Primele raze ale dimineții îmbrățișează biserica. Cu tot cu curtea înconjurătoare, pare rodul unui capriciu de om avut, ce-și va fi permis să-și înalțe, în curtea casei, un lăcaș sfânt. Stă în rând cu casele din sat, ultimele de pe străduța ce duce spre stațiunea de odinioară, Bazna, din județul Sibiu, renumită pentru sarea sa miraculoasă. Ușa de lemn masiv a bisericii e deschisă, semn că se poate intra. Pășesc încet, să nu tulbur slujba de dimineață. Înăuntru, o maică înaltă și subțire citește, ușor cântat, din cărțile cele sfinte. În lumina ce trece jucăuș prin ferestre, sfinții stau răbdători și o ascultă. Mă opresc lângă ușă și-ncep să-i privesc, pe rând, într-un fel de salut nerostit, ca pe niște cunoștințe vechi. "Gol am fost și M-ați îmbrăcat...", îmi vine brusc în minte, atât sunt de elegante culorile picturii murale, atât de inspirat alăturate unele lângă altele. O haină de lumină și sfințenie. "La început a fost Cuvântul...", citește măicuța și, ca să nu uit cumva de ce mă aflu aici, exact atunci, pe ușa bisericii intră părintele Celestin Florescu. Ne-am dat întâlnire pentru un interviu. Aproape nu mai e loc de întrebările mele în povestea ce curge singură. Povestea "înălțării" unui adolescent în rang de slujitor al lui Dumnezeu.
Cruda cale a călugăriei
- Sunt bucureștean și am crescut în biserică, la propriu, pentru că bunicul meu a fost preot timp de 65 de ani. A murit la 97 de ani, dar de pensionat, se pensionase abia pe la 80 și ceva de ani. Când am terminat clasa a VIII-a, abia se deschiseseră seminariile monahale de la mânăstirile Căldărușani, Cernica și Pasărea. Era nevoie de o cultură a călugărilor, trebuia schimbată mentalitatea, iar Patriarhul Teoctist a vrut să le înființeze pentru cei care intrau în mânăstire și vroiau să rămână. Și foarte bine a făcut.
- Nu ați luat această decizie la o vârstă extrem de crudă? Aveați doar 14 ani.
- Ba da, a fost foarte crudă, dar a fost exclusiv decizia mea. Nu o discutasem cu ai mei, nici măcar cu bunicul, a fost o decizie de moment, fără să-mi dau prea bine seama ce urmează. Cunoșteam niște preoți care mi-au explicat, mi-au dat niște sfaturi foarte bune, ce să fac, ce să nu fac, le știu și azi și-mi sunt de folos, căci m-au pregătit oarecum pentru mânăstire. Am ales Mânăstirea Căldărușani. În anul II, am vrut să mă transfer la București. Bunicul fusese coleg de facultate cu Patriarhul Teoctist și s-a dus să-l roage să mă ajute. Dar Patriarhul a zis că e bine să rămân la Căldărușani. Și chiar s-a făcut școală acolo! În cinci ani de seminar, m-am format; trăiam aproape ca și călugării, adolescenți fiind, dar n-au rezistat cu toții: am intrat 40 și am rămas 17. Nu era pentru oricine. L-am avut diriginte pe părintele Damaschin Ștefan. A fost puțin mai aspru, dar ne-a prins bine tuturor, el m-a educat ca preot. Atunci, Mânăstirea Căldărușani era o mânăstire grea, așa cum este și acum. Pe lângă învățătură, lucram la porumb, la grădină, la lemne, oriunde era nevoie. Am știut și să învățăm, și să muncim, și să ne distrăm. Am avut profesori care ne-au lăsat ceva în suflet, iar faptul că am stat împreună ne-a făcut să fim o familie. Am văzut partea bună a lucrurilor și cred că asta e bine în viață. Venit într-o vizită, Patriarhul Teoctist ne-a spus: "Nu uitați de carte, dar nici de sapă, căci voi veți deveni preoții de mâine, stareții de mâine, și trebuie să știți din toate". De atunci, întotdeauna m-am raportat la ceea ce am făcut în seminar. Se vede o diferență certă între preoții care vin din seminar și cei care vin direct din facultate, care sar niște etape.
La Sâmbăta, alături de părintele Teofil
- Școala de la Căldărușani v-a îndemnat către călugărie?
