O siluetă ireproșabilă, în ciuda celor 69 de ani. Un surâs catifelat. O voce care o îmbracă din cap până-n picioare. O copilărie fără prieteni și un gust nemăsurat pentru literatură, căreia îi datorează, spune ea, felul în care s-a purtat mai târziu cu bărbații. O poveste de dragoste scurtă, dar legendară, cu marele regizor François Truffaut. Trei copii pe care i-a crescut singură, cu discurile lui Leo Ferre pe post de doică. O libertate la care nu a renunțat niciodată, care a ținut-o toată viața departe de mariaj. ("Mama, tata, copiii, frigiderul și casa de la țară? Nici nu se pune problema!"). Cu alte cuvinte, o actriță incandescentă, mereu îndrăgostită, care iubește tot ce arde și tot ce o consumă și care nu s-a sfiit să spună că ar fi putut muri din amor. După zece ani de la primul ei film turnat în calitate de regizoare chiar pe pământ românesc cu producători români, Fanny Ardant s-a întors în România. Și nu oricum, ci ca invitată de onoare a Festivalului de Film de la Cluj, unde, în aplauzele călduroase ale mulțimii, i s-a înmânat premiul pentru întreaga carieră.
- Ați declarat că România a fost prima țară care v-a acordat încredere ca regizor. De ce a însemnat atât de mult pentru dvs.?
- Pentru că sunt ciudată, nu sunt deloc la modă, nu am dorința de a face parte din marea industrie cinematografică. Mai degrabă îmi doresc să fac un film așa cum realizezi un obiect frumos în care crezi, pe care îl iubești, pe care îl poți revendica. Prin urmare, când am întâlnire cu producătorii și discutăm despre un viitor film, celor mai mulți li se face teamă că vor pierde bani cu proiectele mele. E o stare de fapt care mă nefericește, dar pe care o înțeleg foarte bine. În "Cenușă și sânge" (2009), primul film pe care l-am regizat, știam că vreau să povestesc o tragedie, dar că acțiunea trebuie să se desfășoare undeva în Europa de Est, într-o lume rurală, cu tradiții... Când am descoperit Transilvania, mi s-a părut un ținut etern. Un pământ care exista dintotdeauna și va exista pentru totdeauna.
- În film ați distribuit-o pe marea actriță Olga Tudorache. Ce părere v-a făcut?
- Pe Olga a trebuit să o implor să joace în filmul meu, pentru că la început nu prea avea chef. Am fost extrem de impresionată de forța ei, de intensitatea firii ei, de caracterul ei puternic. De fiecare dată când aveam drum la București, îi făceam câte o vizită. La una din ele m-a întrebat: "Tu de ce te arunci să faci regie de film, când ai putea să te mulțumești să fii doar actriță?". I-am răspuns sincer "Nu știu!", la care ea mi-a replicat: "Faci lucrurile așa, fără să știi de ce le faci?". Am zis: "Eh, oui!". "Atunci ești nebună!", a zis ea. Am fost foarte impresionată de pregătirea tuturor actorilor români cu care am lucrat. Cred că secretul lor e că fac și cinema, și teatru. Or, teatrul este ceea ce te formează, ceea ce te construiește ca actor. Cinemaul e un lux.
- Cum vă alegeți aparițiile în filme, după ce criterii?
- Îmi place să lucrez cu regizorii care poartă în ei un foc sacru, o pasiune, cu cei care nu risipesc nici măcar un minut din bucuria de a face film. Nu-mi plac profesioniștii. Și cum nici eu nu sunt o profesionistă, am jucat de fiecare dată numai rolurile care mi-au plăcut. Când un scenariu ajunge în căsuța poștală, îl citesc așa cum bei un pahar de apă. Când pun paharul pe masă, zic foarte repede ori da, ori nu.
- Știm că vă place să citiți. Ce ar trebui să citim ca să vă cunoaștem mai bine?
- Cred că nu e vorba de o singură carte. Cărțile nu ar trebui citite ca să ne cultivăm, ci pentru a ne simți mai puțin singuri. Am citit de tânără Dostoievski, Proust, Shakespeare și tragicii greci și cred că toate acestea m-au hrănit. Mi se spune adesea că cei care iubesc cărțile nu iubesc viața, dar e fals. Din contră, în cărți e esența însăși a vieții, și o carte ne poate ajuta să câștigăm timp pentru a o înțelege.
