Farfuriile zburătoare se întorc (II) - Fenomenul OZN în România

Valentin Iacob
DAN FARCAȘ - matematician, președintele Asociației pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale Neidentificate - "Universul este cu mult mai straniu decât reușim noi să ne imaginăm"

"Un sămn mare s-au arătat pe ceriu"

- În numărul precedent al revistei ați vorbit despre cele mai importante cazuri de OZN din lume. În România cum s-a întâmplat? Cât de des am fost vizitați de extratereștri?

- Foarte des. Mai des decât ne dăm seama. Pri­mele cazuri din România apar încă din vechime, au fost consemnate în cro­nici, începând din 1457 și 1495. Și letopisețul lui Gri­gore Ureche consem­nea­ză clar un OZN, pe la 1520: "un sămn mare s-au arătat pe ceriu, c-au strălucit des­pre miazănoapte ca un chip de om", spune croni­carul. Dar poate cazul cel mai spec­taculos i s-a în­tâm­plat lui Mihai Viteazul. În octom­brie 1595, pe când dom­nitorul asedia Târgo­viș­tea ocupată de turci, dea­supra tabe­rei a apărut "o mare cometă". A fost un obiect mare și luminos, văzut de toți soldații. Și cronicile pome­nesc apari­ția aceea care a stat pe cer mai bine de o oră. Or, în în­regis­trările astronomilor nu apa­re nicio cometă la acea dată. În plus, nicio co­metă nu se arată doar în­tr-un singur loc. E clar că a fost un OZN! La trei zile de la apariția lui, Mihai Viteazul i-a învins pe turci și i-a alungat din cetate. Dar și după Mihai Vitea­zul, cro­nicile nu vor înceta să consemneze cu înfri­coșare apariții stranii pe cer. Absolut interesant e că OZN-urile apar și în frescele vechilor biserici. S-au găsit astfel de obiecte bizare pe cerul pictat la Bise­rica Dom­nească din Târgoviște, de pildă. Dar ele apar și în București, în fres­cele bisericii Sf. Spiridon vechi, și la biserica Bucur. Iar prezența lor nu poate fi explicată defel prin canoanele religioase ale picturii. Ciudate figuri de astronauți și OZN-uri dis­coidale apar în multe biserici din țară. Din Gorj până în Argeș (la mânăstirea Tutana) și până la Bi­se­rica Mâ­năstirii din Sighișoara. Așadar, ex­trate­reștrii ne-au vizitat sistematic încă din vechime.

- Și, mai aproape de noi, cum s-au arătat extratereștrii pe cerul României?

- Avem cazuri spectaculoase în 1913, de pildă, dar și între răz­boaie. Pe urmă, în 1968, a urmat un adevărat val OZN care s-a abă­tut asupra României. Un caz cele­bru a fost în pădurea Hoia Baciu din Cluj. Dar și în Banat a apărut, în 1968, un obiect des­pre care nu se știe ce era. A zburat la 30 de kilometri altitudine, s-a învârtit două zile prin zonă și a fost văzut din zeci de locuri. Eu am mărturii de la Reșița. Acolo s-a oprit activitatea în uzină și au ieșit toți afară să se uite cu binoclurile.

Jurământul tăcerii

- Care vi se par cazurile cele mai serioase de la noi?