- A fost greu la început, am vrut să rămân diacon mai mult timp. Dar la Techirghiol, unde mergeam în concedii cu părinții mei, Părintele Arsenie Papacioc m-a întrebat ce gânduri am. Mi-a spus că am două variante: una pe repede înainte și una cu răbdare. Am ales-o pe prima. Astfel, m-am călugărit destul de repede. La început, am încercat la o mânăstire din Teleorman. Era o mânăstire începătoare, or, un călugăr, dacă vrea să se formeze, nu are cum s-o facă într-o mânăstire începătoare. Aveam un ucenic care mergea de câțiva ani la Sâmbăta și mi-a zis să merg cu el. M-am dus cu el, în pelerinaj, am stat câteva zile și mi-a plăcut. Era sfârșitul lunii iulie, 2007. În 31 iulie, a murit Patriarhul Teoctist și am venit la București, la înmormântare. La întoarcere, am vorbit cu părintele stareț de la Sâmbăta și mi-a spus că, dacă pot și dacă cred de cuviință, să vin, să stau o perioadă, să văd dacă mă acomodez. Am rămas opt ani jumătate.
- L-ați prins la Sâmbăta pe părintele cel orb, Teofil?
- Da, și părintele Teofil Părăian a fost foarte bun cu mine. Rânduiala era ca, o dată pe săptămână, vinerea, după Sf. Liturghie, cei din obște să mergem la spovedit. Era postul Crăciunului. Părintele Teofil știa de mine, auzise că-s acolo. Cum am intrat, m-a și dat afară, a cam strigat la mine. Am plecat nedumerit. La fel s-a-ntâmplat și a doua oară, și a treia oară, și a patra oară. Apoi, când m-am dus din nou, m-a luat în brațe și mi-a zis: "Bine ai venit!". Am luat încercarea ca de la Dumnezeu! După câteva luni, l-am condus din chilie până la biserică. Atunci l-am întrebat ce se întâmplase de mă dăduse afară. Mi-a zis că a vrut să vadă dacă sunt hotărât cu adevărat să rămân la Sâmbăta, dacă sunt sau nu dispus să trec peste o încercare. "Dar văd că ai fost stăruitor", a zis. Asta a fost piatra mea de încercare, dacă îți dorești cu adevărat ceva, treci peste orice încercare.
- Cum ați ajuns de la Sâmbăta la Schitul Bazna?
- ÎPS Laurențiu m-a întrebat dacă nu vreau să vin aici ca preot slujitor. Am venit în 15 noiembrie 2015, atunci era stareță Maica Marina, care a plecat în 2016 în Moldova. Am rămas eu administrator și am încercat să îmbunătățesc și căminul preoțesc. E greu ca preoții ce vor să vină în stațiune, la tratament, să stea la un loc cu ceilalți. Aici e foarte multă liniște, doar spre toamnă, când vin cu bilete la tratament, atunci biserica e aproape plină. Mă bucur când oamenii îl caută pe Hristos. Mulțumim lui Dumnezeu pentru ce avem, puțin sau mult, că suntem aici și avem o biserică frumoasă, iar de anul viitor, să și primim oamenii într-un cămin frumos. Facem tot ce ne stă în putere să-i putem ajuta.
Gustul amar al mierii
- Vă confruntați și dvs. cu lipsa de călugări, cum se întâmplă, de la o vreme, în mai toate mânăstirile din țară?
- Peste tot se simte lipsa de personal monahal și școlit. Călugăria e frumoasă din afară, se vede frumos, dar când trăiești și te lovești de niște ispite pentru care nu ești pregătit și pe care nu le-ai anticipat, te sperii. E luptă mare ca să învingi. Dar te lași pe tine, îți lași năravul și lupți să te schimbi, să fii un alt om. Dacă vrei cu adevărat ceva, lași totul la o parte și te duci. Mulți vor să intre în călugărie, dar nu-și găsesc locul, nu știu de unde să înceapă. Dacă un călugăr nu prinde rădăcini și nu e devotat unei mânăstiri, nu e bine. Eu cred că sunt foarte puțini călugări care se dedică, într-adevăr, mânăstirii. Cei care vin doar în trecere, și sunt foarte mulți, vin, stau o perioadă, li se pare că trebuie să plece și pleacă de multe ori cu un gust amar. De ce?, nu știu. Poate pentru că nu sunt făcuți pentru așa ceva. Unii au încercat, au spus că vor altceva decât viața din lume, ceva pe care nu-l pot defini. Când mergi la mânăstire, trebuie să le accepți și pe cele bune, și pe cele rele, iar la o mânăstire trebuie să fie și rânduială.
