Eram în clasa a unsprezecea la un liceu din Ploiești și nu aveam deloc astâmpăr. Mă simțeam stăpânul orașului, peste toate străzile, parcurile și terasele lui, mă îndrăgosteam de toate fetele frumoase care-mi ieșeau în cale, pluteam într-o fericire continuă, trăind parcă un vis fără sfârșit. Deși eram în anii '80, în plină dictatură ceaușistă, când lumina, apa și căldura erau oprite în fiecare noapte, când nu aveam decât două ore de televizor pe zi, și alea numai despre conducătorul nostru iubit, când rafturile magazinelor erau goale și când oamenii erau mereu abătuți și străzile cenușii, eu refuzam cu o încăpățânare inocentă să văd toate ororile astea, alegând să mă ascund în lumea mea, mereu însorită și plină de distracții. Cam asta însemna pentru mine atunci libertatea, o zbenguială minunată și amețitoare, o joacă în care mă simțeam buricul pământului, fără să am habar, de fapt, cine eram la vremea aceea și cam ce voiam de la viață. Și, de câte ori mă întorc astăzi cu gândul la acei ani, mă întreb care ar fi fost, oare, destinul meu, dacă o țineam tot așa, în stilul ăsta flușturatic, dacă în viața mea de-atunci nu s-ar fi ivit acea întâmplare care m-a adus cu picioarele pe pământ, dând un sens preocupărilor mele.
Mirajul Nichita
Țin minte că era o zi frumoasă de iarnă, când un prieten m-a invitat la un spectacol de teatru, care avea loc la Palatul Culturii din Ploiești, sub egida unui festival care se numea "Nichita Stănescu". Era în decembrie 1984, la numai un an de la moartea poetului despre care auzisem doar la orele de literatură. Nu citisem nicio poezie de-a lui, în afară de cea din manual, nu știam mai nimic despre el, deși trăiam în același oraș, și, sincer să fiu, la ora aceea, nici nu prea aveam chef să aflu ceva. Și totuși, o curiozitate ascunsă m-a îndemnat să merg la acel spectacol. E mult de atunci, dar îmi aduc aminte destul de clar câteva secvențe ale acestei întâmplări care avea să-mi schimbe într-un fel viața. Prima imagine care îmi vine în minte este un afiș mare, alb, lipit chiar la intrarea în Palatul Culturii, cu un stejar desenat în tuș negru, sub care stătea scris "Festivalul de poezie Nichita Stănescu, 7-9 decembrie 1984". Iar undeva, deasupra stejarului, două versuri din Nichita, pe care nu le-am mai uitat niciodată, dominau, ca un motto, întregul afiș: "Nu trebuie mai ales să înțelegem/ trebuie mai ales să fim". Țin minte apoi o sală înaltă, cu lambriuri din lemn pe pereți și candelabre patinate de timp, cu scaune vechi, așezate în jurul unei scene cu podeaua tocită și un decor sărăcăcios, cu niște pânze albe și măști agățate de tavan. Simt parcă și-acum mirosul acela de mobilă veche, care plutea ca un duh în toată încăperea. Știu că m-am așezat în primele rânduri și am așteptat până când sala s-a umplut ochi și s-a făcut deodată beznă. Atunci, din spatele scenei, au început să se audă, în surdină, acordurile unui cântec straniu. Și-n timpul ăsta, o lumină roșie, ca a unui răsărit de soare, s-a așternut ușor peste măștile de pe scenă. Îmi amintesc apoi că au intrat primii actori, au apărut din spatele sălii, mergând printre spectatori, cu mișcări lente, în ritmul muzicii și privirea ațintită în zare. Nu erau niște actori obișnuiți, iar ceea ce făceau ei nu era o piesă normală, așa cum mai văzusem la teatru. Păreau mai degrabă niște mimi ciudați, care parcă împlineau un ritual misterios. Îmi aduc aminte că apoi au început să vorbească între ei în versuri, legând un joc de replici pe armoniile muzicii. Erau versuri din Nichita Stănescu, și e aproape sigur că tot acest joc ciudat și toate cele ce-au urmat aveau o noimă profundă, pe care eu însă nu prea o puteam pricepe atunci. Știu doar că timp de o oră și jumătate, cât a ținut spectacolul, am stat smirnă pe scaun, fără să știu prea bine de ce. Îmi amintesc apoi că la sfârșit a urcat pe scenă, în ropote de aplauze, un domn îmbrăcat într-un costum de blugi, cu ochii plini de emoție, făcând o reverență amplă, și-apoi chemându-și lângă el actorii. A fost un moment lung, cu aplauze frenetice, în care am văzut mai mulți spectatori cu lacrimi în ochi și am simțit cum valul acela de emoție m-a cuprins și pe mine. Domnul în costum de blugi era regizorul spectacolului, îl chema Mihai Vasile și era singurul om din Ploiești care se gândise să facă un festival în memoria lui Nichita Stănescu.
