Dacă ați fost vreodată în Șcheii Brașovului, acolo unde munții se strâng pentru a îmbrățișa străvechiul cartier al orașului, cu casele lui bătrânești, ați văzut, negreșit, și biserica! Înaltă și zveltă, de o frumusețe voievodală, țâșnește ca o săgeată spre cer, de parcă șcheienii au vrut să le arate sașilor de peste zidurile cetății puterea credinței lor ortodoxe. Și au reușit, pentru că veacuri de-a rândul, Biserica Sfântul Nicolae a fost un bastion al creștinismului răsăritean și un leagăn al culturii neamului românesc, atât de obidit în Transilvania. Lipită de biserică s-a întemeiat și Prima Școală Românească, iar în cotloanele ei secrete, domnitorii de dincolo de munți și-au ascuns, la vremuri de restriște, averile. Mai aproape de noi, Biserica Sfântul Nicolae a adăpostit de vitregia comunistă mare parte din istoria românilor ardeleni - 6000 de cărți vechi, care ar fi căzut pradă ciumei roșii, dacă niște creștini providențiali nu ar fi schimbat cursul istoriei.
Paraclisul secret
Lumina e filtrată subțire, iar razele ei pun peceți aurii pe stranele vechi. Biserica e stăpânită de un clarobscur tainic, luminat, ca în vis, de sclipirea icoanei Maicii Domnului, mare făcătoare de minuni. Catapeteasma măreață abia se ghicește în capătul fumuriu al naosului. Calc pe veacuri, pășesc pe trecutul nostru, zidit în temelia bisericii. Am pătruns într-unul din cotloanele istoriei noastre, despre care se vorbește puțin - paraclisul secret al Bisericii Sfântul Nicolae, un loc întrețesut de taine. Părintele Vasile Prodea, parohul sfântului lăcaș, a primit să-mi fie călăuză. Pătrundem pe o ușă strâmtă și veche, la fel ca lăcașul, de sute de ani. În întunericul rece zăresc trepte pe care le urc înfrigurat. Urcă, în sus, pieptiș, ca o coastă abruptă de munte. Suntem chiar în turla mare a bisericii, pe care o vede oricine. Dar nimeni nu știe că aici, chiar în turlă, zidarii lăcașului au ascuns un paraclis întreg. Dacă părintele nu mi-ar fi fost călăuză, aș fi urcat în continuare, fără să îl observ. Dar a deschis o ușă mică, de lemn, și peștera minunilor s-a deschis. O încăpere nebănuit de largă, cu o pictură foarte veche, plină de frumusețea figurilor bizantine, sfinți veștejiți de rugăciune, cu ochii aprinși de dorul după Hristos. Trupurile lor, mai mult semne, decât carne. Ochii lor, de var și lumină, au văzut de-a lungul timpului fapte pe care cu greu le-ai putea crede, întâmplări pe care mi le va spune celălalt părinte de aici, din Șcheii Brașovului, părintele profesor Vasile Oltean, directorul Primei Școli Românești.
"Totul s-a întâmplat în anii dictaturii comuniste. În 1962, tocmai se întorcea de la pușcărie domnul Ion Colan, profesor universitar de economie, cu două doctorate și trei licențe, pe care comuniștii îl condamnaseră la opt ani de canal, pentru că păstrase în biblioteca personală Biblia lui Andrei Șaguna, fostul mitropolit al Ardealului, care în acea perioadă era interzis. Când a fost eliberat, și-a găsit casa de aici, din Brașov, confiscată, și nimeni nu mai voia să îl angajeze. Așa că a fost primit la Biserica Sfântul Nicolae din Șchei, dar nu ca profesor, nu avea cum, ci ca tâmplar. Și, la un moment dat, d-l Colan a urcat în turla bisericii, să ia o scândură. Fără să vrea a lovit cu ea peretele și s-a deschis o ușiță. Când a băgat capul să vadă ce este, a găsit paraclisul secret, ascuns de vigilența comuniștilor. Înăuntru se aflau 6000 de cărți și 30.000 de documente vechi, tot tezaurul bisericii. Ca să înțelegem cum ajunseseră aici, trebuie să ne întoarcem în timp, în vremea Anei Pauker, care, în 1949, a dat un decret prin care se ardeau 40 de metri liniari de arhivă bisericească pe lună. Comuniștii ne ardeau istoria! Și un preot de aici, de la Sfântul Nicolae, părintele Ioan Prișcu, a urcat tot ceea ce avea muzeul Primei Școli Românești în paraclisul secret din turn. A dus acolo și tiparnița lui Coresi, și volumele de care v-am spus, salvând din foc istoria șcheienilor, ascunzând-o până când, prin voia lui Dumnezeu, domnul Ion Colan a lovit fără să vrea ușa tainică și a scos la lumină această comoară neaflată de politruci. Apoi, protopopul de atunci al Brașovului, Vasile Coman (fratele mamei mele), i-a propus domnului profesor să facem o expoziție cu toate aceste cărți vechi, sus, la etajul Muzeului Primei Școli Românești. Cine credeți că a fost primul vizitator? Tovarășul Nicolae Ceaușescu!... Știți ce impresionat a fost? A doua zi, domnul profesor Ion Colan a fost reabilitat, fiind numit, din tâmplar, director al muzeului, iar leafa i-a fost mărită din ordinul direct al lui Ceaușescu, de la 200 de lei la 2000 de lei, cât avea directorul de la Steagul Roșu."
