În 1997, Tibi și Cami erau doi tineri absolvenți de facultate, cu diplomele în buzunar! Pe una scria inginer, pe cealaltă medic. El era din Sălaj, ea era din Craiova, dar amândoi visau la fericirea de a trăi într-o căsuță la țară, în ritmul anotimpurilor, departe de betoanele marilor orașe și aproape de cerul senin și înstelat. Așa a început aventura lor în agricultură: cu bani împrumutați pentru semințe și o palmă de pământ moștenit, unde au pus cartofi timpurii și varză. Când în toamnă au tras linie și au făcut socotelile, au rămas cu o mie de mărci germane, profit net: o sumă colosală pentru doi tineri, și un succes neașteptat pentru niște începători într-ale agriculturii. Asta i-a încurajat să meargă mai departe, să își găsească un loc al lor unde să își continue visul. Cami a primit repartiție ca medic în Geoagiu-Băi, și așa au ajuns pe ulițele unui sat din Transilvania, unde nu cunoșteau pe nimeni, mergând din poartă în poartă, cu valizele în mâini, pentru a-și găsi o gazdă, înainte de a se întuneca. Cu timpul, Cami a devenit "doamna doctor", iar Tibi a cumpărat o bucată de pământ la marginea satului și a început să construiască o seră, pentru a cultiva roșii românești curate. Oamenii începuseră să le ducă dorul, scârbiți de legumele din import, pline de culoare, dar fără gust. Deși inginerii agronomi ai locului au venit să îl sfătuiască pentru că "nici pământul, nici zona nu sunt bune pentru legume", Tibi a perseverat. S-a dezvoltat de la an la an, și roșiile lui au ajuns repede cunoscute în împrejurimi: mari, crețe și zemoase, atât de gustoase, că puteai să le mănânci goale, culese de pe vrej. Astăzi, familia Tiberiu și Camelia Peștean locuiesc împreună cu cei doi copii într-o casă ridicată de ei, la marginea Geoagiului, chiar lângă serele cu legume. I-am găsit arși de soare, muncind la răsadurile roșiilor românești care i-au făcut celebri în zonă și chiar în lume. Iar pesimiștii ingineri agronomi ai locului sunt, astăzi, clienții lor fideli.
Libertatea cea verde
Tibi este îmbrăcat într-o salopetă albastră și aleargă de la o seră la alta, în soarele amiezii: "Uite ardeii, i-am luat de la o stațiune românească și nu prea s-au făcut, răsadurile au fost de calitate slabă... Aici este salată, și pământul e uscat, dar nu îi mai dau apă: plantele sunt ca și copiii - dacă le dai totul de-a gata, nu se mai străduiesc să crească, nu își mai dezvoltă instinctele. O mai las un timp, să caute apă singură, să se streseze un pic și apoi o să dau drumul la irigație... Dar uite ce verde frumos! O splendoare! Verdele asta te odihnește și îți dă energie, numai cât îl privești!". Pe fața lui Tibi e pace și bucurie, chiar dacă obrajii au acea culoare cărămizie a celor ce trudesc din greu în câmp. Între timp, sera de la care a pornit a devenit un întreg complex de solarii, cu multe sortimente de legume, de la castraveți și vinete, până la pepeni și ardei. Drumul nu a fost ușor, dar dacă ar fi să o ia de la început, tot asta ar face: "Tot asta aș face de dragul libertății. Îmi place să fiu propriul meu stăpân, chiar dacă asta înseamnă să muncesc foarte mult. Dar îmi place ce fac și nu simt oboseala: eu nu lucrez cu program de opt ore, muncesc cât e nevoie. Ca să ridic solariile pe care le vedeți, am fost nevoit să iau credit de la bancă. Acum... mai am un an și achit tot. Nu știu dacă succesul poate să fie miza unor astfel de riscuri asumate, în cazul meu, a fost împlinirea unui vis. Am fost atât de fericit când am văzut solariile ridicate! Nu îmi venea să cred! Nu e vorba doar de afacere, e vorba să trăiești liber din munca mâinilor tale, să mănânci sănătos și să nu trăiești cu familia într-un oraș aglomerat și îmbâcsit, ci aici, pe malul Mureșului".
