În acel context incendiar, poetul Radu Cosmin, unul dintre luptătorii pentru dreptate națională, a scris poemul "Vrem Ardealul" - dorința acelor vremuri tulburi, când guvernul de la Budapesta urmărea atent orice mișcare românească. Poemul incendiar a ajuns un imn al ardelenilor. A fost adus la Blaj, cu sprijinul unui mecanic de locomotivă, care îl ascunsese în carâmbul cizmei, fiind apoi multiplicat în sute de exemplare. Printre curajoasele dactilografe care au reușit să copieze versurile s-a numărat și Maria Puia, pe atunci în vârstă de 30 de ani. Impresionată de importanța chemării patriotice lansate de Radu Cosmin, a copiat și multiplicat textul, reușind să-l răspândească în mediile românești, în școli și în unele instituții. Din păcate, unul dintre cititori, Ioan Popa, a trădat-o. Poliția maghiară a venit degrabă și a dus-o la închisoarea Tribunalului din Alba Iulia, unde a avut parte de chinuri sălbatice, vreme de șapte luni. Ungurii doreau să afle cum funcționează rezistența românească din Blaj și împrejurimi și căile prin care fusese răspândit poemul. N-au izbutit! Nemaiputând suporta suferința, Maria Puia și-a împletit fâșii din rochie și s-a spânzurat. A fost înmormântată la Blaj, de preotul Vasile Moldovan. Într-o scrisoare adresată mamei, dorea să fie îmbrăcată în veșminte românești, de pădureancă... Poemul "Vrem Ardealul" este un manifest pentru luptătorii unioniști, un îndemn pentru ca armata română să treacă Carpații. Mulți ardeleni au învățat cântecul pe de rost. Se recunoșteau, cu toate suferințele lor, în fiecare vers: "pier sub pajure străine,/ mor sub steagul lui Attila/ și-n zadar privesc în friguri, coasta mândrilor Carpați.../ Geme, Doamne, tot Ardealul, să vaietă Bucovina/ Aruncând asupra noastră toată lacrima și vina... / A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!/ Freamătă pământul țării, și sub zările albastre,/ Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine/ Și ne cheamă spre triumful mândrei noastre ginți latine... / Că de n-am porni acuma: ei, Carpații, ar fi-n stare/ Să se prăbușească singuri, în al vremurilor iad,/ Peste noi și peste rasa blestemata-a lui Arpad!/ De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ștefan,/ Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,/ Spune altora să cheme, pe viteji din munți și plai/ Și cu cinste să-mplinească, visul sfânt al lui Mihai". Un poem pe care îl citesc cu ochii în lacrimi. În 1915, când a murit eroina Maria Puia, durerea era mare, greu de îndurat. Cerul s-a înseninat, cu vrerea Celui de Sus, abia în 1918, la Marea Unire de la Alba Iulia. De atunci au trecut, cu destule opreliști triste, o sută de ani. Fie ca urmașii noștri să întâmpine senini sutele următoare!