Sfântul de tata
Într-o lume a muzicii lăutărești, în care talentul și meșteșugul se transmit din tată în fiu, de-a lungul a generații întregi, Marian Mexicanu a fost de la început o excepție. În ziua în care a împlinit șapte ani, pe când visa să devină fotbalist, a primit cadou de la tatăl său o frumusețe de acordeon. Marian nu știe nici acum de unde i-a venit părintelui, ce a lucrat 30 de ani într-o fabrică de cauciuc, această idee, dar crede că totul este predestinat în viață. Cum auzea că are loc o nuntă în cartier, tatăl îl lua pe Marian să-i asculte pe marii lăutari ai vremii, cântând la corturile improvizate pe mijlocul străzii. Dimineața, se întorceau acasă pe jos sau cu primul tramvai și, cât de somn i-ar fi fost, nu se culca, de frică să nu uite ce ascultase. "Așa că luam acordeonul și exersam ce auzisem la petrecere sau la nuntă. Chiar mă bucur că nu fac parte dintr-o familie de muzicanți. Pentru că din această cauză, am fost marginalizat, respins de multe ori, iar asta a făcut ca ambiția mea să crească și mai mult, dorința de a răzbi prin propria muncă să fie mult mai puternică. Dumnezeu m-a ajutat să ajung acolo unde mi-am dorit". Tatăl său căuta pe la cunoștințe și aducea acasă benzi de magnetofon, ce erau aur curat pentru Marian, singura sursă de lecții și de inspirație, în acele vremuri. Când sosea o bandă nouă, se închidea în cameră și studia câte zece ore pe zi, nici nu mai mergea la școală. Erau benzi nemțești BASF, roșii, de la atâta derulat înainte și înapoi se rupeau, și Marian le lipea de câte 10-15 ori. Avea două magnetofoane în cameră, le ține și acum bine minte, un "Kashtan" și un "Tesla B4". Când se strica unul, tatăl îl ducea la reparat și asculta la celălalt. Marian mai are doi frați și două surori, dintre care doar Frâncuța, mai mare cu 15 ani, a făcut muzică, canto, dar - tocmai când trebuia să plece la München, s-a îndrăgostit, s-a căsătorit și are, de 37 de ani, un mariaj fericit.
- S-a bucurat tatăl dumneavoastră să vadă că ideea sa cu acordeonul a avut rost, și că ați devenit un mare muzicant?
- Tata m-a iubit enorm. Părinții mei sunt, cu adevărat, sfinții mei. Niște oameni simpli - tata avea opt clase -, care m-au crescut în spiritul onestității, al cinstei. Pentru că noi aveam o problemă pe vremea aia. Am crescut un pic marginalizați, știți cum se spunea peste tot copiilor, "dacă nu ești cuminte, te ia țiganul, te fură cu sacul". Eu nu i-am auzit odată pe părinții mei să se certe. Cu siguranță, existau neînțelegeri, dar le țineau departe de copii. Îl auzeam pe tata spunând frumos: "Eleonora, vrei, te rog, să vii puțin, vreau să discutăm ceva". Fac parte dintr-o generație de copii pentru care rugămințile părinților erau lege. Dacă el m-a rugat să nu beau alcool, eu nu pot să uit asta, așa că nici acum nu beau, nu fumez. Vă rog să mă credeți că și acum, la 14 ani de când a murit, odată la două-trei zile, pun mâna pe telefon să-l sun, și-n secunda următoare mă gândesc: "Ce fac, l-am pierdut". Nu-i zi în care să nu mă gândesc la el, cât de mult l-am iubit și am învățat de la el. Îl rog pe bunul Dumnezeu ca acolo unde este să aibă lumină și pace sufletească.
- Câte dintre învățăturile tatălui le puteți transmite mai departe fiului dvs., Eduard, care vă calcă pe urme?