Mândria lui Tibi este că absolut toate legumele sunt crescute direct în pământ, fără niciun strat artificial. Folosește doar îngrășământ natural, gunoi de pasăre, și stropește plantele cu soluții ecologice, chiar dacă sunt un pic mai scumpe. Dar nu toți oamenii care vin să cumpere știu asta: oamenii vin pentru că legumele lui sunt "altfel", "au gust", "sunt ca cele din copilărie". În fiecare an, clientela lui, deja formată, vine și cumpără direct din seră, fie că sunt vecini din satele și orașele din apropiere, fie că sunt români plecați în străinătate, care în drumul lor spre occident își iau un portbagaj de roșii românești.
Ajungem în capătul terenului unde sunt două solarii cu roșii: unul cu soi tradițional și unul cu soi mai rezistent, așa cum găsim și la supermarket. Tibi îmi explică: "Sunt două categorii de clienți - una care, cum ajunge aici, întreabă cu cât dau roșiile, și una care mă întreabă dacă mai am «roșii cu gust». De fapt, cred că asta este și diferența: calitatea. Eu fac roșii aici și pentru supermarket, roșia aceea tare, perfect rotundă și foarte rezistentă. Dar dacă vrei o roșie cu adevărat bună, trebuie să înțelegi că aia nu rezistă atât de mult, e moale și nu e așa de arătoasă. Eu așa mi-am câștigat clienții: ei veneau să mă întrebe cât e kilogramul, și eu îi invitam mai întâi să guste din legumele mele și după aceea să discutăm de preț. Dacă românii ar ieși din logica «celui mai mic preț», cred că ar mânca și mai bun, și mai sănătos. Sănătatea începe în farfurie, și ce economisești la mâncare ieftină și proastă ajungi să cheltuiești mai târziu pe medicamente". În urmă cu un an, la vremea culesului, la mica fermă a lui Tibi și Cami a venit o delegație de japonezi, să deguste produse tradiționale. Mâncau roșiile românești goale și nu încetau să se mire de gustul lor nemaipomenit, de faptul că poți "să produci și să mănânci sănătate". Întrebarea lor firească a fost: "De ce mai pleacă românii la muncă în străinătate, când pot avea acasă la ei așa ceva?". Aceeași întrebare i-am pus-o și eu lui Tibi și el mi-a răspuns cu o scurtă poveste care se adaugă la povestea roșiei românești.
Mirajul occidentului
"Că să ai o roșie românească cu gust și legume la fel de gustoase, din care poți apoi să faci o zacuscă adevărată, trebuie să le sapi, nu să le dai cu ierbicid, să le dai gunoi adevărat, nu îngrășăminte chimice, să te ocupi de ele și să le îngrijești cu mai multă grijă. Munca nu este grea, dar trebuie să îți placă. Mie îmi place, dar câteodată, eu și soția nu reușim să facem față la câte sunt de rezolvat. Așa că ne luăm ajutoare din sat. Am căutat un timp o familie care să vină aici, să îi dau casă, masă și bani buni pe o muncă corectă, dar din păcate nu am găsit, majoritatea fiind plecați în străinătate. Așa mi-am adus aminte, într-o zi, de un tânăr care a învățat aici, cu mine, legumicultura, și am zis să merg și să îl chem la lucru. Locuiește în satul vecin, cu o mamă cam bolnavă și mai mulți frați. Tocmai se pregătea să plece și el la muncă în Germania. Nu am vrut neapărat să îi schimb hotărârea, dar am făcut cu el un calcul simplu. L-am întrebat cât muncește acolo și cât câștigă. Pentru 12 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, uneori și duminica, primea echivalentul a 5000 de lei. Din ăștia își plătea drumul, cazarea și masa acolo, deci rămânea cam cu 3500 de lei, banii lui. Eu i-am propus să îi plătesc 10 lei pe ora de lucru, adică 120 de lei pe zi, dacă ar lucra și la mine ca la programul din Germania. Negru pe alb, din calcule a reieșit că și la mine câștigul lui ar fi tot 3500 de lei. În