- Sunt cele ale piloților, pentru că ele pot fi veri­ficate. Eu știu cinci cazuri de piloți români care au întâlnit OZN-uri. Iată cazul cel mai spectaculos, poate. Este vorba despre un pilot militar din Arad, Mihai Bărbuțiu. Mai trăiește și azi, are aproape 90 de ani. A avut patru întâl­niri OZN! Pe prima a trăit-o în vara anului 1957, pe aeroportul Cara­cal-Deveselu. A fost che­mat de urgență la stația mobilă de conducere a zborurilor. Tocmai fu­sese văzută în zonă, pe radare, o țintă neiden­tificată: când apărea, când dispă­rea. De la Craiova, a fost trimis la interceptare un avion de vânătoare. Băr­bu­țiu pu­tea auzi pilotul spunând că a localizat ținta, și după un timp, că a pier­dut-o. Apoi s-a în­tâm­plat ceva ireal. Bărbu­țiu a văzut venind spre el, dinspre satul Deveselu, un obiect. A crezut că-i un avion inamic înarmat, așa că s-a ascuns sub stație, după roțile camionului care adăpostea stația de zbor. Dar spre surprin­derea lui, nu s-a întâm­plat nimic. Până când a izbuc­nit lumina aceea... nefi­reas­că și puternică, ca a unui reflector. Lu­mina ae­ro­­portul circu­lar, pe 100 de metri. Parcă era un pro­iector de niciunde. După 20 de secunde, Mihai Băr­buțiu a văzut obiectul plecând către est. Urmă­toarea întâlnire OZN i s-a întâmplat 10 ani mai târziu. Atunci a fost un OZN pe care piloții de pe două avioane de vânătoare l-au putut vedea cu ochiul liber, dar care nu apărea pe radare... După asta, a fost chemat la București, unde a semnat un angaja­ment că nu va divulga nimic din ceea ce a văzut.
Următoarele întâlniri au fost mai spectaculoase și mai dramatice. Una s-a întâmplat tot în 1967. Două avioane MIG-19 făceau un exercițiu de rutină la mare altitudine. Și, la un moment dat, pilotul Mihai Bărbuțiu a văzut în fața lui, la mare distanță, un obiect zburător. N-a spus ni­mic. Nu mai voia să fie che­mat iar la interogatorii inco­mo­de, cum tocmai o pățise. Dar pilotul de pe celălalt apa­rat n-a mai rezistat: "Șefule, vezi ținta aia din fața noas­tră?". "N-o văd, nu e nimic acolo". Celălat însă insista. "Ce-i acolo? Ce vedeți?" - au fost întrebați de la sol. Și Bărbuțiu a trebuit să recu­noască. Vedea un obiect neidentificat. Numai că radarele de la sol nu-l vedeau. Le apăreau doar cele două avioane. Li s-a cerut piloților să forțeze intru­sul să aterizeze. Bărbuțiu, fiind pățit, s-a eschivat: "Nu am suficient combustibil!". Atunci i s-a ordonat celuilalt pilot să tragă un foc de avertisment spre OZN!... Niciun efect! Înainte să aterizeze, Bărbuțiu s-a apropiat de obiect, să-l vadă mai bine. "Când m-am apropiat, 10-15 secunde am rămas aproape captiv în conul de umbră aruncat de obiect, de la lumina lu­nii. Și în tot acest timp, am simțit o «presiune electrică», așa cum simți în preajma unui câmp electric puter­nic. Aparatele de navigație de pe bord mi se învâr­teau ca nebunele. Am fost la 500 de metri de el. L-am văzut bine. Era de zeci de ori mai mare decât avio­nul meu... era cât un teren de fotbal. Era ce­nu­șiu și circular, nu avea aripi, nu avea nimic! Atunci mi-am zis că-i de pe altă planetă". Între timp, celălalt pilot armase tunurile și se apropia de obiect. Dar în timp ce raporta la sol, ținta a dispărut... Băr­buțiu s-a uitat înapoi și a văzut că obiectul e în spa­tele său. A înghețat! De la sol i s-a dat lui ordinul să tragă o salvă. S-a temut. Știa că nava e atât de avansată tehnologic, încât dacă va trage, putea să-i ex­plodeze proiectilul pe țeavă. A încercat să urmă­rească OZN-ul, într-o cursă inegală, pe cer. A făcut și fotografii. A doua zi, ofițerul de contrain­formații a luat cutia cu filmul nedevelopat și nimeni n-a mai știut nimic de pozele alea.
Pe urmă, în 1971, Mihai Bărbuțiu a întâlnit iar un OZN. O întâlnire care de data aceasta a lăsat ur­me. Tocmai zbura de la Timișoara, cu un MIG-21, când, la 500 de metri, a in­trat într-o zonă cu tur­bu­lențe intense și nefirești. Apoi a simțit o lovitură pu­ternică și a văzut o lumină strălucitoare. A vrut să se catapulteze, dar în mod straniu, avionul răs­pun­dea la comenzi, așa că a decis să continue pilo­tajul. Problemele au început la aterizare. La sol, îl aștep­tau generalul comandant de divizie, ingineri, medici etc. Generalul a observat primul că avionu­lui îi lip­sea rezervorul cel mare, suplimentar, de combus­tibil. Era imposibil să cadă, fără comanda pilotului! Pe urmă, au găsit și lansatoarele de rachete, îndoite. Și erau dintr-un aliaj extraordinar de dur. Apoi, rezervorul a fost găsit pe un câmp, neatins. Încă o enigmă neelucidată.

