HORIA MOCULESCU - "Nu e voie să găsești ceva ce merită a fi iubit și să nu-l iubești"

"Ar fi culmea să minți în relația cu Dumnezeu"

- Sunteți un om mai puternic ca timpul. Anii au trecut peste dvs. fără să lase urme. Aveți o vita­litate contaminantă, o energie profesională conti­nuă, un fel de a vă bucura de viață molipsitor. De unde vă procurați mărfurile acestea "pe alese"?

- Îmi face plăcere întrebarea asta, pentru că se adresează direct eu-ului meu. Așadar, ideea e că există mai multe surse. Prima dintre ele e iu­birea, iubirea în general, iubirea de tot. A doua e credința. Nu sunt bigot, dar îmi fac rugăciunea în fiecare zi. Și nu-i o rugăciune care să cuprindă 25 de pagini, ci are doar un paragraf, dar el e onest. Pentru că ar fi culmea să minți în relația cu Dumnezeu! Pe urmă, eu am făcut sport de performanță, pe vremea când sportul era total plaisirist. Eram student în Petroșani și-am jucat rugby și volei. Ei, sportul mi-a clădit, la rândul lui, o atitudine onestă. Să nu furi! Precept care se răsfrânge asupra tuturor aspectelor vieții: să nu furi în ceea ce spui, să nu furi efectiv, să nu furi muzică... Asta a și fost marota mea: temerea ca nu cumva vreo piesă să semene cu vreo alta. Și-apoi, mai e ceva: carpe diem! E obligatoriu, consider eu, să te bucuri de fiecare clipă pe care ți-o dă Dum­ne­zeu, mai ales după ce depășești un anume prag de vârstă. Că există niște eșaloane de vârstă, pe care, depășindu-le, trebuie să-i fii din ce în ce mai recu­nos­cător divinității: ți-a mai dat o decadă în plus, două decade în plus, apoi o lună în plus și, final­men­te, câte o zi în plus. Toate "bornele" astea tre­buie să-ți cons­truiască o platformă interioară pozi­tivă. Pe urmă, un principiu al meu a fost și este acela de a avea grijă ca, atunci când voi ajun­ge în fața lui Dumnezeu, să nu pot să fiu în­vi­nuit de vreun rău făcut în mod voluntar. Si­gur, de-a lungul vieții, poți să faci gafe, poți să comiți greșeli chiar mai mari, dar impor­tant e ca ele să nu fi fost voluntare.

- Credința a fost întotdeauna prezentă în viața dvs.?

- Absolut! Și tocmai datorită credinței, deși am trecut prin multe și grele de-a lungul vieții, unele chiar infernale, niciodată n-am fost tentat să mă salvez prin fapte blamabile: prin furt, prin delațiune sau chiar prin lene. Cu toate că, de foarte multe ori, m-am acuzat c-am fost leneș, dar, de fiecare dată, au existat niște circumstanțe care m-au grevat, deci n-a fost o lene deliberată. Uite, inclusiv în prezent mi se întâmplă să mă acuz de lene. De exemplu, de vreo 9-10 ani, am o problemă la laba piciorului stâng. Am fost operat, dar nu s-a rezolvat nimic. Din pri­cina disconfortului, nu pot să mai dorm bine, iar asta îmi seacă toată energia. Mă descopăr, în multe zile, lâncezind așa, pe o bergeră, cu piciorul întins, con­form recomandării medicilor - da' atât stau cu el întins, de-o să-mi rămână definitiv drept! (râde) Cu toate astea, încerc, în continuare, să-mi duc viața dincolo de lenea impusă de circumstanțe. De pildă, m-am păstrat și azi un om foarte gos­po­dar. În sensul că pun lucrurile în mașina de spă­lat - de călcat se ocupă însă menajera -, gă­tesc, spăl vasele imediat, și când gătesc, și când mă­nânc... Un om cu-adevărat leneș, în situa­ția mea, s-ar complăcea, lăsând în urma lui un munte de vase. După mine însă n-ai să gă­sești nici măcar un pahar murdar. Pe de altă parte, există și stări aparente de lene. Uite, mie îmi place să merg la pescuit. Și-mi spu­nea ci­neva: "Ei, te duci acolo și lenevești pe mar­gi­nea apei!" Nu-i adevărat! Eu nu lenevesc la pes­­cuit, eu stau de vorbă cu mine. De multe ori discut chiar foarte serios cu mine însumi. Or, timpul ăsta, fără imixtiuni, nu e doar benefic, dar e și o plăcere!