Prima repetiție ca actor
Trebuie să recunosc că am plecat de-acolo total nedumerit, dar asta a trezit în mine o curiozitate aparte. Zile la rând, am tot încercat să-mi amintesc momente din spectacol, străduindu-mă să le găsesc înțelesul. M-am apucat să-l citesc pe Nichita, să-i descifrez versurile, să simt emoția lor. Mă întâlneam tot mai des cu Horia Țurcanu - fostul nostru coleg de redacție, ploieștean și el, cu care eram prieten din vremea copilăriei - și ne "încingeam" serile cu lungi discuții despre Nichita și "necuvintele" sale, descoperindu-l împreună, cu o pasiune uriașă. Apoi, împreună cu Horia, am început să mergem tot mai des la Palatul Culturii, în aceeași sală cu miros de lemn vechi, văzând noi spectacole, la fel de ciudate. Aflasem deja că trupa asta de teatru, pe nume Equinox, nu era una orișicare, că avea multe premii în palmares și că numeroase personalități marcante din lumea teatrului spuseseră despre ea numai cuvinte de laudă. Cu timpul, devenisem spectatorii cei mai fideli, reușind să ne împrietenim cu câțiva dintre actori, și chiar să asistăm la repetiții, ceea ce însemna un privilegiu enorm. Așa am ajuns să-l cunoaștem și pe Mihai Vasile, regizorul trupei, să-i vedem fervoarea cu care-și îndrumă actorii, să ascultăm teoriile lui despre teatru liber și teatru sărac, reușind în cele din urmă, să legăm cu el o prietenie specială. După un an, am fost invitat să urc pe scenă, participând la prima repetiție ca actor. Și chiar dacă n-am strălucit în această postură, pot să spun că vreme de aproape doi ani, am trăit cea mai consistentă experiență a tinereții mele. Aceasta a fost întâmplarea care m-a luat așa, pur și simplu, de pe stradă, și mi-a deschis un drum de care altminteri, poate, n-aș fi știut niciodată.
În urmă cu o lună, am primit o invitație la un spectacol în Ploiești. Era vorba despre una din serile unui festival care se numea "Nichita Stănescu la echinocțiu", organizat de același om din povestea relatată mai sus. Au trecut 34 de ani de atunci și Mihai Vasile era la fel de viu și determinat în ceea ce făcea. Actorii erau alții, dar la fel de tineri și scânteietori. Și spectatorii erau alții, însă emoția lor era aceeași ca acum 34 de ani. Și-atunci a fost așa, un moment ciudat, în care parcă am descoperit prin mulțime, acolo, în sală, chipul meu cel de acum 34 de ani, când aplaudam, și eu, emoționat și nedumerit. De 34 de ani, Mihai Vasile face posibilă o asemenea întâmplare pentru mii de tineri din Ploiești. Iată de ce m-am hotărât să scriu despre el.
Tinerii de elită
Ne-am întâlnit în Palatul Culturii, casa lui de-o viață, într-o cameră mică din culisele teatrului. De-a lungul anilor s-au scris sute de pagini despre el, dar în ultimul timp, a refuzat să mai dea interviuri.
- Presa de azi e o mizerie, îmi zice. Am acceptat să-ți dau interviu pentru că știu ce înseamnă "Formula AS" și pentru că știu cum scrii tu. Și vreau să-ți zic că am chiar emoții, e un moment special pentru mine.
