Cu fotografia asta, Diana Buzoianu a câștigat concursul Big Picture al cotidianului britanic "The Telegraph": căpițe de fân, o casă de lemn, un om. Fumul se ridică din hornul casei și se răsfiră apoi, ca un duh alb, pe deal, înspre pădure. E o poveste veche de când lumea aici, simplă, vie, nerostită. Povestea unor vieți duse departe, în liniște, în locurile acelea fără timp, unde nimic din rostul vremurilor noi nu pare să fi pătruns. Ultimele locuri neatinse din Europa, au numit jurnaliștii englezi imaginea premiată. Uimirea lor ar trebui să fie mândria noastră. Trăim într-o țară în care basmul nu e doar o poveste, ci viață adevărată, o viață care se scrie zi de zi, neîntrerupt, de mii de ani, la fel. Munții Șureanu, Fundătura Ponorului. Am plecat pe urma unei fotografii, ca să ajung înăuntrul ei, să-i simt viața, să o ating și să strig: "Este!"
Soare. Soare arzând. Soare arzând cu toată lumina binecuvântată a lumii. Cerul s-a desfăcut în fâșii lungi și albe și s-a așezat, odihnindu-se, aici. Un verde orbitor, care țâșnește din tot acest pământ bătrân și bun, se umple de flori, de păsări și de fluturi, și se ridică încet, spre un cer alb. E un freamăt al lumii, un zumzet continuu, o rugăciune neîntreruptă, o bucurie - e primăvară! Lași în urmă șoseaua Hațeg - Petroșani și ieși la stânga, spre satul Ohaba-Ponor. Un loc ce pare să se odihnească în lumina asta mare, ca o pâine rotundă, abia scoasă de pe vatră. Se zvântă roua, e un abur care plutește ca o adiere peste sat, un abur nelămurit, un duh bun al dimineții. Drumul de asfalt și pietriș continuă să urce în serpentine largi, părăsește casele, intră tot mai adânc în verdele viu al pădurii. Apoi asfaltul se oprește. Până aici poți urca cu mașina, dacă nu cumva i-ai pus gând rău. Nu te miri. Aproape că te bucuri. Știai că așa va fi. E una dintre legile nescrise ale basmelor. Ca să intri într-un alt tărâm, ca să-l păstrezi mai departe neatins, să nu-i strivești corola de minuni, trebuie să pășești, să urci, să umbli, să simți. Sunt gata de drum. Un drum pe care n-am umblat niciodată, un drum despre care nu știu nimic, un drum spre un loc dincolo de timp, un drum pe care inima mea îmi spune că-l voi găsi. Mă las în voia Domnului și a pădurii. În viața asta de reporter, fără credință nu ajungi nicăieri.
Lumea ca o apă
"No! Doamne ajută! N-oți sta un pic din cărare?". Omul își duce mâna streașină la ochi, ca să umbrească soarele care-i umple fața. Apoi, cu mâneca hainei își șterge broboanele de sudoare și mă privește lung, din cap până-n picioare. "Sângur?". "Singur", zic și eu. "Apăi că, de...", zice și el, "nici sângur n-o fi rău dacă știi a mere și ai un' să te întorci". Îi zâmbesc, îi dau dreptate, mă așez pe butucul de fag pe care mi-a făcut semn să stau. Omul nu mai zice nimic. Își face de lucru cu mica lui drujbă, cu care a tăiat felii mari de fag. "Tai și eu pită pentru casă", zice, "c-așa-i lemnu' pentru noi, tot cum îi pita. Nu poți făr'. Da' tot mai greu cu ăștia, nici lemnul tău nu te mai lasă să-l tai!". Îmi întinde mâna, îmi spune numele: Ștefan Balcan. Tace din nou. Se aud păsările, vântul foșnind prin frunze. Se uită la cer: "are să ploaie", zice. Mă uit și eu. Cerul e alb ca pielea unui prunc. "De unde știți?", îl întreb. "Sâmt", zice. "Nu acu', mai pe la amiaz', nu vedeți că-i alt vânt?". Mă uit după un alt vânt. Nu-l văd. Tac. Stau pe butucul meu de fag care așteaptă să fie tăiat ca o felie de pâine. Se așază și el. "Da' încotro?", întreabă. "Unde se sfârșește lumea", îi zic și zâmbesc. "La Fundătura Ponorului". "No, acolo, da, chiar că acolo îi. Numa' că nu se sfârșește, cum ați zâs, acolo abia începe". Zâmbește și el, lăsăm celălalt vânt să treacă, vântul care spune că va ploua, ascultăm păsările, liniștea, un cântec de cuc. Privim amândoi departe, peste vale, spre Retezat. E încă zăpadă pe vârfuri, o altă lume ce nu a apucat încă să se schimbe. "De sus începe mereu. Îi ca apa lumea. Izvoru-i tot sus, oriunde ai mere. Jos doar se strânge multă, se strâng și mulți oameni lângă ea, da' ca să vezi de unde vine apa tră' să te întorci, nu să te duci. Și acu', glumesc și eu cu dumniavoastră, acu' mereți să vă întoarceți, baș' că n-ați umblat f'odat p-aci".