- În urma acestor dialoguri interioare, la ce con­cluzie ați ajuns: vă sunteți prieten sau duș­man?

- Am un amic foarte bun, care mi-a spus o dată: "Mă, tu știi ce înseamnă un prieten? Să ai curaj să te duci cu el la furat." Așa că, privind prin prisma asta, îmi sunt prieten. În sensul că, față de mine în­sumi, nu mă ascund după fapte. Dacă le-am comis, le recunosc. Și caut explicații, dar niciodată justi­ficări. De exemplu, mă acuz, din mai multe motive, pentru cea de-a patra căsătorie pe care am făcut-o. Și-am căutat explicații. Culmea e că le-am și găsit, iar ele, câteodată, ar fi putut să joace și rolul de justificări.

- Și explicațiile respective v-au satisfăcut?

- Vorba lui Vasile Veselovski: tardiv de târziu. (râde)

"Sunt timid, pudic și manierat"

- Prietenul din dumneavoastră înșivă are și tandrețe, vă și mângâie uneori? Știe să facă asta?

- Eu sunt un timid de felul meu și timiditatea a adus după ea și alte culori instrumentale, una dintre ele fiind pudoarea. În plus, îmi pare rău că trebuie s-o spun eu despre mine, dar sunt și excesiv de manierat. Ceea ce, într-un fel, m-a costat în viață. Dar nici nu mi-am regretat comportamentul, nici n-am renunțat la el. Când eram student, cântând și făcând și sport, eram o figură mai centrală a unui Petroșani foarte sumbru și, într-o zi, m-am întâlnit cu un domn în vârstă, pe care nu-l cunoșteam, dar care m-a abordat și mi-a spus: "Vei avea foarte mult de pătimit, pentru că ești excesiv de civilizat." Deci am fost avertizat. (râde) Vedeți însă, eu și azi îi spun fetei mele: "Nidia dragă, trebuie să ții cont că un om cu-adevărat civilizat își păstrează manierele și când e singur, în cele mai intime momente." Înțelegeți? Ăsta a fost mereu crezul meu: că trebuie să fii, în primul rând, civilizat față de tine însuți. Și-atunci, obligatoriu, ești ci­vilizat și cu cei care te încon­joară. V-am dat o expli­cație de­taliată, pentru că toate ele­mentele astea se îmbină și duc către răspunsul pro­priu-zis la întrebare: sunt timid, pu­dic și manierat și, din toate motivele astea, eu, pe mine însumi, mă iubesc și mă mân­gâi pe creștet doar câteodată, atunci când reușesc să scriu o piesă frumoasă. Atunci sunt mân­dru. Dar atât! Cre­deți-mă, în viața mea, n-am fost invidios. Summum-ul meu de invidie a fost "Mă, cum de n-am scris eu melodia asta?!". Pentru mine n-au contat premiile. Ba, uneori, m-am și concurat sin­gur. Când mergeam la festivalul de la Ma­maia, în fiecare dimineață, indiferent ce se întâmpla în ziua respectivă, eu jucam tenis. La ora 8:00, eram pe teren. Ei, și aveam un prieten, Gioni Dimitriu - Dzeu să-l odih­nească! -, care, la 8:30, trecea pe-acolo, într-o tură cu bicicleta. La sfârșitul fes­tivalului, el era cel care mă anunța: "Ai luat premiul II." Sau, mă rog, despre ce era vorba în anul ăla. Și apropo de faptul că mi-am făcut și concurență: într-un an, am intrat în festivalul de la Mamaia în două ipostaze, adică, pe de-o parte, am concurat în calitate de compozitor și, pe de altă parte, am concurat ca interpret al unei piese pe care mi-o încredințase un prieten. Și-am câștigat, am luat trofeul, dar pentru prietenul meu! (râde)

"Lipsa sportului e, pentru mine, o suferință extraordinară"

- Revenind la ideea de vitalitate. De când aveți problema aceasta la picior, vă mai permiteți să faceți sport?

