Atrași de mireasma teiului în floare, mii și mii de tineri și vârstnici urcă dealul Copoului pentru a poposi pe aleile răcoroase ale parcului, la umbra tămăduitoare a arborelui ce stă de veghe de peste 200 ani, asigurând tihna și liniștea ieșenilor și a întregii Moldove.
Pelerinajul anual din Parcul Copou poate fi considerat ca un prețios omagiu adus din inimile tuturor românilor marelui și nefericitului Poet, cel care, în urmă cu 118 ani, tot într-o lună iunie, și-a găsit sfârșitul în groaznice chinuri sufletești și în mari dureri fizice.
La nașterea lui Eminescu, în anul 1850, teiul din Copou era deja un arbore falnic, în mijlocul unui codru de stejari care domina dealul din partea nordică a Iașiului. În acest imens codru, domnitorul fanariot Matei Ghica a deschis, în secolul XVIII, o alee pentru a permite accesul la un foișor, amenajat ca loc de recreere, odihnă și distracție pentru înalta boierime. Pe latura din stânga a uliței Podu Verde, pavată cu trunchi de stejar, arhitectul Gheorghe Asachi a îngrădit, în jurul teiului secular, un frumos parc, cea mai veche grădină publică din România, instalând, în apropiere, impunătorul "Obelisc cu lei" care dăinuie majestuos din timpul domnitorului Mihail Sturza și până în prezent.
Treptat, legendarul tei din Copou a devenit un simbol vegetal al Iașiului, un simbol al unei mistuitoare iubiri neîmplinite, o durere înlănțuită, care amintește atât destinul tragic al celui mai mare poet al neamului românesc, cât și destinul unei istorii frământate a poporului ce a dăinuit pe aceste meleaguri. Nu greșim dacă spunem că teiul din Iași are un omolog, poate de aceeași vârstă, dincolo de Carpați, și anume "Gorunul lui Horia" de la Albac, situat în inima munților Apuseni, cu aceeași semnificație de suflet pentru moți, dar și pentru toți românii ardeleni.
Ca arbore din covorul vegetal al țării, teiul poartă pecetea unui dar al Divinității, fiind considerat ca arborele sfânt al poporului român. Nu este întâmplător că, în coroana teiului, Dumnezeu nu aruncă niciodată săgețile trăsnetelor. Este știut că țăranii, prinși pe câmp de ploile repezi de vară, aleargă să se adăpostească sub un tei singuratic, evitând alți arbori care ar atrage fulgerele.
Descriere
Teiul este un arbore cu talie înaltă (20-40 m), frunze mari, în formă de inimă, și flori alb-gălbui, puternic parfumate. Când se desprind de pe ramuri, florile cu bractee sunt purtate de vânt, imitând zbaterea în aer a unei aripi frânte. În țara noastră, teii sunt întâlniți ca arbori izolați, plantați în parcuri, ca păduri protejate, și pe marginea străzilor sau grupați în arborete pure (teișuri) sau în amestecuri cu stejarul.
Sunt diferențiate trei specii: teiul cu frunze mari (Tilia platyphyllos); teiul pucios - roșu (Tilia cordata); teiul alb-argintiu (Tilia tomentosa). Aceste specii înfloresc eșalonat; mai întâi T. platyphyllos, urmează T. cordata iar după circa 10-14 zile înflorește T. tomentosa.
Conservare
Pentru a valorifica proprietățile lor terapeutice, florile se recoltează împreună cu bracteele, se usucă la umbră și sunt folosite sub formă de infuzii, decocturi, tincturi, siropuri, gargare, inhalații, miere de tei sau băi generale (mai ales pentru copii), având efecte favorabile într-o multitudine de afecțiuni maladive.
Principalele proprietăți terapeutice care ridică valoarea medicinală a florilor de tei sunt: efectele neurosedative, întăritoare, emoliente, expectorante, sudorifice, decongestive, spasmolitice, hipotensive și diaforetice. Aceste proprietăți sunt datorate compoziției chimice a florilor în care predomină uleiuri eterice (îndeosebi farnesol, care dă mirosul caracteristic), mucilagii, saponozide, flavonoide, gume, taninuri, coline și vitamina C.
Lista acțiunilor specifice cuprinde domenii foarte diversificate, ceea ce face ca florile de tei să fie nelipsite din fiecare casă, pentru a fi utilizate atunci când survine o cât de mică dereglare în starea de sănătate a membrilor familiei, de la copii până la bunici.
* În primul rând intră afecțiunile pulmonare, respectiv stările gripale, tuse cronică și convulsivă, răceli, bronșite, astm bronșic, catar pulmonar, cu efect în eliminarea secrețiilor bronșice.
* Urmează afecțiunile sistemului nervos, cu stări de nervozitate, tensiune psihică, isterie, oboseală, emotivitate, depresie psihică cu anxietate, agitație nocturnă, insomnii, amețeli, migrene, dureri de cap până la alergii, prurit, epilepsie și boala Parkinson.
* Mămicile au constatat că la copiii agresivi, nervoși și bolnavi de insomnie, cel mai bun remediu constă dintr-o baie caldă, la 35-37°C, făcută timp de 15-20 minute, în care se toarnă 3 litri de infuzie cu 500 g flori uscate de tei.
* Pentru persoanele cu insomnii și hiperexcitabilitate nervoasă se aduc în dormitor câteva ramuri înflorite de tei sau se umple perna cu flori de tei, asigurându-se un somn liniștit și odihnitor. Înainte de culcare, este indicat să se ia o lingură cu macerat din flori de tei în miere de albine care ajută la echilibrarea stării nervoase, astfel ca în ziua următoare să se asigure o dozare conștientă a eforturilor fizice și intelectuale.
* Ceaiul de tei este nelipsit din tratamentul bolilor cardiovasculare, mai ales în hipertensiune arterială, palpitații și extrasistole; prin efectul de fluidizare a sângelui acționează benefic în ateroscleroza coronariană și în circulația periferică (flebite, tromboze, embolii).
* În afecțiunile digestive, infuzia din flori de tei este foarte utilă în colecistite, dischinezie biliară, indigestii, tonifierea stomacului, constipații, intoxicații și hemoroizi.
* Sub formă de gargară sau inhalații zilnice cu infuzii din flori de tei se utilizează cu succes în stomatite, amigdalite, faringite și laringite.
* În cosmetică, produsele terapeutice preparate cu flori de tei sunt utilizate pentru combaterea ridurilor feței, a cearcănelor la ochi și în stimularea creșterii părului. La persoanele sănătoase, florile de tei argintiu sunt preferate ca aliment, preparând un ceai aromat și plăcut la gust, înlocuind, parțial, atât ceaiul chinezesc, cât și alte produse aromatice de import.
Prof. univ. dr. CONSTANTIN I. MILICĂ
Reafirmăm regretul revistei "Formula AS" pentru dispariția bruscă a prof. univ. dr. Constantin I. Milică, un eminent cunoscător al vieții plantelor, savant distins, între luminile academice ale Iașiului. Printr-un mare noroc, am luat legătura cu fiica profesorului, d-na Oana Cristea Milică, care se află în posesia unor texte ale acestuia.