plus, nu trebuia să mai plece, putea să o îngrijească pe mama lui bolnavă, era acasă, dormea în patul lui. Eu i-aș fi făcut și carte de muncă, i-aș fi dat și concediu și nu l-aș fi gonit la finalul sezonului, așa cum se întâmplă în Vest. Ca să nu mai spun că l-aș fi tratat omenește, ca pe un vecin, și nu ca pe un emigrant de mâna a doua. L-am lăsat cam încurcat cu calculele mele și i-am dat timp de gândire până a două zi, când trebuia să plece în Germania. În ciuda calculelor și a evidenței, a venit a doua zi și, cumva rușinat, mi-a zis că el totuși pleacă în Germania. Eu aș putea să produc mai mult și mai bine dacă aș avea oameni la lucru, care să mă ajute. Dar nu găsesc, pentru că majoritatea sunt plecați în străinătate, exact ca vecinul meu, în ciuda logicii simple, în ciuda unui potențial agricol enorm pe care îl are pământul românesc. Singura mea explicație pentru acest fenomen este un miraj al occidentului care îi face pe mulți să nu vadă că dacă ar munci și în România așa cum o fac în străinătate, ar trăi decent, fără stăpâni, alături de familiile lor."
"Nu știu dacă pământul ne-a apropiat de Dumnezeu sau Dumnezeu ne-a apropiat de pământ"
Cami, "doamna doctor", tocmai a venit de la dispensar, unde și-a terminat serviciul. Fără să piardă timpul, merge în casă și iese imediat în grădină, echipată de lucru, cu cizme de cauciuc. Începe să mute lăzile cu răsaduri, să inspecteze legumele din solarii și să ducă îngrășământ acolo unde crede că e nevoie. Așa a fost mereu, alături de soțul ei și alături de visul lor: în fiecare zi, după-amiaza, a schimbat halatul de doctor cu cizmele de cauciuc. Fără să se oprească din lucru, îmi spune: "Indiferent ce veți scrie, vă rog să îl amintiți pe Dumnezeu! Fără el, nimic din ceea ce vedeți aici, nici casa, nici serele, nu ar fi fost posibile. Dacă El nu era cu noi, era imposibil ca doi tineri fără nimic să poată face ceea ce vedeți. L-am simțit aproape la toate rugămințile noastre și ne-a împlinit toate dorințele. Când nimeni nu a crezut că se poate face agricultură aici - noi am făcut legume. Când nu am avut casă - am reușit să ne facem una. Când medicii au spus că nu vom avea copii - am avut două fete. Nu a fost simplu, am avut și noi momente de cumpănă și, de multe ori, ne-am temut să nu devenim de la atâta muncă cinici și impasibili, ca Moromete. Nu știu dacă pământul ne-a apropiat de Dumnezeu sau Dumnezeu ne-a apropiat de pământ, dar ce știu este că s-a împlinit tot ce am visat și am primit pe lângă asta și darul credinței".
Țăranii din... Vietnam
O bună parte din producția făcută de Tibi și Cami ajunge în supermarketuri, dar asta nu ar fi fost posibil dacă nu exista o asociație a mai multor producători, care să furnizeze o cantitate mai mare. În zonă, există Asociația Corvinia, și ideea ei a avut-o Lucian Rus, pe malul celălalt al Mureșului, lângă dealul numit Uroi, ale cărei solarii se întind pe aproape două hectare. Lucian este tânăr și îmi vorbește aproape jenat de succesul său, deși la baza lui stau foarte multă muncă și riscuri pe care puțini și le-ar asuma: "Tata e moț de la Blăjeni, și când am desființat niște hale, el a zis, ca moțul gospodar, să nu aruncăm nimic, să refolosim tot ce putem. Pe atunci mă gândeam împreună cu fratele meu să facem un teren de tenis de câmp, în curtea casei. Dar pe urmă ne-a venit gândul cel bun și-am zis să facem mai bine o seră pentru legume. Dintr-o joacă și dintr-o întâmplare, am făcut prima seră lângă casă și am avut surpriza că nu făceam față la câtă cerere era. Așa am hotărât să ne extindem, să mai cumpărăm teren și să facem altă seră".