- Deloc! Nu-mi mai permit decât un gen de mișcare de-a dreptul comic: în fiecare di­mi­neață, alerg un minut și jumătate. Pe loc! (râde) În clipa când voi renunța și la asta, înseamnă că voi în­cepe să trag linia de final. Lipsa sportului e, pentru mine, o suferință extraordinară.

- Deși nu mai faceți sport, sunteți totuși preo­cupat de ceea ce azi se numește "stil de viață să­nătos"? De pildă, gătiți doar din pasiune sau vă al­cătuiți meniul țintind întreținerea fizică?

- A, nu, la treaba cu gătitul e vorba numai de pasiune și de necesitatea de a mă hrăni, dar nu-mi bat capul cu meniuri "sănătoase". Azi dimineață, de exemplu, am pregătit frigănele! Iar cafeaua mi-o beau negreșit cu două lingurițe de zahăr. Mănânc și prăjituri... Cu toate astea, mi-am făcut analizele recent și glicemia mi-a ieșit 75! Uneori chiar fac mini-crize de hipoglicemie. (râde) Colesterolul îl am foarte scăzut... Deci, per total, stau bine la ca­pitolul ăsta. Ceea ce mă preocupă e, mai degrabă, întreținerea psihicului și a spiritului, de unde vine bucuria de a trăi, despre care pomeneați la început.

"Măsura este cel mai important lucru din viața omului"

- Aveți niște linii directoare în acest sens?

- Da, cele două principii pentru care a militat Socrate toată viața și pentru care a fost sacrificat de societate: toleranța și măsura. Tolerant sunt. Do­va­dă că am fost capabil ca, vreme de cinci ani, să în­dur toate elucubrațiile emise de fosta mea soție. Aș fi putut să reacționez, dar mereu am purtat în față icoana fiicei mele, care trebuia să supra­vie­țuiască întreagă acestei perioade. Măsura, în schimb, mi-a fost inoculată, fără explicații directe, de tatăl meu. Alături de care am stat până când am devenit stu­dent. Și chiar și până atunci, el n-a fost mereu lângă mine, fiindcă a fost închis doi ani, apoi încă nouă ani... Totuși, a reușit să-mi inducă necesitatea mă­surii, astfel că azi, la 81 de ani, pot să vă spun că, în opinia mea, după credință, măsura este cel mai important lucru din viața omului. Măsura este cea care ne ordonează faptele. Inclusiv în muzică, ea e vitală: muzica, fără măsură, e doar o lălăială. Da­torită măsurii știm, pe parcursul existenței noas­tre, până unde putem să ne ducem, știm cât să facem, știm ce nu e permis... Ea ne naște ceea ce se nu­meș­te bun simț, o calitate care-i aparține fiecărui in­divid, indiferent de gradul de educație sau de șco­larizare. Asta se mai vede încă la țară, în zonele ace­lea retrase, unde n-au pătruns masiv ifosele urbane.

- Cum a reușit tatăl dvs. să vă învețe valoarea măsurii?

- Vă dau un singur exemplu: tata fusese dat afară din armată, eram retrași în Turda, un orășel fără mari posibilități, și tata avea 500 de lei salariu. Ce să faci mai curând cu 500 de lei?! Eu eram elev în clasa a IX-a și, ca să câștig un ban, dădeam me­di­tații. Tata nu avea pretenții să aduc sumele res­pective în casă, eram liber să fac ce voiam cu ele. Dar eu încercam să-i ușurez povara, prin urmare, cu banii câștigați într-o anume perioadă de timp, mi-am cumpărat niște haine și încălțăminte. Mai in­teresant e însă ce mi-am cumpărat: un costum pepit, cu pantalonul foarte strâmt și terminat în burlan. C-așa se purta atunci! Atât doar că eu port 46 la picior, deci un pantof 46, sub un pantalon cu croiala aia, mă făcea să arăt complet caraghios. Nu­mai că n-am realizat asta și m-am dus acasă mândru nevoie ma­re. Tata s-a uitat bine la mine și, într-o după-ma­să - stăteam într-o singură cameră, eu, el și mama mea vitregă -, s-a închis în baie o perioadă mai lungă de timp decât în mod obișnuit. Abia când a ieșit, în sfârșit, mi-am dat seama de ce stătuse atât: cu ace de siguranță, își prinsese pijamaua astfel în­cât să imi­te burlanele de la costumul meu, iar pe cap își pusese o bentiță și-și aranjase părul într-un soi de coamă. Asta a fost tot! N-a scos nici un cu­vânt. Și nici eu. Dar imediat, a doua zi, am găsit o so­luție ca să-mi "normalizez" pantalonii. (râde) As­ta a fost doar una dintre lecțiile despre măsură pe care le-am primit de la tata.