Merg ca să mă întorc. Chiar dacă nu știu drumul, iar la Fundătura Ponorului e apa. "Apăi, asta chiar tră să vedeți! Apa, acolo, chiar că nu mai cură! Se oprește, o ia Dumnezeu și o duce toată sub pământ, sub niște stânci mari, o să le vedeți când ajungeți. Că d-aia îi zice Ponor! Abia din peșteră, la Șura Mare, ce iese și o ia la vale, prin Ohaba, tot în jos. Primăvara, devreme, când se topesc zăpezile, îi minune mare sus, la Fundătură. Sau când dă un potop, vara. Se umflă apa și n-ar' pe-un' să mai intre toată acolo, sub pământ. Și numa' s-o vezi cum se învârtoșază, face bulboane și dă înapoi, în sus, de se umple toată lunca de apă, se face ditai lacu'! Știu, că acolo am copilărit și eu. Bătrânii mei tot de acolo erau. Apăi că Dumnezeu, drăguțu', o avut grijă de toate, că de nu punea stâncile de sus pavază, praf și pulbere se alegea de satu' de jos. Numa' gândiți-vă cât amar de apă ar fi dat din peșteră peste sat, fără stâncile alea! Așa, Dumnezeu o mai ține acolo, în rânduială, are grijă de oameni, și numa' din când în când ce se mai inundă curțile, ca să nu uiți ce balaur iese din peștera noastră!".
Șura Mare, peștera de deasupra satului Ohaba Ponor, cu deschiderea ei uriașă de aproape 40 de metri, e considerată de speologi una dintre marile minuni carstice ale României. Acolo, înăuntrul ei, sălășluiește temutul "balaur" de apă, despre care îmi vorbește Ștefan Balcan. Apa asta pe care o găsești în toată blândețea și puritatea ei, sus, acolo unde a început lumea, la Fundătura Ponorului.
Un of are omul ăsta cu care stau de vorbă. E supărarea mare a tuturor celor de aici, din locurile astea cu minuni de păduri, dealuri, stânci și apă: legile aspre ale Parcului Natural Grădiștea Muncelului-Cioclovina. "Când or făcut parcul, or uitat că aici trăim și noi, oamenii. Din moși strămoși, tot aici suntem! De parcă noi n-am fi aici! Apăi, cum să nu-l lași pe om să-și ia o căruță de lemne din pădurea lui sau să-și curețe fânața de tufe și uscăciuni, când noi tot așa trăim de când e lumea lume? Apăi, eu tai cum taie nemernicii ăia, de ne iau toată pădurea din țară?! Că noi, dacă ne tră' un pom, îl tăiem cu grijă, pentru nevoile și viața noastră, că n-o fost și nici n-o să fie nebun să taie mai mult decât are trebuință la casa lui! Că numa' de aici, la hotaru' parcului, pot să iau și eu niște butuci și să-i duc în căruță, acas'. De-aș tăia mai sus, până unde ține pădurea mea, numa' amenzi și închisoare pe capu' meu! No, că așa ceva, eu zic că-i tare urât...". Legile Parcului Natural i-au uitat pe oameni, pe oamenii ăștia simpli, curați și înțelepți, oamenii ăștia pentru care lemnul e ca pâinea, iar pădurea, pădurea "lor", însăși viața. Și ei, la fel ca muntele, pădurea și apele de aici, ar trebui respectați și protejați întocmai ca o comoară. "No... să nu mă amărăsc dejaba, că-i mult de lucru și ploaia numa' ce vine", zice Ștefan Balcan. Mă ridic de pe butucul de fag pe care am stat, se ridică și el. Îmi spune ce poteci s-apuc, îmi spune să merg cu Dumnezeu. "Doamne ajută!", îmi zice, "Doamne ajută!", îi răspund.