Prima seră construită de familia Rus, simplă și rudimentară, încă mai există, ca o amintire a începutului. Însă de jur-împrejurul ei, sunt astăzi nesfârșite solarii ultramoderne, cu senzori de vânt și căldură, cu umiditatea reglată automat, cu sisteme speciale de încălzire. Cultura este una "convențională", doar de roșii - mai multe sortimente - și castraveciori, toate puse să crească într-un strat de nucă de cocos bine mărunțită. De altfel cam tot ce se vede în aceste sere gigantice este importat: folia specială dublă e din Franța, sistemul de încălzire și de irigație este din Olanda, până și bondarii pentru polenizare sunt aduși din Spania. Totul a fost făcut, inclusiv cu trei finanțări europene, la cel mai înalt nivel tehnologic, pentru a face față concurenței occidentale. Lucian Rus îmi explică: "Roșiile de aici sunt românești, în sensul că sunt făcute în România. E foarte greu să ții piept fermierilor din străinătate, din mai multe motive. În primul rând, că toată investiția de aici este la același preț cu ceea ce au ei, ba, uneori, noi plătim mai mult, pentru că nu comandăm cantități foarte mari. Ai zice că, totuși, noi câștigăm la mâna de lucru, mai ieftină, dar nu este așa. În mod ciudat și inexplicabil, românii muncesc mai mult în străinătate decât acasă la ei. Când am fost în Olanda să cumpăr sistemele de irigații, am vizitat sere unde lucrau români. Am descoperit cu surprindere că acolo un român avea în grijă zece mii de fire de roșii, pe care le ducea de la stadiu de răsad, până la cules. Eu, aici, abia reușesc să țin în mână, cu patru oameni, douăzeci de mii de fire de roșii...". Lucian se oprește și verifică vârful unui răsad de roșie. Este rupt, ceea ce înseamnă pagubă. Oftează. Fiecare fir de roșie ar trebui să producă aproximativ 15 kilograme de roșii. Dacă de-a lungul sezonului se rup din greșeală o mie de fire, paguba nu sunt răsadurile în sine, ci eventuala producție - o tonă și jumătate de roșii, care nu se mai culeg. Chiar dacă suprafața e mare, este o afacere de familie pentru care o asemenea cantitate poate să facă diferența dintre profit și pierdere. De aceea, cel mai dificil este să găsești oameni la lucru, oameni care înțeleg agricultura: "E foarte greu cu forța de muncă. Poate că la o mică fabrică din zonă, oamenii sunt mai ușor de găsit, însă în agricultură, e nevoie de multă răbdare și multă atenție. În timpul culesului, am nevoie de aproximativ 35 de oameni, și nu cred că o să găsesc, chiar dacă ofer și o sută de lei pe zi. Am discutat cu ambasada Vietnamului, să fac contract pentru 35 de vietnamezi care să vină să culeagă... A fost o decizie grea, îmi sunt dragi românii și aș vrea să le dau lor banii, dar nu găsesc, asta este... Prin lege, salariul minim la zilieri a crescut cu 37%. Eu sunt obligat să îi dau, dar productivitatea lor nu o să crească cu aceleași procente. Curentul s-a scumpit, gazul la fel, accizele au crescut, și eu am credite de 350 de mii de euro, însă prețul cu care îmi cumpără supermarketul a rămas același ca cel de anul trecut. E greu să vorbești de profit în astfel de condiții. Ca să nu mai vorbim de faptul că în vest, fermierii au subvenții uriașe, de multe ori mascate sub alte forme de finanțare, de către statele care înțeleg să îi sprijine pe țărani cu orice preț".