- Edi îmi calcă pe urme tot mai frumos, mai bine, profesional vorbind. Are orchestra lui, câteodată cântă și cu mine, își câștigă pâinea așa cum ne place nouă, onorabil. E un băiat bun, nici el nu bea, fumează, ce-i drept, dar nu în fața mea, are respectul acesta, chiar dacă a împlinit 27 de ani. Dacă ar fi așa cum eram eu la vârsta lui, ar fi o oaie între lupi, așa că l-am învățat să fie și el un lup mic. Așa cum și eu am învățat, între timp, să fiu lup, atunci când întâlnesc haita. Nu atac, dar știu ce au de gând să facă și sunt pregătit. Pentru că lumea se înrăiește pe zi ce trece, pâinea se câștigă tot mai greu, și mulți vor să ți-o ia de la gură, banul e cel ce conduce, și mulți trec peste orice pentru a-l obține.
Rahova-America, dus întors
Marian Mexicanu vorbește rar, cu voce scăzută și își alege cu grijă cuvintele, în timp ce-și pune sufletul pe tavă. Suntem în cochetul său apartament dintr-un bloc modern, în inima cartierului Rahova. Într-o cameră, lumina soarelui cade pe o partitură așezată pe stativ, pe care scrie mare "Bach", iar afară se aud cântând cocoșii din curțile învecinate. Îl întreb dacă din nostalgie a ales să locuiască în Rahova. "Casa în care m-am născut a fost demolată, odată cu tot cartierul, pentru a se construi Centrul Civic și Casa Poporului. Am copilărit la trei stații de autobuz de locul acesta, acolo unde familia mea a primit apartament. Atunci se legau acele prietenii sincere, frățești, în care nu ne judecam în nici un fel, nici după culoarea pielii, nici după cât câștigă părinții. Avea unul un sandwich, îl împărțea cu colegul de bancă. Sigur că sunt legat de cartierul copilăriei! Am fost plecat de multe ori, în multe țări ale acestei lumi, am avut de nenumărate ori ocazia să rămân, să trăiesc acolo, în condiții financiare foarte bune, dar așa sunt eu. Sunt român, m-am născut aici și aici vreau să trăiesc și să mor. Cum sunt eu așa, brunet și poate arătat cu degetul de unii că-s țigan, eu aduc laudă acestei țări, cântând pe mari scene ale lumii. Am cântat la Montreaux, la Saint Moritz, la Blue Note în New York, clubul numărul unu de jazz al Globului".
- Vă mai amintiți prima ieșire în străinătate?
- Oo, în 1991, am plecat pentru prima oară împreună cu familia fostei mele soții, în Finlanda, unde trebuia să cântăm muzică populară. Am pornit cu trenul și am făcut 28 de ore pe drum. Eu plecasem de acasă gătit, cu costum, cravată, în pantofi de lac, și la Leningrad (drumul trecea prin Rusia, n. red.), unde am stat 12 ore în gară, era un frig, minus 15-20 de grade în ianuarie. Tot timpul se deschideau ușile și intra câte o pală de vânt ce ne îngheța. Stăteam lipiți, spate în spate, eu, fostul meu cumnat, țimbalist de talie mondială, Giani Lincan, și violonistul Florian Cristea, acum concert maistru la o filarmonică în Brazilia, și așa am reușit să ne mai încălzim. A fost o experiență grea, dar îmi aduc cu drag aminte de această primă ieșire a mea din țară. Eram tineri, plini de aplomb, nu ne interesau banii, dacă aveam un sandwich și un pahar cu apă ne era de ajuns, trăiam cu dorința asta arzătoare de a cânta, de a ajunge cineva. Țin minte că până la Leningrad nu am dormit nici o clipă, stăteam numai cu ochii pe geam, să văd cum arată pământul când ieșim din țară, copacii, oamenii, cât de diferiți sunt. La fel am făcut și când am ajuns în America, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă aplec și să miros pământul, are un miros specific, diferit de al celorlalte țări în care am fost.
- V-a priit America?