Ieșirea din labirint
- Din experiența dvs. de preot, către cine credeți că merge alegerea credincioșilor? Caută ei duhovnici călugări, în detrimentul preoților mireni? Îi simt mai aproape de Dumnezeu?
- Nu cred că există asemenea deosebiri. Oamenii caută preoții buni, fie ei mireni sau călugări. Cred că noi, preoții, avem acel de 70 de ori câte 7, care trebuie subliniat cu roșu undeva. Nu trebuie uitat că Dumnezeu este și bun, dar și drept, și nu lovește cu parul. Atinge doar unde ne doare mai tare și nu primim nici ajutor când vrem noi, ci atunci când Dumnezeu știe că avem nevoie de acel ajutor. Dacă l-am primi tot timpul și cum vrem noi, ni s-ar părea ceva normal și n-am mai face niciun efort pentru mântuire. De aceea, Dumnezeu, și în vremurile astea, ne încearcă prin fel și fel de ispite, de care omul poate nu-și dă seama. Dar dacă nu are alături ghidul, preotul duhovnic, nu se poate descurca și nu poate ieși din labirintul acesta al vieții. Iar noi asta încercăm să facem, să ajutăm oamenii. La biserică, la duhovnic, oamenii vin să caute pacea, liniștea, iar dacă tu, ca duh, nu ai liniște, ești tulburat, nu ai de unde s-o împarți celorlalți. Aici e marea problemă a vremurilor noastre. Suntem mereu prinși în tot felul de lucruri, ca preoți, ca și călugări, viețuim într-o societate care este așa cum este. Bună, rea, este a noastră, trebuie să știm să ieșim din focul acesta al vieții și al încercărilor. Dacă tu nu-ți găsești pacea și liniștea sufletească, cum să le împărtășești celorlalți? Omul, când vine, așteaptă să găsească pe cineva care-și deschide brațele către el. Dar nu se întâmplă mereu așa. Și noi suntem oameni, și noi avem ispite, încercări, nu putem să-i punem pe toți călugării în icoane, atunci ce-am face cu sfinții? Încercăm doar să tindem spre sfințenie. Contează ca omul să vină cu sufletul deschis la spovedanie, dar să vină constant, nu o dată la câțiva ani. Doar așa se poate stabili o legătură sufletească profundă cu preotul.
- Bunicul dvs. a apucat să vă vadă slujind?
- Da, am slujit de câteva ori cu el. Bunica l-a întrebat apoi cum sunt și el a zis că sunt bine. "De nădejde", a zis.
- A existat, în timp, vreun semn anume care să vă confirme faptul că ați ales calea cea bună?
- Nu știu dacă a fost semn, dar... Cât timp am fost la seminar, la Mânăstirea Căldărușani, am avut ascultare să aprind zilnic lumânări la mormântul Mitropolitului Grigorie Dascălul, din pridvorul mânăstirii. Și, de câte ori aprindeam lumânări acolo, niciodată n-am vorbit cu el, ci doar spuneam în gând tot felul de rugăciuni. Apoi, după o vreme, l-am visat. Asta se întâmpla înainte să fie canonizat. Venea la mine, cu barba mare, cu cârja, exact cum văzusem c-a fost înmormântat, și mi-a întins o lumânare, spunându-mi: "Să mă pomenești!". După acest vis, am simțit o bucurie, cum n-am mai trăit niciodată. Cred că sfântul a încercat să-mi arate ceva, că nu întâmplător sunt acolo. Mânăstirile Sâmbăta și Căldărușani sunt doi stâlpi care mă susțin și acum, când trec prin încercări. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Nu cred că Dumnezeu ne dă, în viață, ceva ce nu putem duce până la capăt. Dacă ai credință în Dumnezeu și-L lași să lucreze și te lași în baza Lui și în mâinile Lui, n-ai cum să nu reușești. Dacă-L ai pe Dumnezeu, reușești orice în viață. Nu e ușor, dar nici imposibil. Numai prin ispite, prin suferințe și încercări, omul se poate mântui.