OZN-ul din lacul Vidraru

- Au existat și după 1990 manifestări OZN de amploare în România?

- Au fost multe. Între cele mai spectaculoase au fost la lacul Vidraru. Cazuri absolut autentice. Totul a început în 1978, când o pereche de îndrăgostiți în­tâlnește pe lacul Vidraru ceva înfricoșător. Era o seară luminoasă de august și cei doi tocmai se hotă­râ­seră să înnopteze pe munte, lângă baraj. Nu știau ce-i așteaptă. Profesor de istorie, bărbatul a mărtu­risit următoarele:
"Pe la 11 noaptea, am văzut amândoi cum dintr-odată s-a ridicat din lac un disc uriaș! Avea 30-40 de metri și eram foarte aproape de el, așa că l-am văzut bine de tot. Părea o pălărie uriașă de me­tal, cu ferestre luminate în verde. Nu scotea niciun zgomot cum plutea așa, lin, prin aer. De groază, ochii ne ieșiseră din orbite. Credeam că vine spre noi. O vreme așa a și părut, căci discul uriaș s-a ridicat drept în sus și mai avea puțin ca să ajungă până la locul nostru. Dar apoi s-a încli­nat și a țâșnit spre cer cu o viteză incredibilă. În câteva secunde, era doar un punct mic pe cer. A­tunci ne-am uitat iar spre lac: făcea valuri mari, ca ale unei mări în furtună, valuri ce se izbeau cu vuiet de maluri".
Spectaculoasele OZN-uri de la Vidra­ru au con­tinuat să apară. În toamna lui 1996, un jandarm care făcea de pază la baraj a văzut ceva care l-a uluit, și pe el, și pe noi. Era cam 6 dimi­neața. Jan­darmul tocmai se uitase la ceas, pentru că aș­tepta schimbul de gardă. Fără să vrea, s-a uitat spre cer. Era foarte senin, fără nori, dar ste­lele abia se ve­deau. Deo­da­tă, văzu o stea cu mult mai stră­luci­toare decât cele­lal­te. Părea să co­boare de pe boltă. S-a oprit un timp. Apoi "steaua" s-a apro­piat încet de locul de pândă al jandar­mu­lui. Deve­nea tot mai străluci­toare și mai stră­lucitoare. După câteva secunde, tână­rul jandarm a vă­zut că steaua care cobo­râse pe Pământ era un disc. "Ăsta-i un OZN. Ce mă fac dacă vine spre mine?" - și-a zis și părul i se fă­cuse măciucă. OZN-ul s-a oprit dea­supra lacului, a co­bo­rât ușurel și s-a scufundat în apă. N-avea cum să se în­șele, era la vreo 800 de metri de el. În urma lui, de sub apă, lu­mina a stră­lucit in­tens, multă vre­me... Doi ani mai târziu, mai mulți oa­meni au mai fost implicați într-o altă experiență șo­cantă. Era într-o seară de noiem­brie 1998, și doi jurnaliști din Pitești ple­caseră spre baraj. Târziu, în noapte, mașina li s-a oprit. Aparent, fără mo­tiv. Pe urmă i-a prins și o ra­fală de ploaie. Picase ca din senin și ea, după vre­mea frumoasă. Pe urmă, în lumina faru­rilor, au zărit doi ciobani cu turme de oi. Câinii lor lătrau înnebu­niți și urlau la cer, iar cio­banii erau și ei foarte speriați. Când s-au mai liniștit, ciobanii au povestit despre o lumină mare cât casa. O văzuseră cum se ridica la cer din lacul Vi­draru, cu zgomot ca de tunet. Imediat, lângă grupul de oameni și oi s-a mai oprit o mașină. Era o pereche de tineri căsătoriți din Foc­șani. Sures­citați, au po­vestit cum văzuseră și ei obiectul uriaș ce strălucea aproape orbitor, cu o lumină verde. Când a ieșit din lac, OZN-ul a stro­pit totul în jur cu tone de apă, ca o balenă gigan­tică. Aceea fusese ra­fala de ploaie stârnită din senin pe șosea. Iată că Uni­versul nu nu­mai că e mai straniu decât ne ima­ginăm. E chiar mai straniu decât sun­tem în stare noi să ne imaginăm.

Pomul cu pere de aur

- Există și relatări ale unor oameni simpli despre OZN-uri?