Are 66 de ani, și din 2016 este, în acte, pensionar. Un statut cu care nu se poate împăca, simțind o energie și-o poftă de muncă parcă tot mai mari. De ani de zile, ploieștenii vorbesc despre Mihai Vasile ca despre o instituție. Nimeni nu spune "merg la Equinox să văd un spectacol" sau "merg la teatru, la Palatul Culturii". Toată lumea spune, pur și simplu, "Merg la Mihai Vasile", iar cu vorba asta ai spus tot. Firește, în anii dictaturii, o asemenea notorietate avea un preț. A fost tot timpul urmărit de securitate și hărțuit de partid. Încă din tinerețe i s-a dus buhul că e năbădăios și că nimeni nu-l poate opri să spună lucrurilor pe nume. Nici în prezent nu a scăpat de șicanele unor lichele cu carnet de partid. S-a învățat însă cu asemenea poveri, ba chiar le ia ca pe niște provocări peste care trece muncind mai cu râvnă. Atunci când a ieșit la pensie, dușmanii lui de-o viață au sperat că vor scăpa de el, că se va retrage la mica lui moșie de la țară. N-a fost așa. Vine în continuare la Palatul Culturii, face repetiții cu actorii, organizează spectacole și expoziții, mobilizând sute de tineri în toate activitățile astea.
"Chiar diseară am repetiții", îmi spune cu bucurie în priviri. "Voi face asta până la sfârșit, când o să închid ochii".
În martie, anul acesta, a reușit să organizeze o nouă ediție a festivalului care astăzi se numește "Nichita la echinocțiu". Au fost zece zile de teatru, film și poezie, de ateliere cu elevii, de expoziții și lansări de carte, toate puse la cale numai de el. Zece zile în care i-au trecut pragul sute de tineri dornici să facă parte din această mare familie de elită a orașului.
- De-a lungul anilor, îmi zice, au venit la festival tineri care nu știau nimic despre Nichita. Chiar și anul ăsta, le-am dat să facă un chestionar, și 80 la sută din ei au recunoscut că, dacă n-ar fi venit la festival, n-ar fi auzit niciodată de Nichita Stănescu. E o catastrofă în școlile din România de azi. Copiii ăștia nu au nicio vină, în manuale nu există decât o poezie de-a lui, iar odată ce l-au descoperit aici, în spectacolele noastre, mulți dintre ei i-au citit aproape toată opera.
Îi spun că la fel mi s-a întâmplat și mie atunci, în 1984, și pe chipul lui apare brusc un zâmbet nostalgic și tandru. Îl întreb despre tinerețea lui, despre primele lui întâlniri cu lumea teatrului. Îmi povestește de mahalaua ploieșteană în care trăia, printre țigani oropsiți și evrei scăpați de ororile războiului, despre părinții lui, țărani sadea de prin părțile Bărăganului, despre tatăl, tâmplar iscusit, și mama, croitoreasă de lux.
"Țin minte că aveam nouă ani și a venit într-o zi o evreică la mama, să-i facă o rochie. O chema Estica și era actriță aici, la Teatrul din Ploiești. Rochia era pentru petrecerea de după premiera unei piese în care juca. Și-atunci când a venit să ia rochia, s-a uitat așa, lung, la mine, și i-a zis mamei: «Frumos băiat ai! Nu-l lași să vină cu mine la premieră? Să vadă și el cum e la teatru». Nu știu ce miracol s-a întâmplat, dar mama, care nu mă lăsa nici până la prăvălia din colț, a acceptat fără nicio ezitare. Nu mai știu ce piesă era, dar țin minte că eram într-o sală plină de oameni mari, care stăteau vrăjiți cu ochii la scenă. Atunci l-am văzut pentru prima oară pe Toma Caragiu. Pe-atunci era directorul teatrului din Ploiești și țin minte că nu-mi puteam lua ochii de la el. Avea ceva, un farmec și-o energie care mă fascinau. Era suficient să apară pe scenă, că toată lumea îl aplauda. Privirea, glasul lui tunător, gesturile, toată prezența lui emanau parcă o forță de supraom. După premieră, a urmat o petrecere la care doamna Estica m-a luat și pe mine, eu eram singurul copil. Eu, un mucos de nouă ani, din mahalaua Ploieștiului, stăteam printre cei mai importanți oameni din oraș. Ei bine, începând din