­torești, solitar?

- Nu mi-aș fi ima­ginat vreodată că am să pot călători de una sin­gură, mai ales cu groaza mea de avion. Multă vreme am mers cu prie­teni și încă o mai fac, din timp în timp. Pro­ble­ma este că la un mo­ment dat, am ratat niște vacanțe, ba în urma unor des­păr­țiri, ba că nu am găsit prieteni cu care să merg, unii au copii și au schimbat felul de a călători, alții nu pot merge în martie, și atunci am hotărât să merg singură. Se poate călători singur, pare înfricoșător la început, dar până la urmă, a ajuns chiar să-mi placă. Lucru curios, de-a lun­gul timpului am cunos­cut mult, mult mai mul­te femei care călă­toresc so­litar, decât bărbați. Ce fac când mă simt singură? Trimit poze prie­te­nilor pe WhatsApp și vorbesc cu ei. Împart im­presii la cald și-mi trece singurătatea. Uite că iar revin la scris și pro­mit că într-o zi voi scrie despre avantajele și de­zavantajele călătorului singur.

"Mi-am sacrificat viața pentru profesie"

- Profesionistul ireproșabil, sever, călătorul pasionat, omul vesel, dar singuratic... Unde te vezi, Dana, în viitor?

- Încep să-mi pun din ce în ce mai des între­barea asta. Viața mea de până acum a fost numai televiziune. De la trei ani fac numai asta, iar singura pauză din toată viața mea a fost pe timpul liceului. Am lucrat non-stop! Nu știu nimic altceva. A fost atât de acaparatoare meseria asta, că nu am reușit să-mi întemeiez o familie și, mai grav pentru mine, să am copii. Acesta este singurul meu regret în viață. Nu dau vina pe meserie, ar fi culmea, vina e a mea că nu am știut să mă împart. Dar, vezi cum e, când pui toată inima și energia în ceea ce faci, când ești norocos ca meseria să fie și pasiunea ta, partea personală are de pierdut. Știu că dacă aș fi avut mai multă grijă și preocupare pentru viața personală, aș fi avut o familie acum. Mi-am sacrificat viața pen­tru profesie, dar nu m-a obligat nimeni, așa că dacă judec cu corectitudine viața mea, nu pot spune decât că eu sunt singura vinovată pentru eșecurile și reu­șitele mele. Așadar, revenind la întrebarea ta, vii­torul nu pare să fie cu mult diferit decât pre­zentul. Acum să vedem dacă Internetul nu va cuceri și te­leviziunea, așa cum a făcut cu presa, cu muzica, cu atâtea alte lucruri. Dacă televiziunea ar dispărea de pe fața pământului și mă întrebi acum ce aș face, clar nu știu ce să-ți răspund. Pe de altă parte, știu despre mine că nimic nu mă poate împiedica să învăț lucruri noi. Sunt categoric o supraviețuitoare, deci sunt convinsă că mi-ar veni o idee și nu aș muri de foame. Pot învăța orice, dar deocamdată doar televiziune știu. Și, da, voi continua să bat planeta cu piciorul, să-i cunosc fiecare colțișor, fie și de una singură.