Urmașii dacilor
E șocant ca, atunci când ajungi în Brașov și îl asculți pe părintele profesor Vasile Oltean, să afli că, de fapt, șcheienii nu sunt... brașoveni. "Șcheiul nu are nicio legătură cu Brașovul. Șchei înseamnă în limba slavă veche coastă și este numele comunității românești care este continuatoarea comunității dacice de la Pietrele lui Solomon, unde au avut o cetate. De acolo au venit aici, defrișând pădurea și ridicându-și case pe coaste și, bineînțeles, biserici. Primul lăcaș din Șchei a fost din lemn. Când s-au făcut săpături în biserica actuală, de piatră, s-au găsit în ea urmele altor două biserici de lemn, a căror vechime coboară în timp până în secolul al XI-lea. În 1978, arheologii clujeni, în frunte cu Hadrian Daicoviciu, au făcut săpături și la Pietrele lui Solomon și au găsit o așezare dacică, întemeiată cu 3500 de ani înainte de Hristos. De aceea, junii brașoveni merg în fiecare an acolo, într-un ritual unic în țară, cu siguranță pre-creștin, pentru că li s-a transmis, prin tradiție, că de acolo au venit. Eu i-am studiat, am scris și o carte despre ei, și am găsit înglobate în ritualul lor peste 40 de alte ritualuri de sorginte dacică. Sunt o castă, iar ceremonialul este unul de inițiere militară, cu siguranță moștenit de la daci. Ăștia au fost șcheienii, mândri și, uneori, în conflict cu sașii din cetatea Brașovului. Iar biserica lor a fost mereu stâlpul comunității".
Biserica eternei uniri
Două coli, vechi de sute de ani, mâncate și îngălbenite de vremuri - un pomelnic. Atât și nimic mai mult. Preoții de la biserica Sfântul Nicolae din Șchei aveau pomelnicul mereu în altar și, înainte să înceapă liturghia, la proscomidie, îi pomeneau pe ctitori - mai toți domnii mari din Valahia și Moldova, amintiți cu recunoștință, pentru dragostea pe care le-au purtat-o fraților lor ardeleni. "Pomenește Doamne pe Io Mihail Voievod și pe doamna sa Stanca. Io Nicola și sora sa Florica...". În aceste două coli e strâns tot zbuciumul nostru prin vremuri, toată strădania atâtor voievozi care s-au străduit să țină neamul acesta unit, deși trăia în trei țări diferite. Documentul pe care l-a căutat mult Nicolae Iorga, dar nu a aflat decât o copie, a fost găsit în cele din urmă în arhiva muzeului Primei Școli Românești și e mărturia vie a faptului că acolo, în fața Sfintei Mese și a lui Hristos, românii au fost tot timpul una, cu mult înainte de Marea Unire.