- A fost unul cu totul aparte, în Maramureș. Acolo, OZN-urile și miturile noastre folclorice s-au îmbinat neașteptat. Copilul care a trăit acele întâm­plări e acum bărbat în toată firea. Dar n-a uitat ni­mic din ce a trăit. Dorel Bizeu s-a născut în Crăciu­nești, un sat lângă Sighetul Marmației. Când era mic, mergea după apă la un izvor și trecea pe lângă casa unui bătrân singuratic. Și nu poate uita ce lu­cruri nemaiauzite povestea. Spunea, de pildă, că lân­gă gardul casei sale crește un pom fermecat, ce făcea pere pitice, care se coceau doar într-o singură zi din an. Apoi a venit vara aceea a lui 1974, când a înce­put totul. Bătrânul murise și, într-o zi, copilul s-a dus să vadă dacă perele fer­me­cate s-au copt. Și când a ajuns la pom, a văzut cum în jurul lui stă­teau o fetiță și șase băieți. Când s-a apropiat de ei, fetița a în­ceput să sară de colo-colo și a deve­nit rea și dușmă­noasă. Pe urmă, unul din­tre băieții aceia străini a ve­nit la el și i-a dat o pară din pomul fermecat. Băia­tul îi vorbea ciudat... de fapt zum­zăia ceva nearti­culat; par­că-i șop­tea să ia para și s-o mă­nân­ce iute. Dorel a mușcat-o, dar fructul i s-a topit în mână și s-a fă­cut apă. A­vea gust de portocală cu multă, multă mentă, își amintește și azi. Pe urmă, trupul i-a fost cu­prins de frisoane și a simțit o mână rece ce i se pusese pe umăr. Când s-a în­tors, a văzut o femeie cu părul alb, lucitor ca mătasea. Era o ditamai hui­dumă, înaltă de 3 metri. Femeia îl scruta sever, și cum îl privea, Do­rel a văzut că fața i s-a învinețit și ochii i s-au înroșit de furie. Atunci a înțeles că o avea în față chiar pe Fata Pădurii, zâna aceea rea, despre care sătenii po­ves­teau că fură copiii... Mama ielelor, arătarea schim­bătoare, uneori ne­spus de fru­moa­să, al­teori hâdă; care putea stâr­ni codrul, făcând co­pacii să chiuie și să plân­gă. Fata Pă­du­rii cobo­râse lângă el, așadar, din povești. Co­­­pil­ului însă nu îi era fri­că acum de ea... Băiatul cel bine­voi­tor îl fă­cu­se să în­țeleagă ceva. Îi spu­sese pe calea gându­lui, neștiută: "Bine ai făcut că ai mâncat para, alt­fel, femeia asta, care e mama mea, te-ar fi «asi­milat»". Mai târ­ziu, a înțeles că de o alt­fel de asi­milare fusese atunci vorba: poate că l-ar fi răpit și l-ar fi dus în lumea lor. Și, pe când mânca para "ferme­cată", copilul a văzut cum furia se to­pise de pe chipul Fetei Pădurii. Semăna acum cu un înger, cu ochi verzi și strălucitori. Era tare fru­moasă, iar co­piii ciudați din jurul ei începuseră să cânte fru­mos. Cântau, ține minte bine, ceva despre "pleca­rea și venirea din lumină". Și i-au povestit puiului de moroșan foarte multe. Vorbeau o limbă cu totul străină, pe care el, atunci și numai atunci, a înțe­les-o. I-a întrebat de unde-s. I-au răspuns, vor­bind parcă numai în versuri: "Spune-mi cine te-a adus, satul nostru e de sus", iar tu "Du-te pe căra­rea ta, în curând ne vei uita, dar la mijlocul vieții când vei fi, de noi îți vei aminti". După care au dispărut toți... Întâlnirea de la pomul fermecat i-a rămas adânc în suflet. Și azi, după atâția ani, tot îi pare rău că nu l-au luat atunci cu ei. Căci se sim­țise ca-n rai: totul în jurul lor era armonie și bucurie. Zece ani după prima lui întâlnire cu Fata Pădurii, copilul a colindat fără odihnă dealurile și pădurile. Spera să o întâl­nească, să afle unde-i satul acela al lor. În pere­gri­nările lui, a mai văzut-o și auzit-o cân­tând. Oda­tă, lângă un lac, era aproape s-o ajungă din ur­mă pe Fata Pădurii. Dar ea a zburat cu o vite­ză su­pra­ome­nească. Doar mama lui îi spunea: "Te poar­tă Fata Pădurii, băiete!". Târziu a înțeles: "Ei nu erau de-ai oamenilor".