- Când mama s-a dus, prea devreme, spun eu, la 52 de ani, s-a rugat cu foc pentru copiii ei. Pentru mine, s-a rugat să ajung pe cele mai înalte culmi ale meseriei. Și mai avea o dorință: să meargă băiatul ei cu avionul. Și am tot mers de atunci, am traversat oceane, doar până în America am făcut 18 drumuri. Am câștigat un concurs important, am fost apreciat, am cântat la New York, Las Vegas, Los Angeles, am locuit acolo la sfârșitul anilor 90, dar acum, gata, am terminat cu America și cu avioanele. Nu mai zbor, am atacuri severe de panică, plus alte fobii cu care mă lupt zilnic, de 20 de ani încoace. De mic am fost mai sensibil, plus că așa suntem noi, artiștii, mai expuși, mai ușor de rănit. Pe mine, dacă vrei să mă pui la pământ, nu-mi da o palmă, că aia-mi trece repede, dar spune-mi un cuvânt urât, jignește-mă, și m-ai dat gata.
"În jazz, sunt un jongler, un țigan talentat"
- Ați menționat clubul new-yorkez Blue Note. Cum a fost acolo, ce ați cântat?
- Am cântat cu muzicieni foarte buni de jazz, americani, care mă întrebau mirați cum îmbin temele muzicale, ce muzică e asta. "Ești țigan?". "Sigur că da!". Le-am arătat unde-i România pe hartă, habar nu aveau. Am îmbrăcat teme simple, țigănești, sau din folclorul românesc, în haina improvizației americane. Le-a plăcut, era ceva nou, ciudat pentru ei. Noi, muzicanții din partea asta a Europei, în special din Balcani, avem acest talent, putem cânta alte muzici, dar unul din altă parte, atunci când încearcă o horă, o geampara, se simte imediat că e din "alt film". Însă țin să precizez că eu nu sunt un muzician de jazz, ci un acordeonist de café concert, de valsuri, polci de tot felul, de folclor, muzică lăutărească. În jazz, sunt doar un jongler, un țigan talentat, care face față. Dacă am reușit să fiu apreciat de mari oameni de jazz, înseamnă că aduc și eu o culoare acestei muzici.
- Cum ați descoperit jazz-ul, vă simțiți în largul dumneavoastră când îl cântați?
- Mai întâi, vreau să spun că eu nu mă simt niciodată în largul meu atunci când sunt pe o scenă, indiferent ce muzică aș cânta. Eu nu concep ideea niciunei greșeli, nici în viața personală, nici în profesie, și de aceea, atunci când urc pe scenă, sunt foarte atent. În acel moment, nimic nu mai contează, decât să cânt la cel mai înalt nivel, sunt atent la claritate, la virtuozitate, la improvizație, la reacția publicului din sală, dacă să închei piesa, dacă să o mai duc un minut, două. În momentul în care am făcut o greșeală, cât de mică, chiar dacă publicul nici nu și-a dat seama, pentru mine, acel concert a fost unul nereușit și am o problemă cu mine însumi, cu valoarea mea de muzicant. Și atunci merg acasă și studiez pentru a-mi repara greșeala. Pentru a reveni la întrebare, nu a existat un moment în care am descoperit jazz-ul. Am ascultat dintotdeauna muzică diferită, muzică bună și câte ceva mi-a rămas în minte. M-am bucurat de acel concert de la Muzeul de Artă, de faptul că am putut cânta pe o scenă această fuziune, acest jazz romani, jazz țigănesc, atât de plăcut urechii. Respect foarte mult pe cei ce fac jazz, și îmi pare rău că la noi aceștia nu sunt remunerați la valoarea lor. Știu muzicanți talentați care sunt constrânși să cânte muzică populară sau ajung să cânte manele, ceea ce pentru mine înseamnă moartea muzicii bune. Subliniez asta. Știu că sună dur, însă adevărul este că nivelul muzical devine din ce în ce mai scăzut în România și nu știu pe cine să dau vina. Pe public, pentru că acceptă această muzică de proastă calitate, sau pe mass media, care numai asta difuzează. În tot mai puține case cu copii mai găsești un pian, așa cum se întâmplă în străinătate, iar acesta nu-i un semn bun. O spun cu supărare, pentru că sunt român din cap până-n picioare, simt românește, dar, dacă educi un copil cu muzică clasică, cu muzică bună, va sta departe de rele, de furtișaguri, va crește frumos. Dacă-l crești cu manele, cu totul altfel stau lucrurile.