300 de ani. Atât au zidit șcheienii la biserica aceasta măreață, cu trei paraclise înlăuntrul ei, din care unul este cel secret, până când a ajuns așa cum o vedem astăzi. Dar nu au ridicat-o singuri. Sprijin le-au fost domnii din țările românești. Temelia a pus-o Vodă Vlad Călugărul, la 1495. Cel mai probabil, el a ridicat zidurile de piatră în jurul unei bisericuțe de lemn mult mai vechi, ale cărei începuturi se pierd în negura vremurilor. A început o construcție gotică, pe care mai apoi Neagoe Basarab a continuat-o în stil baroc, așa cum se purta în Valahia, pentru ca Aron Vodă să îi adauge o turlă în stil bizantin, așa cum se obișnuia în Moldova. Așa se face că biserica e o împletire de destine și de inimi. Când Mihai Viteazul lupta pentru a-i strânge pe toți românii într-o singură țară, protopopul Mihai, de la Biserica Sfântul Nicolae din Șchei, i-a dus în dar opt care încărcate cu bogății, să-i fie de ajutor în toate campaniile sale. Iar când Mihai a trecut munții și s-a apropiat de cetatea Brașovului, același protopop i-a ieșit în cale, rugându-l să cruțe cetatea sașilor. Vodă l-a ascultat, și de atunci, junii șcheieni au pe stindardele lor portretul voievodului primei uniri.
Dar ultimul act al Bisericii Sfântul Nicolae nu a fost scris de un domn pământean, ci de țarina Elisabeta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare și ocrotitoare a ortodoxiei. Ea le-a dăruit românilor de aici 3000 de ruble, în 1751, o avere pentru acea vreme, ca să termine biserica, și i-a scris și împăratului austro-ungar, cerându-i să nu le impună șcheienilor credința catolică.
Comorile brâncovenilor
Era Vinerea Mare, o dimineață neagră, când au venit să îl mazilească pe Vodă Brâncoveanu. Atunci, în graba mare, toată familia a fost strânsă, împreună cu cele mai de preț lucruri, și suită în câteva rădvane și patruzeci de care, spre a lua drumul Constantinopolului. Turcii i-au adunat nu numai pe copiii brâncoveanului, ci și pe nepoți, dornici ca, prin chinuri, să stoarcă de la vodă și ultimul galben. Nu aveau să știe și n-au aflat niciodată că o parte a agoniselii familiei fusese trimisă de mult la păstrare în Șcheii Brașovului, ascunsă într-un paraclis secret, aflat tocmai în turla Bisericii Sfântul Nicolae.
Părintele Vasile Oltean a găsit și documentele care atestă faptul că "mai târziu, doamna Marina Brâncoveanu a trăit cu rudele sale la Brașov, grație acestei averi păstrate în turla bisericii. Fiicele sale, Ancuța și Bălașa, locuiau aici, în Șchei, pe actuala stradă Brâncoveanu, la numărul 12, într-o casă pe care Vodă Constantin Brâncoveanu a cumpărat-o încă din timpul vieții. Ancuța este înmormântată în paraclisul de nord al bisericii noastre. Doamna Marina a avut grijă tot timpul de Biserica Sfântul Nicolae și de Prima Școală Românească. În fiecare lună, 500 de galbeni erau dăruiți sfântului lăcaș din veniturile moșiilor sale. De aceea, cele două fiice sunt înmormântate în Brașov".
O icoană minunată
S-a întâmplat cu un veac în urmă. Nimeni nu mai știe anul, dar preoții și-au transmis minunea unul de la altul, prin viu grai, așa cum a auzit-o și părintele de acum, Vasile Prodea. Era în dimineața Vinerii celei Mari, când toată făptura tace, mută de durere în fața morții Fiului lui Dumnezeu. Când au deschis biserica, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului plângea. Prin inima ei trecea ascuțișul chinurilor Mântuitorului. Atât de mult a lăcrimat Prea Curata, încât lacrimile s-au scurs de pe icoană pe măsuță și de acolo pe podeaua rece, de piatră, unde s-au adunat într-un lac al suferinței. De atunci, Fecioara Maria nu a contenit să săvârșească minuni, arătându-și ocrotirea față de Biserica Sfântului Nicolae. Părintele Vasile Prodea a trăit el însuși un astfel de miracol.