Ipoteze și explicații

- Există, azi, explicații convingătoare pentru apariția OZN-urilor pe Pământ?

- Marii maeștri OZN - atât Jacques Fabrice Vallée (astrofizician, doctor în informatică și guru în OZN-uri), cât și Josef Allen Hynek - spun că nu e vorba doar despre nave cu ex­tratereștri. Ar fi prea simplu. În anii '60, Jacques Fabrice Vallée a scris două cărți, care au schim­bat profund viziunea asu­pra OZN-urilor. El a integrat apa­ri­țiile OZN într-o viziune mult mai lar­gă și surprinză­toare, care de­mon­strează că aparițiile Fe­cioarei Maria și OZN-urile au multe simi­larități. Sunt feno­mene care se pe­trec si­milar în ambele cazuri. Vallée a cercetat foarte mul­te apariții ale Fecioa­rei Maria ca să își demon­streze teza. Chiar și în Româ­nia avem vreo zece astfel de apa­riții sacre, care verifică ceea ce spune el. Dar la noi apare nu­mai Dumnezeu, Dum­ne­zeu văzut ca un Moș cu bar­bă. Pe când, în lumea cato­lică, se arată numai Sfânta Fecioară. Extrem de in­teresant că în India, în schimb, aparițiile sacre iau forma lui Vishnu și Shiva. Tocmai aici pare a fi cheia care duce către o anume clarificare. Ce spu­ne Jacques Vallée? Că toate aceste apa­ri­ții sunt un fenomen peren, și nu o nebunie a secolului 20, cum par a fi OZN-urile. Iar acest feno­men, toate aceste apariții și ma­nifestări au dat naștere tuturor religiilor! Dar și mito­logiei, folclorului cu pitici și cu iele. Toate sunt un singur tot.

- Cum s-a ajuns la această viziu­ne gene­rali­zatoare, revoluționară?

- A pornit și de la observații. De exemplu, cei care susțin că au fost răpiți de extratereștri au măr­turisit că acele răpiri au fost jumătate în trup, ju­mătate în spirit. Așa cum erau și extratereștrii cu care au venit în contact. Cineva chiar a desenat cum arăta cel care a răpit-o. Semăna cu un înger. Iar asta s-a repetat. Ades, dintr-un OZN apare cineva care seamănă cu un înger. Așa cum s-a în­tâm­plat și cu băiatul din Maramureș care a întâlnit-o pe Fata Pă­durii coborând dintr-un OZN. Așadar, toate par a se lega: religia, folclorul, mitologia și întâmplările OZN. Sunt una și aceeași veche po­veste a uma­nității. Aici e marea provocare.

- Are vreun nume, vreo explicație acest feno­men atotcuprinzător?

- Marii specialiști ai lumii în OZN nu i-au dat niciun nume. Eu însă am o ipoteză: cred că e vorba de hipercivilizații. Asta sunt extratereștrii: civilizații care ne-au depășit cu miliarde de ani. Ei au închis Pământul ca pe un fel de creșă și ne urmăresc, ne lasă să vadă ce facem. Ne urmăresc și tac.

- Trebuie să ne fie frică sau să ne bucurăm că extratereștrii sunt aici?

- Nu trebuie nici să ne fie frică, nici să ne bucurăm. Distanța de la ei la noi este ca de la noi la furnici. Așa că nu vor intra niciodată în dialog direct cu noi, cum nu avem ce dialoga noi cu furnicile. Dar nici nu ne vor transfera tehnologiile lor. O dată, pentru că ei știu că orice tehnologie ne-ar da, noi o vom folosi în războaie. Or, ei au tehnologii cu care ușor am putea să aruncăm Pământul în aer. În al doilea rând, eu socot că extratereștrii nu vor să ne distrugă prin aculturație. E ca și cum ai construi un supermarket într-un trib din Papua Noua Guinee; tot ce e valoros în acea mică comunitate va muri. Fără ca băștinașii să evolueze. Dar motivul princi­pal pentru care ei ne veghează în tăcere este că și noi suntem o potențială viitoare hipercivilizație. Cândva, vom ajunge și noi acolo, departe.