seara aceea, am devenit copilul răsfățat al Teatrului din Ploiești. Fugeam de acasă sau chiuleam de la școală, doar ca să stau la repetiții. Mă băgam prin toate cotloanele teatrului, trăgeam cortina, mă jucam cu reflectoarele, stăteam prin cabinele actorilor, îi vedeam cum se pregătesc înainte de spectacole, le simțeam de fiecare dată emoția, ce să mai zic, descopeream o lume fermecătoare, din care începusem să fac și eu parte. După câteva luni, cu acordul lui Caragiu, am urcat pentru prima oară pe scenă. A fost cea mai frumoasă zi. Aveam un rol micuț, dar mi se părea că eu sunt eroul cel mai important. Era vorba de Omul cu mârțoaga, cu Octavian Cotescu în rolul principal. Trebuia să strig "Mamă!", să traversez scena și să mă arunc în brațele femeii care era mama mea. Asta era tot. Atunci am fost nevoit să le spun părinților despre secretul meu cu teatrul și, cu chiu, cu vai, i-am convins să vină și ei la spectacol. Țin minte că au fost tare emoționați, dar până la urmă, a doua zi, mi-au zis să las prostiile și să mă apuc de lucruri serioase, cum ar fi învățatul. Așa că am continuat să-i mint și să fug iar de-acasă. Au aflat despre toate astea târziu, abia la bătrânețe. Și cred că m-au iertat."
"Fenomenul de la Ploiești"
Marea lui aventură s-a numit Equinox. O trupă de teatru și film, pe care Mihai a înființat-o în 1980 și cu care a reușit să câștige admirația celor mai exigenți critici de teatru. "Fenomenul de la Ploiești", așa se vorbea în lumea teatrului despre Equinox. "Equinoxiștii ne dau speranța unui teatru mai liber și, în consecință, mai pur". (Marin Sorescu). "Nu am cunoștință că s-ar produce în altă parte din țară ceva asemănător. E bine ca «fenomenul de la Ploiești» să fie cunoscut în toată mișcarea noastră teatrală". (Dumitru Solomon, dramaturg). "Filmul «Nichita Azi» produs de Equinoxul ploieștean, rămâne, pentru mine, în întregul lui, o reușită unică, un poem elegiac superb pentru o mare dragoste". (Andrei Blaier, regizor). Sunt doar câteva citate din cronicile vremii. De fapt, fenomenul Equinox era o adevărată școală de antropologie teatrală, un loc în care teatrul se întorcea la începuturile sale, devenind mai pur, mai profund și mai emoționant. În scurt timp, au început să curgă premiile. Nu era festival prin țară de unde să nu se întoarcă măcar cu o diplomă. Bucuria succesului a fost însă destul de repede umbrită de cei care se ocupau cu cenzura, iar mai târziu, chiar de către temuta securitate.
- Țin minte, îmi povestește Mihai, că, inițial, prima ediție a Festivalului Nichita Stănescu, aceea la care ai venit și tu, nu mi-au dat voie s-o fac. Mi-au zis: "Cine-i Nichita ăsta, să-i faci tu festival?". Le-am spus că e vorba de memoria unui mare poet, că nu avem voie să-l uităm, mai ales aici, la Ploiești, unde s-a născut. Am reușit cu greu, dar în fiecare an am avut aceleași piedici, aceleași discuții, deși de la a doua ediție, aveam și girul Uniunii Scriitorilor. Numai eu știu cât m-au chinuit oamenii ăștia. 1989 a fost primul an în care chiar mi-au interzis categoric să-l mai organizez, și tot ce-am putut face atunci a fost să țin aproape clandestin o conferință despre Nichita, la care au participat poetul Ion Stratan, Victor Rebengiuc și Andrei Pleșu.
După decembrie '89, Equinox era la vârsta maturității depline. Iar libertatea redobândită atunci părea să-i aducă un suflu nou și-o viață mai plină. Au început ieșirile din țară, premii la festivaluri internaționale, colaborări cu regizori sau actori străini care erau fascinați de teatrul marca Equinox. Generații întregi de tineri și-au făcut aici ucenicia, intrând apoi la universități de teatru și film și ajungând pe marile ecrane sau în importante teatre din țară. Și, totuși, în ciuda acestor merite vizibile, nici de data asta Equinox-ul n-a scăpat de dușmani.