Bufnița albă
Mă întorc spre Fundătura Ponorului, locul unde n-am fost niciodată, acolo de unde izvorăște lumea, ca apoi să se ascundă sub o stâncă mare. Intru în pădure, pe potecile pe care mi le-a arătat Ștefan. "În două ore, dacă țineți pasu', o să fiți acolo". Țin pasul. Sub pământul ăsta roșiatic e stâncă, sub stâncă e un hău, în hăul ăsta e o apă. Urc spre izvoarele ei. Nu sunt singur. Pădurea e vie, foșnește, sunt ochi nevăzuți în cotloanele ei ascunse: păsări, animale, duhuri. O umbră mare și albă se desprinde din frunziș și plutește mai departe Apoi iar și iar, din frunziș în frunziș, tot mai adânc în inima pădurii. O văd. O urmez. E o bufniță albă, uriașă, ce plutește într-un zbor încremenit, îmi arată cărarea, mă însoțește. Nici nu mai simt urcușul, nici nu știu cum ajung pe culme. Mă uit la ceas. E o oră și mai bine de când merg, aproape fără să simt că pășesc. Se întâmplă lucruri ciudate în Munții Șureanu, pe cărările astea care duc spre Fundătura Ponorului. Timpul se șterge, nu mai are nicio noimă, plutește tăcut și încremenit, întocmai ca o bufniță albă. Nu mai e mult. Trec drumul de căruță care leagă Fundătura Ponorului de satul Federi, cobor pe o potecă săpată în stâncă, mă tot uit după o bufniță albă. Peste pădure a rămas doar cerul. E alb și el, plutește încremenit deasupra lumii.
Palma lui Dumnezeu
La începutul lumii au fost dealuri și stânci albite de soare. Și înlăuntrul lor, pe o vale ca un cuib de verdeață, Dumnezeu a așezat o apă. Iar apa a rămas în căușul acela dintre stânci și dealuri și a început să curgă cu blândețea unui prunc care adoarme. Apoi Dumnezeu a adus câțiva oameni și i-a lăsat aici, să se îngrijească de minunățiile sale. Iar oamenii au adus cu ei animale - vaci și oi și cai și câini - pe care le-au lăsat să se bucure de toate cele ce sunt. Și case și-au ridicat oamenii și le-au risipit pe dealuri, una aici, alta mai departe, pentru ca duhurile rele să știe că aici nu e loc pustiu, ci palma binecuvântată a Domnului. Și iarba a tot crescut verde și mănoasă, iar oamenii au cosit-o, au risipit-o și au ridicat din ea căpițe. Și Dumnezeu a zis că tot ce-i simplu și bun e bucurie, iar bucuria e de ajuns. Iar timpul și apa s-au oprit să mai treacă din locurile de aici. Stânci a pus Dumnezeu și pădure, ca să aibă-n pază raiul Lui. Din pădurea asta am sosit și eu, călăuzit de o bufniță albă, iar cealaltă viață a rămas jos, departe, să curgă precum apa, pe poarta uriașă a unei peșteri. Și s-a făcut amiază, și va fi noapte. Nu mă mai uit la ceas, nu mai am de ce. Am ajuns în Fundătura Ponorului, locul ăsta de la începutul lumii, pe care oamenii îl numesc Palma lui Dumnezeu. M-am întors de unde am plecat, m-am întors în rai. Ca orice palmă deschisă, liniile dinăuntru se întretaie și se pierd una într-alta: cărări. Apuc o potecă, cobor spre apă, în căușul acela de verdeață, ca să-i caut pe oameni.
Cinci conace
"Doamne ajută!" "Doamne ajută!".