În aceste condiții grele, în care concurența produselor de import face ravagii printre legumicultorii români, tot mai mulți vin să se înscrie în asociație, aceasta fiind o ultimă salvare. Dacă la început Asociația Corvinia, inițiată de Lucian, avea câțiva membri, de la an la an, tot mai mulți mici producători din zonă s-au înscris și au supraviețuit pentru că au fost uniți.
Ora exactă a legumelor se dă la Matca
Fermierii din Asociația Corvinia au reușit să intre anul acesta sub certificarea controlului calității europene, adică, să aibă în mod unitar, indiferent de numărul de producători, o calitate omogenă, la standarde europene. Cu toate acestea, de multe ori, în negocierea contractelor cu supermarketurile, li se ofereau prețuri mai mici, "impuse de piață": "La noi în zonă, prețul era de trei lei kilogramul de roșii, să zicem, și cei de la supermarket ne spuneau că oferă maxim un leu și cincizeci de bani... că atâta e prețul la Matca. Matca este satul celebru de legumicultori, din județul Galați, despre care probabil ați auzit. Ei bine, ora exactă a legumelor în România se dă la Matca! Așa că anul trecut, am mers acolo să văd ce se întâmplă. La sfârșitul lui iulie, în a două parte a sezonului, țăranii se aliniază de dimineață în fața depozitelor cu marfă: unii cu căruța, alții cu mașinile sau tractoarele cu remorcă. Șeful depozitului iese afară și anunță că el nu cumpără roșii decât cu un leu kilogramul, și toți țăranii de la coadă sunt nemulțumiți și nu vor să vândă. După o oră de așteptare, șeful depozitului închide ușile și se retrage, știind că țăranii nu au cum să rămână cu marfa nevândută și, în plus, trebuie să meargă înapoi în câmp, să adune recolta pe ziua respectivă. E un joc al nervilor și țăranii cedează primii, că roșia nu te așteaptă în câmp, se strică. Angrosistul, după ce cumpără câteva tone bune, anunță că e plin depozitul și nu mai vrea marfă, deși coada cu țărani care așteaptă la rând încă e mare. Închide ușile și țăranii rămân cu marfa culeasă, gata să se strice în câteva ore, din cauza căldurii. Cam după o jumătate de oră, șeful depozitului vine la țărani și cu «mărinimie» zice: «Bine, hai că vă iau și marfa voastră, dar nu pot să vă mai ofer decât cincizeci de bani pe kilogram». Și țăranii își dau marfa pe nimic, decât să o arunce în șanțuri. Și uite așa, deși la noi, pe malul Mureșului, roșia costă trei lei, supermarketurile nu oferă decât un leu pe kilogram, «că așa e prețul în Matca». Toate astea se întâmplă din cauză că țăranii de acolo nu se unesc într-o asociație. Uniți, ar deveni o forță și ar salva legumicultorii din toată România. Țăranii din Matca au pâinea și cuțitul în mână, au aurul adevărat în mâinile lor și, cu toate astea, din lipsă de unitate, pierd și ei, pierdem și noi. Viitorul agriculturii în România ține de capacitatea țăranilor de a se asocia", spune cu amărăciune Lucian.
Blazonul
Plimbându-mă la pas prin serele ultramoderne ale familiei Rus, am observat într-un colț câteva straturi de roșii puse direct în pământ, așa cum vedeam și eu la bunici, altădată. O suprafață mică în comparație cu restul serelor. "Aici sunt roșii românești sută la sută, din semințe românești soiul Buzău 1600", îmi explică Lucian. "Cei de la Lidl au ambiția să vândă aceste roșii. Nu sunt profitabile, pentru că nu sunt productive, nu sunt rezistente, sunt moi, încât trebuie să așezi în lădiță doar un singur strat, dar sunt nemaipomenit de gustoase. Roșia românească este, și pentru ei, și pentru noi, o chestiune de blazon. Suntem mândri că ne permitem să o producem și să o oferim".