Sfârșitul unui vis
După entuziasmul din decembrie '89, năravurile din vremea comunismului s-au reactivat parcă mai abitir, iar foștii activiști de partid au prins din nou curaj, încercând să pună pe butuci toată această construcție ridicată cu-atâta râvnă și migală. Așa se face că în anul 2013, adică la vârsta hristică de 33 de ani, toată această frumoasă poveste numită Equinox s-a năruit. Asta, pentru că așa a vrut un singur om, pe nume Mircea Cozma, fost președinte al Consiliului Județean Prahova, care astăzi tocmai e judecat pentru acte de corupție. El a fost cel care a venit într-o zi la Palatul Culturii și a cerut imperativ ca sala aceea în care s-a scris istoria plină de succese a teatrului Equinox să fie renovată și predată la cheie Consiliului Județean. E un capitol tragic, despre care Mihai Vasile nu prea vrea să vorbească.
- Ce pot să spun e că atunci am crezut că viața mea s-a sfârșit. Tot ce-am trăit în acești 33 de ani a fost legat de viața acestui teatru. Mii de tineri au plecat în viață legați definitiv de experiențele pe care le-au trăit aici, de tot ceea ce școala, familia, societatea nu le-au putut oferi: libertatea de a se exprima, de a imagina, de a face în mod real o artă. A fost cea mai grea lovitură pe care mi-a dat-o destinul. Toți prietenii noștri, publicul, colegii de teatru din țară, foștii actori ai trupei, cu toții au fost șocați. Au fost articole în presă, memorii, proteste, toate degeaba.
Într-o zi, unul din colaboratorii lui i-a spus, așa, într-o doară, că ar fi o sală mai mică la subsolul palatului, unde-ar putea relua repetițiile. Nu l-a ascultat la început, pentru el totul părea pierdut. Și totuși, după multe insistențe, a mers să vadă despre ce sală e vorba.
- Era o ruină, îmi zice. Plină de gunoaie, mirosea a urină, avea pereții jupuiți, și-n plus, era foarte mică. Cândva, când Palatul Culturii era, prin anii '50, Palat al Justiției, acolo fusese o mică cantină a arestaților. Când am văzut cum arată, mi-am luat orice gând. Și totuși, îngerul meu nu m-a lăsat. M-am dus din nou în sala aia, și toată noaptea n-am ieșit de-acolo. Am făcut poze, schițe, planuri, liste cu ce-ar trebui, și-a doua zi mi-am anunțat actorii că demarăm proiectul. Și uite așa, încet, încet, cu bani de acasă sau cu donații de la foști actori de-ai mei, o mână de oameni am reușit în două luni să ridicăm din ruinele alea o sală. Nu mai aveam acum 200 de locuri, ci doar 80. De fapt, nu mai era nimic ca înainte, era clar pentru mine că spiritul numit Equinox nu mai putea fi resuscitat, oricât de mult ne-am fi dorit. Așa că noul proiect trebuia să aibă alt nume, și i-am zis Centrul Dramatic Mythos. Am început din nou repetiții, spectacole, proiecții de filme, și sala asta mică a prins viață. Acum, când avem spectacol, n-ai loc să arunci un ac, stau zeci de oameni în picioare.
Într-o seară, acum vreo trei ani, când a auzit că se terminase renovarea sălii mari a Equinox-ului, a făcut rost de o cheie și, fără să-l știe nimeni, și-a luat inima-n dinți și a intrat. În primele clipe n-a mai putut respira. Totul era rece și străin, ca într-o sală de ședințe festive. A stat o vreme acolo, pe fosta lui scenă, și a plâns, a plâns în hohote mari, ca un copil încremenit de durere.
Astăzi, după repetiție, o să meargă la mica lui moșie de la țară. Acolo se retrage mereu în ultimul timp, într-un sat de lângă Ploiești, unde și-a ridicat cu mâna lui o casă ca-n povești. Scrie, pictează, citește, face plimbări lungi pe dealurile din jur, iar noaptea, când nu are somn, iese afară să se joace cu câinii din curte. E singurul loc care îi dă mereu vlagă s-o ia de la capăt.