Când Dumnezeu a lăsat neatins colțul acesta de rai, nu i-a lăsat pe oameni să se odihnească. Viața de aici, chiar și fără timp, merge mai departe, iar oamenii nu vor fi îngeri decât mai târziu. Acum sunt multe de făcut, de trăit, de muncit. Dorin Panatie își ridică puțin pălăria deasupra capului și mă privește cu luare aminte. "Sângur?". Pentru o clipă, mă gândesc la bufnița aceea albă care m-a însoțit tot urcușul până pe culme, dar tac și îi spun omului că da, "sângur". "Și cum de-oți știut drumul?", mă întreabă. "Mi l-a arătat o bufniță", zic și râd, ca să nu mă creadă vreun nebun. Toată familia Panatie sapă grădina casei, plantează cartofi de sămânță, deja încolțiți. Soția, băiatul, mama. Bătrâna se apropie de mine, mă prinde cu mâna de încheietură și mă întreabă: "Albă era bufnița de oi văzut-o?". "Albă", zic, pentru că nu înțeleg cum putea să știe. "Ăăăăăi, albă...", zice bătrâna, "no, hai, dați în curte, nu vă sfiiți, vreți o cană de lapte, o bucată de brânză, că v-o fi foame după atâta drum?". Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a adus aici. Și oamenilor ăstora pentru că sunt oameni. O cană de lapte e tot ce poate fi mai bun.
Doar cinci conace, cum își numesc țăranii de aici casele, mai sunt locuite în Fundătura Ponorului. Oamenii au tot plecat. Unii într-o altă lume, alții, în cea de jos, unde timpul trece grăbit, unde există drumuri cu asfalt, curent electric, semnal la telefonul mobil, școli, spitale, biserici. Viața pe care o știm, toată acea viață învăluită, care nu există aici, la 900 de metri deasupra lumii, pe pășunile astea binecuvântate de Duhul lui Dumnezeu. Din astea cinci conace, într-unul n-o să găsesc pe nimeni decât spre seară, că "omul îi dus cu oile și mai sus, în munte", un altul e la mai bine de două ore de mers pe cărări, "colo sus, dacă vă uitați, înspre vârf, mai sus de pădure", altu-i "colea, numa' mereți peste apă și treceți de stânca ceea, da' baș să nu plecați fără bât, că are câni mulți și toți îs liberi", și casa vecină, "a mai sus de Ponor, tot pe dunga luncii, ca la noi". Dar cei care n-au plecat, așa puțini cum sunt ei, n-ar lăsa locul ăsta pentru nimic în lume. "Aici îi rostul nostru de când e lumea lume. Aici ne-om născut, de aici ne-om duce, când o fi să fie". Ce-i leagă de lumea de jos e școala, unde învață băiatul, și biserica, fără de care nu se poate. "Apăi, că și iarna", spune Dorin, "tot la vale, în Federi, tragem, că-i atâta pustiu de zăpadă și ziua mică și frig, că nu mai răzbești aci". Vecinii lor, însă, rămân. "Sânguri, cu animalele, mereu". "La noi nici septembrie nu vine, și dă bruma. Noaptea îi tare frig, îi umezeală multă, că-i Ponoru pe vale și muntele lângă noi. No, așe...". Oamenii - femeia, bărbatul și copilul - își iau iarăși sapele în mâini și desțelenesc pământul. Doar bătrâna rămâne lângă mine și mă privește curioasă. "Apăi, albă era bufnița, hăi?". "Albă", zic. "No, că știu cine e. Paraschiva îi, Dumnezeu s-o odihnească!". Nu înțeleg cum de păsările pădurii pot avea nume. "Apăi, că nu-i bufniță decât la față, când se arată, da' pe dinăuntru-i suflet de om. Tot în Fundătură o trăit și ee, da' numa' de acu', casa-i pustie, nu mai are cin' să steie. O fo femeie vrednică, tot cu pădurea și animalele ei, numa' cân' o fo să se ducă, se tot ruga la oameni s-o lase aici, că ea aici o trăit și aici vre să rămână. Da' nepoții n-or ascultat de rugămintea ei și or dus-o în Federi, s-o îngroape. Și să tot fie 10 ani de atunci, da' numa' așa, pe sară, o vezi pe bătrână că tot mere pe lângă apă în sus, albă ca fumu', ori altă dată e pasăre mare, bufnița albă, de ai văzut-o venind". Nu știu ce să mai spun. Aici, în Palma lui Dumnezeu, și oamenii se pot preface în păsări. "Și apare și ziua?", întreb. "No, și zâua, dacă zici că ai văzut-o. N-oi fi tu primu' și nici ultimu' să i se arate". O rog pe bătrână să se lase fotografiată. Nu vrea. "Filmează-i p-ăștia tineri, nu babă bătrână!". Zâmbește. Mă întreabă dacă mai vreau lapte. Îi mulțumesc, spun că nu, trebuie să merg mai departe, deși aș rămâne cu oamenii ăștia o viață.
