În revista noastră ați putut citi pagini întregi despre depresie, tulburarea mentală pe cât de răspândită în societatea contemporană, pe atât de periculoasă, fiindcă e corelată cu impulsuri autodistructive: cam 20% dintre bolnavi se sinucid. Această maladie universală, cunoscută în trecut sub diverse nume - taedium vitae, melancolie, spleen, neurastenie - roade nu doar spiritul, ci favorizează și boli grave ale trupului. Definită ca "oboseală de sine", dispariția oricărei dorințe și plăceri, pierderea capacității de a munci, frustrare, nesiguranță, dar și ca autoculpabilizare de a nu fi pe măsura exigențelor impuse de societate, depresia majoră e un chin psihic imposibil de înțeles de omul normal, oricât de bine intenționat ar fi.
Scriitorul american William Styron (1925-2006) a devenit celebru în 1979 cu "Alegerea Sofiei", roman ecranizat în 1982 de Alan J. Pakula cu Meryl Streep într-un rol de Oscar. Pe lângă notorietatea de romancier, Styron e pomenit adesea și cu micul volum pe care vi-l recomand azi, publicat în original în 1990 și considerat cea mai bună și instructivă mărturie despre depresie, văzută dinăuntru. Inițial, o conferință la un simpozion pe tema tulburărilor afective, textul e cronica propriei suferințe și insistă pe caracterul misterios al acestei boli căreia nu i se pot găsi tratamente eficiente. Deși depresivul Styron a parcurs o documentare aprofundată, încercând să înțeleagă ce se petrece cu el la nivel cerebral și psihic, bibliografia i-a furnizat doar informații teoretice, chimice și de simptomatologie, nu și căi de vindecare. Așa a ajuns la concluzia că "boala manifestată prin depresie rămâne un mare mister, care și-a lăsat secretele mult mai greu dezvăluite științei decât celelalte boli grave". A înțeles că, dacă vrea să fie de ajutor, nu poate decât să relateze propria experiență devastatoare, care l-a dus până în pragul sinuciderii. Cu luciditate, talent de povestitor și în termeni de înțeles pentru oricine, el relatează asaltul durerii psihice în fața căreia se dovedește neputincios, năruirea tuturor reperelor, recursul la medicamente (care, prin efectele secundare, i-au făcut mai mult rău decât bine). Povestește și despre ședințele cu un renumit psihiatru - în cazul lui inutile. Despre faptul că, de la un moment dat, n-a mai văzut altă cale de scăpare din tortura insuportabilă a bolii decât moartea. În această ordine de idei îi evocă pe marii depresivi sinucigași ai literaturii - Virginia Woolf, Cesare Pavese, Sylvia Plath, Montherland, Romain Gary, Hemingway, Primo Levi, Celan - între alți creatori vestiți, arătând că temperamentele artistice sunt în mod special vulnerabile. Pe el, nici neuroștiințele, nici doctrinele psihologice nu l-au ajutat, de aceea e sceptic în privința metodelor de tratament folosite și care au devenit o sursă de mari câștiguri pentru industria farmaceutică și pentru cabinetele particulare ale psihiatrilor. În schimb, crede în ajutorul pe care foștii bolnavi învingători ai depresiei îl pot da suferinzilor și aceasta e rațiunea principală a "Beznei vizibile". Mărturia în stare pură, fără pic de literaturizare a lui William Styron ne face să intuim măcar ce e depresia majoră, această "disperare de dincolo de disperare".