"Muzica se face prin har"

- Muzica face și ea parte din acest tablou al vieții frumoase? Continuă să reprezinte o sursă de bucurie pentru dvs.?

- Am avut un noroc imens: că am făcut o me­se­rie care mi-a plăcut și care mi-a dat satisfacții ex­traor­dinar de multe. Și continui să-mi păstrez bucu­ria compoziției. Chiar ieri i-am cântat unui prieten o melodie scrisă pe versurile lui George Țărnea, un poet foarte special, cu care mereu am împărtășit aceeași muzicalitate, adică eu am rezonat, din punct de vedere muzical, cu ceea ce scria el, iar el a rezo­nat cu ceea ce scriam eu - asta e foarte important în meseria noastră! Am compus, în general, pe versuri ale lui deja existente, dar au fost și cazuri în care George a scris versuri spe­cial pentru melodii deja compuse de mine.

- Cum se naște o melodie? Pentru profani, pare un proces magic.

- Din punctul meu de vedere, muzica nu se face prin calcul, ci se face prin har. Dar nu știu cât se mai înțelege asta azi, când muzica clasică con­tem­porană este un de­zas­tru, că nici nu se mai fo­losesc note, se folosesc niș­te semne și săgeți și nu mai știu ce altceva. Iar muzica ușoară, la fel, e o tragedie. Înainte... Hai­deți să vă spun ceva! Am avut un coleg, pentru a cărui creație am fost per­manent invidios: Ion Cris­­tinoiu. Un compo­zi­tor excepțional! Ceea ce ne unea erau rigoarea și atenția la scri­erea notelor. Sile Dinicu chiar spunea deseori: "Există doi oa­meni ale căror par­tituri sunt o plăcere: Cristinoiu și Mocu­lescu." În schimb, din punctul de ve­dere al momentului creației, ne deose­beam radical: Cris­ti­noiu se trezea la 6:00 dimineața și, îi venea, nu-i venea inspirația, el se așe­za la pian și lucra, căuta... Eu însă nu m-am așe­zat niciodată la pian decât atunci când am simțit că am ceva de scris. Indiferent de oră! Singurele ex­cepții le-au reprezentat perioadele în care eram sugrumat de un timp scurt, în care trebuia neapărat să închei o lucrare de proporții. Mă bi­ciu­iam și mun­ceam și niciodată n-am întârziat și nici n-am fost ne­mul­țumit de ceea ce am izbutit. Ve­deți, pofta mai vine și mâncând!

- Apropo de satisfacție: privind retrospectiv, aveți niște lucrări pre­ferate din pro­pria creație, sau nu le-ați ierarhizat?

- Ba da, că eu sunt foarte pre­ten­țios, și-atunci pe-anumite piese le-am dez­moștenit, dar am și vreo șapte-opt-zece melodii de-ale mele cu care m-aș mândri în fața oricui și cu care m-aș duce în fața oricărei comisii de cerce­tare a arhivelor istoriei comuniste. Că n-am scris niciodată nici un cântec pentru comuniști. Deci aș merge acolo cu fruntea sus nu doar din punct de vedere muzical.

- Îmi dați câteva exemple dintre acele zece melodii?

- Nu, pentru că le-aș dezmoșteni public pe ce­lelalte. (râde) Nu-mi place să fiu lău­dat nici din exte­rior, nici de către mine însumi. Cre­deți-mă că foarte rar mi-am spus "Bravo, Mocules­cule!".

"Am învățat iubirea de la părinții mei"

- Dacă diminețile lui Ion Cristinoiu începeau cu o "conversație" cu pianul, ale dumneavoastră cum încep?

- Cu medicamente și cafea. N-am nicio mantră, nu mă privesc în oglindă ca să-mi susur vorbe dulci... Nu, eu îmi iau medicamentele, îmi beau ca­feaua și îmi verific programul pentru ziua respec­tivă - sunt zile în care sunt foarte ocupat și sunt zile în care n-am nimic de făcut.