- Aveți o structură foarte poetică...
- Îmi place foarte mult poezia. Dar dincolo de versuri, îmi plac comportamentele poetice, imaginile poetice. Și cred că îi iubesc mai mult pe poeții ruși decât pe cei francezi. La ruși, să fii poet înseamnă să-ți asumi un risc. E pe viață și pe moarte. În timp ce în Franța poezia e un soi de vagabondaj al spiritului. Am fost foarte influențată de toată poezia scrisă sub regimul lui Stalin. I-am iubit pe Marina Țvetaeva, Anna Ahmatova, Boris Pasternak. Și fiindcă tot vorbim de poezie, o să vă mai zic că una din primele cărți românești pe care le-am citit a fost de Mircea Eliade. Era un roman, dar un roman scris de un poet, cu o atmosferă care, chiar dacă nu o înțelegeai, te atingea direct în inimă. E ambianța pe care o caut adesea și în cinematografie, de aia îl ador pe regizorul Bela Tarr.
- Adesea, forța creatoare a unui regizor sau actor are mare legătură cu felul în care trăim solitudinea. Cum vă raportați la singurătate?
- Tot ceea ce îndurăm e dureros și tot ceea ce acceptăm devine forță. Singurătatea e tragică, dar faptul că poți să faci ceva din propria singurătate e magnific. Am o mare admirație pentru scriitoarea franceză Marguerite Duras, o mare îndrăgostită. A iubit dragostea, a iubit bărbații, dar a putut face toate astea numai pentru că s-a întors constant la singurătatea ei. Doar în propria singurătate putea vedea cu adevărat frumusețea iubirii. Singurătatea e și asta : un coșmar în care scânteiază splendoarea vieții. Există în limba franceză o expresie, "Prends garde à la douceur des choses!" (Păzește-te de blândețea lucrurilor!) În această dulceață, în această blândețe riști să te pierzi, să te risipești. În timp ce în singurătate, ca să reziști, te construiești pe tine.
- Sunteți singură, sunteți îndrăgostită acum?
- Nu voi răspunde decât în fața unui avocat. (Râde)
- Ați spus că dragostea a jucat un rol foarte important în viața dvs. Dar în carieră? Ne-ați putea spune ceva despre relația dvs. cu marele regizor François Truffaut?
- Mi se cere adesea să povestesc despre relația mea cu Truffaut, dar n-o s-o fac niciodată. Tot ce pot să spun este că Truffaut mi-a deschis ușa în cinematografie. Când l-am cunoscut eram doar o actriță de teatru, care tocmai făcuse ceva foarte popular la TV. În epoca aceea, lumile astea erau foarte închise, nu se trecea de la una la alta cu ușurință. Dar Truffaut era un om liber. Și cum era și producător, când a decis să mă distribuie în "Femeia de alături", nu a cerut permisiunea nimănui.
- Ce părere aveți despre mișcarea #metoo care a început anul trecut?
- Nu-mi plac partidele, nu-mi plac chemările la acțiune, nu-mi plac delațiunile, nu-mi place ceea ce e la modă, nu voi adera niciodată la o mișcare! Viața e plină de contradicții și trebuie să rămânem contradictorii.
- Ați afirmat cândva că preferați oricând un bărbat prost unei femei inteligente. La ce vă refereați?
- Hahaha! Da, am zis că prefer oricând să cinez cu un bărbat idiot decât cu o femeie inteligentă. (râsete în sală) Câteodată mai facem și declarații din astea, doar de dragul provocării. Îmi place ființa umană cu totul. Îmi plac bărbații, dar îmi plac și femeile inteligente. În zilele noastre, când trebuie să fii atent la orice spui, mi se pare magnific să-ți permiți câte-o îndrăzneală.
- Asta înseamnă că nu sunteți prea corectă din punct de vedere politic?
- Nu, nu sunt deloc. (râde)
- Văd că purtați o eșarfă palestiniană. E doar un accesoriu la modă sau are un mesaj politic?
(râde cu poftă, fără să mai aștepte traducerea, semn că a înțeles perfect întrebarea) - N-o să vorbesc niciodată public despre opțiunile politice. Eșarfa asta o am de foarte multă vreme și apare și în filmul "Lola Pater". O purtam pe cap când am ajuns la întâlnirea cu regizorul și el a zis: "Îmi place foarte mult, personajul Lola o să o poarte!". Ce-i drept, e o eșarfă minunată.