- Vă mai atrage drumul, vă mai place să cântați în locuri diferite, să cunoașteți oameni noi?
- Vai de capul meu, este cea mai mare plăcere a mea să merg și să încânt lumea cu muzica noastră românească. Pe plan profesional, nu există bucurie mai mare, și așa va rămâne până la sfârșitul vieții mele. E și un remediu pentru mine, atunci când nu mă simt bine, trebuie să merg să cânt undeva, să-mi revin, dacă stau în casă, mi-e mai rău. La concertul acesta la care am avut onoarea să cânt cu marele violonist Florin Niculescu, am urcat șchiop pe scenă, într-un picior. Doctorul îmi spusese să stau trei zile în casă, cu piciorul ridicat la 45 de grade. Eu am repetat trei zile și, la concert, m-am ridicat și am cântat o piesă așa, într-un picior. Mi-am respectat întotdeauna meseria, în treizeci de ani de când cânt ca lider de formație, o dată nu am încurcat pe cineva, nu am dezamăgit. Am învățat din greșelile altora și am vrut să fiu exact inversul tipului de artist neserios. A murit tata la ora șapte dimineața, seara eram pe scena Sălii Palatului, pentru că așa am promis.
O domnișoară minunată
- Cu acordeonul în ce relații sunteți? Prieten pe veci sau mai sunt și momente în care vă contrați?
- E și prieten, și dușman pentru mine. Pentru că atunci când studiez și sunt pregătit, e cel mai bun prieten al meu și ne iubim reciproc. Altfel, mă lasă când mi-e lumea mai dragă și chiar dacă vreau să cânt, să arăt ce știu, nu pot. Iar atunci îmi spune: "Nu pot să te ajut, pentru că nu m-ai băgat în seamă atâta timp și trebuie să studiezi serios, dacă vrei să fii cineva". Și atunci, studiez zilnic, minimum două ore. Doar game, rar, pentru siguranță, pentru claritate. După astea două ore, simt că zbor, nu-mi mai e teamă de nimic.
- Sunteți un perfecționist, un om sensibil, care-și asumă multe responsabilități, vrea să facă totul fără greșeală. Unde vă găsiți liniștea, unde sunteți în largul dumneavoastră?
- Acum șase ani, am pus capăt unui mariaj pe care l-am respectat. Atunci am cunoscut o domnișoară minunată, Ana Maria, de care nu cred că am stat o zi despărțit în acest timp. Suntem nedezlipiți. Ea îmi oferă echilibrul fizic și psihic de care am nevoie, liniștea. Ea și copiii. Am doi copii din căsătoria cu Paula Lincan, iar Edi mi-a dăruit doi nepoței și-o nepoțică. La 45 de ani, sunt de trei ori bunic. De fapt, de la 39 de ani sunt obișnuit să fiu strigat "tataie". Nepoțeii sunt razele mele de soare, sunt înnebuniți după clapele acordeonului, i-au și stricat lui Eduard un acordeon scump. Dacă nu au acordeonul la dispoziție, lângă ei, în pat, iese scandal în tot blocul. Dacă vrei să ai liniște-n bloc, să nu mai fie strigăte, certuri și plânsete, lasă-le acordeonul și s-a rezolvat. Mai am o fetiță, Maria, de 11 ani, ea este marele echilibru al vieții mele. Nu s-au inventat cuvinte în dicționarul limbii române care să descrie ce simt pentru fetița mea.