- Și-n zilele în care nu aveți un program prestabilit, ce vă place să faceți?

- Să citesc. Asta-i o bucu­rie pe care mi-am hrănit-o toată viața. Și-mi mai place să dezleg rebusuri. Nu inte­grame. Sunt zile frumoase...

- Guvernate de care principii de viață, dincolo de măsură... ?

- De iubirea aceea pe care am pomenit-o la începutul discuției, de iubirea față de tot ceea ce merită a fi iubit. Nu e voie să găsești ceva ce merită a fi iubit și să nu-l iubești. Altfel, în clipa aia, devii știrb! Căci, atunci când nu iubești ceva ce merită a fi iubit, te lipsești de o împlinire.

- Dacă măsura v-a fost "predată" de tata, iubirea aceasta deplină de la cine ați deprins-o?

- De la părinți, în cei 11 ani cât au fost împreună - de fapt, mai puțin, că tata a fost și plecat pe front -, pentru că mama a murit când eu aveam 11 ani, iar ea, 33. Am fost fascinat de iubirea dintre ei. Era o iubire intensă, înfocată, dar și plină de umor. Pro­babil pentru că, inconștient, au simțit că viața lor împreună avea să fie foarte scurtă. Și-atunci și-au trăit iubirea cu o însuflețire neînchipuită! N-o să uit niciodată felul în care se tachinau unul pe celălalt, modul în care se comportau unul față de celălalt, felul în care se pri­veau... De la ei a por­nit totul, de la iubirea lor, unul pentru celălalt, dar și de la iubirea pe care o arătau față de tot și toate cele care meritau a fi iubite. Era așa o re­vărsare de iubire...! Oda­tă, mama m-a văzut rupând o frunză dintr-un pom. Și, cu blândețe, m-a dojenit: "Tu nu știi, măi Horia, că atunci când rupi o frunză, picură o lacrimă din ochii Fecioarei Maria?" Mi-a explicat că nu trebuia să rup frunza, că pe arbore l-a durut, că el trebuie iubit și ocrotit, nu rănit. Ei, peste 40 de ani de la acest epi­sod, am început să am acces și să citesc lucrări des­pre viața plantelor, despre inteligența și sensibi­li­tatea lor și despre reacțiile lor la iubire și la gin­gășie, dar și la agresiuni. Și mi-am amintit de la­cri­ma Fecioarei Maria - perfect justi­ficată științific!

- Mai mergeți la Râmnicu Vâlcea? Se spune că atunci când te întorci în locul nașterii, te umpli de energie.

- Cum să nu?! Cu mare plăcere și destul de des. Și e adevărată teoria asta: eu chiar simt, când popo­sesc acolo, că mă umplu cu o energie pozitivă. Care are un diapazon sentimental. Pentru că încă mai există casa în care am locuit cu ai mei - acum stă alt­cineva acolo -, dar și multe dintre clădirile de­venite monumente istorice, pe care le-a construit în Vâlcea bunicul meu, un arhitect italian. Și tot el a ctitorit și cimitirul catolic din oraș, unde de-altfel e și înmormântat. Astfel că, atunci când ajung în Râmnic, prietenii mei merg și ei la mormântul lui, îi pun flori și-mi trimit câte o fotografie de acolo. Deci mi se și cultivă această legătură cu orașul natal și cu înaintașii, această dragoste pe care o am pentru trecutul meu, de care sunt mândru, căci în el nu există niciun fel de fapte reprobabile. Ceea ce îmi induce un anume confort. Mai ales la 81 de ani, e bine să te uiți în urmă și să vezi acolo o droaie de încăperi imense, nu doar niște nișe în care ar fi putut să intre tot felul de troglodisme, dar în care găsești curățenie și senin.

- În urmă e curățenie și senin, iar în față? Ce culoare are orizontul spre care priviți în continua­re?

- Bleu! Poate și pentru că a doua mea natură e marea. Iar, ca zodie, sunt Pește. Orizontul nu e nici roz, nici negru, e bleu! Și e tot curat și senin. Sau poate o fi bleu-senil?! Nu știu... (râde)