Frumoasele doamne din Balș

Alina Dinca
Chemarea bucuriei

Se întâmpla cu 16 ani în urmă, chiar pe 8 Martie. Stela, mama mea, pe-atunci proaspăt bunică și pensionară, "dădea strigarea", își aduna prietenele și puneau, împreună, prima cărămidă la ceea ce avea să devină, în scurt timp, Clubul pensionarelor din Balș, de care, astăzi, numai cine nu e de-al locului nu știe. De îndată, orășelul cu două poduri gemene peste Olteț s-a colorat de rochii vaporoase și pălării cu bo­ruri largi, de energie și voie bună. Pentru că, fără să stea pe gânduri, au răspuns "Da" che­mării Fania, Florența, Mioara, Vasilica, Felicia, Girica, Elena, Mariana, Olimpia, Aronela, apoi alte și alte frumoase doamne din urbea olteană. Elegantele bunici și-au lăsat, pentru câteva ore, nepoți, soți și treburi, ca să se bucure de noua tinerețe. Din pri­măvara aceea, în fiecare zi de marți sunt nelipsite de la întâlnire. Și iată că anii-au trecut, iar în curând, clubul celor aproape 30 de "fetișcane" își va sărbători majoratul.
"Ce faceți voi acolo?" - o tot întreba bunica pe mama, ori de câte ori se făcea marți și ea se pre­gătea să plece la club. Și, recunosc, nici noi, ceilalți ai casei, nu înțelegeam dorința bruscă a mamei de a ieși în oraș, atâta timp cât ea ne obișnuise să fie tot timpul acasă. Se machia, se aranja, făcea prăjituri sau cumpăra flori. Apoi, foarte bine dispusă, ne anunța că se întâlnește cu "fetele". Ascultau muzică, dan­­sau, cântau, po­ves­teau. Mai întâi la un restau­rant, dar și în curțile pline de pomi înfloriți ale uneia sau alteia dintre ele. Pentru ca, în foarte scurt timp, să-și facă un "sediu" al clubului lor, într-un separeu din incinta primăriei, unde și astăzi își aniversează zilele de naștere, schimbă între ele cărți, rețete de bucate sau puieți de flori. Își împăr­tășesc bucuriile pe care le au cu copiii, se mai plâng de câte o problemă de sănătate, se țin la curent cu ce se mai întâm­plă prin oraș. Iar, de multe ori, ies din "sediul" lor și merg, tot împre­ună, la teatru, la filarmonică sau în excursii.

Povești și lacrimi

Multe dintre doamnele acum pensionare mi-au fost dascăli. Le știu bine de când eram copil, mereu le-am admirat și mi se pare că, deși sunt foarte diferite între ele, până la urmă toate au ceva în comun: o bucurie de a trăi frumos, o ele­ganță aparte, multă înțelepciune și demnitate. Doam­na Virginica, de exemplu, fostă profesoară de biolo­gie, intra în clasă mirosind a parfum fin, purta măr­gele mari, colorate, și era întotdeauna foar­te blândă cu noi. Doamna Felicia, de fran­ceză, cu o alură de copil poznaș, era tot timpul cu un zâmbet larg și sincer pe buze, de-ai fi zis că are un secret al fericirii și nimic pe lume n-o poa­te tulbura. Doamna Florența Matei, suplă, dis­tinsă, cu o fire caldă, a scos generații întregi de studenți, pe care i-a învățat latină și care n-au uitat-o nici azi, la două decenii de la terminarea liceului. Sau doam­na Vasilica Nicolae, cu ținuta ei dreaptă, impu­nătoare, cu un surâs misterios, abia schițat, ce arată ca o regină, exact așa cum era și când ne învăța să ne jucăm cu plastilină și să desenăm, la grădiniță, în urmă cu 40 de ani. Ori doamna Fania, mereu informată, mereu cu­rioasă să afle lucruri noi, care, după cum îmi po­vestește mama, le ține la curent cu tot ce se în­tâmplă în țară și în lume. Nici nu mă mir că fe­me­ile acestea speciale au reușit să trans­forme în­tr-o mică sărbătoare ziua lor la club! Pentru că fiecare dintre ele, din cât le cunosc, are acel dar rar de a-și trăi cu bucurie viața, de a lega prietenii de durată și de a răspunde prezent atunci când este nevoie de ele. Și-au crescut copiii și ne­poții, iar anii ce-au trecut peste ele le-au dat o stră­lucire nouă și o altfel de frumusețe. Nici măcar micile necazuri sau marile suferințe, chiar dacă le-au săpat câte un rid pe frunte, nu le-au ofilit. Îmi amintesc cum au trăit momentul groaznic în care una dintre ele, Mioara Popescu, a murit într-un accident de mașină, împre­ună cu soțul ei. Chiar astăzi, când scriu această poveste, se fac opt ani de când s-a în­tâmplat. Își lă­saseră nepo­țelul acasă și ple­caseră să ia niște acte de la Sla­tina. La întoarcere, în drep­tul Pădurii Saru, mașina lor a intrat în plin într-un tir. Vestea tragică s-a răspândit fulgerător prin­tre doamnele de la club. Cele mai multe s-au sunat între ele, altele însă au avut un șoc să afle gro­zăvia înainte, de la te­levizor. "Mai știți? Pe sca­u­nul ăsta a stat Mioara ultima dată. O văd și-acum cum zâmbea! Iar, în ultima ei po­ză, eram la tine, Fania, când îți înflo­riseră lalelele și ne-ai invitat să le vedem." Po­veș­tile de la club au amin­tit-o pe Mi­oara multă vreme. La fel, și pe alte două doam­ne, Mariana și Victorița, care s-au îm­bolnăvit și au plecat prematur. Alaiul de prie­tene și orașul întreg le-au petrecut pe ultimul drum. Fiecare a lăsat un gol amar în cele care au rămas să meargă mai departe fără ele. Un scaun care le strigă ab­sen­ța și mii de amintiri. Dar și voința de a duce mai de­parte tradiția întâlnirilor de marți. Ce fac spe­cial la clubul lor? Se simt tinere, se bucură de cli­pele de prietenie, citesc, recită, savurează pră­ji­turi, stau de vorbă, cântă și râd. Nimic deosebit, poa­te veți spune. Sau poate da? Sunt libere să facă toate lu­crurile simple, dar atât de importante pe ca­re până nu demult le-au amânat, de dragul ce­lor iubiți din viața lor, de care au avut grijă cu de­vo­tament și tandrețe, uitând, prea adeseori, de ele.

Poftiți la club!

Sunt convinsă că prețiosul lor club din Balș, județul Olt, va merge mai departe decenii multe de acum înainte. Drept dovadă, în fiecare an, alte și alte doamne li se alătură "vete­ranelor" care l-au înființat. M-aș bucura ca acest club, ce a început sfios și a ajuns să cu­prin­dă acum aproape toată "floarea" pensionarelor din orașul de pe Olteț, să fie un exemplu pentru femeile de pretutindeni din țară, ajunse în toamna vieții. Frumoase doamne, sunteți la vârsta minunată la care, după ce v-ați făcut mari co­piii și nepoții, după ce v-ați îndeplinit datoria la un ser­vi­ciu care v-a ținut ocu­pa­te, aveți timp numai și numai pentru voi. Bucurați-vă din plin de el, pentru că viața nu stă pe loc!