Lumina lumii
"Doamne ajută!". "Doamne ajută!". Familia Bălușe e și ea în grădină, cu sapa, cu cartofii de semănat. Mă tot uit la ei cum muncesc, nu par să se tulbure din nimic, au intrat în același ritm cu pământul pe care îl frământă, aplecați spre el, aproape sărutându-l. Vorbesc cu mine așa, muncind neîntrerupt, "să nu ne prinză ploaia, că acuș începe". Pe cer nu e niciun nor. Dar nu mă mai mir de nimic. "Muncim acuma aici, la grădină, că dup-aia merem în sus, pe Jigoru, cu oile. Abia târziu, toamna, ne întoarcem, că începe fânul".
Nu e timp de stat, doar noaptea, când se aprind stelele, iar duhurile bune, oamenii și animalele se strâng toate laolaltă pe lângă conacele astea din Fundătura Ponorului. Puzderia de stele, singura lumină pe care Dumnezeu a lăsat-o nopților de aici. Îi întreb pe oamenii ăștia ce s-a schimbat în cătunul lor de la bătrâni încoace. Se grăbesc să-mi răspundă: "nimic". Doar Ion, bărbatul, tace o vreme și zice "no, că mint: acu' avem un panou solar să aprinză două becuri, îs legile astea păcătoase de la Parcul Natural și îs subvențiile de la stat pentru pășune și animale. Pe astea, bătrânii noștri nu le aveau, dar nici astea, să știți, parcă nici nu sunt. Avem noi panoul ăla, da' parcă tot opaițu' face lumina mai bună". Viața la opaiț, iarna, pentru că oamenii ăștia nu mai coboară deloc spre satele de la poale, doar urcă și se întorc aici unde începe lumea. "Apăi, să știți că nu-i chiar așa. Mai dăm și noi de vale. Mai punem calu' și la căruță, nu doar la plug", zice femeia. "Măi, Ioane, păi, n-am plecat de Paști la biserica din Federi? Ce-l minți pe om?!". Doar atunci, de Paște, familia Bălușe a înhămat calul la căruță și au pornit încet pe drumul ăsta plin de bolovani și șleauri, când se îngâna ziua cu noaptea. Au ajuns la timp, au stat la slujbă, s-au rugat la Maica Domnului să-i aibă-n pază, să nu lase ursul și lupii la oi, apoi "Hristos a înviat", "Adevărat a înviat", s-au îmbrățișat cu oamenii din biserică, au luat lumină și s-au întors cu ea până aici, sus, unde începe lumea. A ars candela toată noaptea în casa familiei Bălușe. O lumină mică, pâlpâitoare, la fereastra unei case aflate în palma lui Dumnezeu, un pământ din miezul unui cer spuzit de stele. Apa de pe vale era ca un lac atunci, se oprise în loc și aștepta cuminte să treacă prin stâncile de pază, spre valea aceea unde timpul trece altfel. "N-avem noi trebuință de viața cea de jos. Aici îi locul nostru". Bărbatul și femeia sapă mai departe. "Mereți cu Dumnezeu!", strigă în urma mea. Mă închin de bucurie ca într-o biserică. Cobor pe firul apei. Merg cu Ponorul până la capăt, printr-un cuib de verdeață, presărat cu căpițe de fân, pe lângă care pasc, nestingherite, animale. Cai, vaci, oi. Ajung la stânci, apa se oprește, intră în pământ. Mă opresc și eu. Vreau să fac o fotografie, dar mă răzgândesc. Trebuie să urc până la pădure, apoi să cobor spre cealaltă lume. Repede! Cerul acela alb s-a înnorat dintr-odată, nu mai e mult și va ploua. Găsesc cărarea. Bufnița albă mă așteaptă.