"Icoana Maicii Domnului este la noi de aproape cinci sute de ani, fiind donată bisericii noastre de un grup de negustori bogați din Italia, cu care șcheienii aveau legături. Și în tot acest timp a păzit sfântul lăcaș. Mai aproape de noi, la sfârșitul comunismului, ea a trecut printr-o grea încercare. S-a întâmplat în 1989 să fie furată la comandă, cu gândul să fie scoasă din țară și vândută. Din fericire, miliția de atunci a recuperat-o. Dar pentru mine, nu aceasta a fost minunea, ci ceea ce s-a întâmplat după aceea, la mai bine de zece ani după furt.
Era într-o zi de duminică, după liturghie. Un tânăr s-a apropiat de mine și m-a rugat să stăm de vorbă. Ne-am retras puțin, iar el mi-a spus direct, fără introducere: «Părinte, eu sunt cel care am furat icoana Maicii Domnului. Nu am luat-o pentru că am vrut, ci pentru că așa mi se comandase, iar cei pe care miliția i-a prins nu m-au turnat». La început, vă spun sincer, mi s-a făcut frică. Apoi, cu o sinceritate totală, el mi-a povestit tot ceea ce făcuseră, cum intraseră, cum dezafectaseră sistemele de securitate, până în cele mai mici amănunte. Și-a deșertat tot sufletul în fața mea. L-am întrebat de ce a venit să îmi spună toate acestea. «Părinte, după ce am furat icoana, n-am mai avut somn. De îndată ce adormeam, îmi apărea în vis Maica Domnului și mă certa pentru ce i-am făcut, c-am spart biserica și i-am furat icoana. Și atunci, în vis, am întrebat-o ce să fac, iar Fecioara Maria mi-a spus de mai multe ori: «Să te întorci la biserică, o să te întâlnești acolo cu un părinte, al cărui nume începe cu P. și o să îi mărturisești tot ceea ce ai făcut!». După furt, el fusese până la urmă închis, dar nu pentru icoană, ci pentru alte fapte penale, iar după închisoare a venit la mine. I-am spus că nu e de ajuns să îi pară rău, că trebuie să îi mulțumească într-un fel Maicii Domnului, să își adune gândurile, să vină la biserică și să se spovedească de toate păcatele făcute de-a lungul vieții. Dar nu așa, dintr-odată. I-am spus să se pregătească din timp, iar atunci când simte că are inima împăcată, să vină și să se mărturisească. Nu i-am fixat o dată anume. Credeți-mă, de atunci a început să vină în fiecare duminică la liturghie. Era prezent întotdeauna la ora zece fix și nu pleca niciodată înainte de sfârșit. Când a venit momentul spovedaniei, nu o mai făcuse niciodată în viața lui, a durat aproape un ceas, iar la final, s-a ridicat zâmbind și mi-a spus: «Părinte, atât de ușor și de fericit mă simt, încât nici nu vă puteți închipui. Îmi dați voie să vă îmbrățișez?», Ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit prieteni. A continuat să fie nelipsit de la slujbă, vine și astăzi, și, după câtva timp, mi-a spus că vrea să facă ceva pentru Maica Domnului, dar m-a rugat să nu râd de el. O lună întreagă a trudit la o copie a icoanei făcătoare de minuni pe care o furase din biserică. Dar nu a pictat-o, ci a făcut-o din pietricele mici, care erau luminate printr-un sistem din interior. Când icoana nu era alimentată, chipul Fecioarei Maria cu Pruncul în brațe nu se vedea, dar când o băgai în priză, toate pietricelele acelea se luminau și o vedeai pe Prea Curata strălucind. L-am întrebat de ce o făcuse așa. «Părinte, în viață, de multe ori, nu conștientizezi ceea ce ai în fața ta, dar în momentul când Dumnezeu îți aprinde lumina pe cărarea vieții, atunci îți dai seama că ești un nimic și că, de fapt, El te ține mereu în brațe. Am vrut să le arăt tuturor că, indiferent ce faci, orice păcate, Maica Domnului îți luminează drumul».
Mi-au dat lacrimile. A fost o mare lecție de credință primită de la un om simplu. O mare minune făcută de icoana noastră. Indiferent că oamenii cred sau nu, puterea lui Dumnezeu este mai mare decât orice, în acest univers. Singurul lucru este să știm să Îl căutăm. E limpede că toți vrem o viață fericită, dar nu toți știm să ne clădim fericirea. Și să știți că rugăciunea, înainte de toate, este cheia fericirii omului pe pământ, nu numai în viața de apoi".