Neamul morarului
O cheamă Iulica, Câmpeanu Iulica, și în curând va împlini nouăzeci și cinci de ani, dacă "Dumnezău Alduitul" îi va îngădui zile. Pentru ca povestea să meargă mai departe, trebuie să vă spun că mătușa Iulica este cea mai bătrână femeie din satul Răstoci de Sălaj și trăiește în casa cea mai veche din acest ținut. Casa are aproape două veacuri, ori poate a și trecut de atâta, n-are cine să ne spună azi cum anume și când a fost dimineața în care străbunicul Iulicăi a început să așeze primele pietre la temelie. Din aproape în aproape, sărind de la o generație la alta, nu greșim dacă zicem că această casă are de mai bine de două ori viața stăpânei de acum. Câte povești mai sunt prinse oare în zidurile ei? Câte șoapte mai păstrează grinzile înnegrite de vreme? Câte dureri și speranțe mai tremură odată cu perdeluțele de cipcă în bătaia vântului? Câtă viață mai e ascunsă în spatele ușii grele de lemn?, m-am întrebat înainte să mă aplec, ca să pot intra în tinda joasă, în care de mai bine de o jumătate de veac femeia aceasta, care nu mai are pe nimeni, trăiește singură. Cu ea se stinge neamul morarului din Răstoci. "Io m-am născut în casa asta, și tatăl meu tot aici s-a născut, și bunica Marișca, mama lui, la fel. Casa a făcut-o tata bunicii, străbunicul meu, care a fost morar, ca bunicul și ca tata. Morăritul s-a oprit la noi în anii șaptezeci, când a fost potopul cel mare, care-a luat și-a înecat toate morile de pe Someș. Eu am crescut cu bunica Marișca. Mama și tata erau toată ziua la moară, că era mult de lucru. Bunica m-a învățat tot ce știu, să țâu casa, să fac curat, ea m-a dus la sapă, la fân, la cartofi. Ea m-a învățat să grijesc de animale, să mulg vacile, să hrănesc porcii, să cresc găini. Toate muncile le-am făcut așa cum am văzut că făcea bunica și ea era tare vrednică. Dimineața umblam la școală și apoi lucram pe lângă casă. Când am crescut, am pretenit cu un băiat patru ani, dar la tata, Dumnezău să-l ierte, nu i-o plăcut și m-o măritat cu altul, care nu mi-o plăcut mie. Și părinții mai greșesc uneori. Am fo' prea frumoasă, de-aceea îs amu sângură, io așe cred. Că el era gelos tare, credea că mă duc la pretenul meu când mă duceam la moară, la părinți. A durat măritișul mai puțin decât a ținut divorțul. M-am măritat în iunie și în noiembrie ne-am despărțit. Și-am rămas nicicum, nu eram nici într-o parte, nici în alta, nici măritată, nici nemăritată. Bărbat văduv cu copii nu mi-o trăbuit, cum aș fi vrut io nu s-o mai putut, așa că m-am lăsat sângură și io cred că m-am descurcat, dacă am ajuns până la aproape o sută de ani. Îs ultima din neam".
Casa fără cuie
N-am crezut, atunci când am ajuns în satul Răstoci, că-mi va fi dat să întâlnesc o casă de două sute de ani, vie încă, o casă care, în ciuda anilor care au trecut de când a fost ridicată, respiră ca și cum ar avea în ea o inimă. Casa Iulicăi e așezată la marginea unui pâlc de copaci bătrâni, pe-o coastă domoală ce se ridică în spatele ei ca s-o apere de rău. Cu fața către soare și cu dosul către miazănoapte, pare crescută din dealul înierbat. Prispa lată de piatră și lut înconjoară tinda și camera, ferestrele au ochiuri mici, despărțite de vergele subțiri de brad, acoperișul de paie pare o cușmă trasă peste zidurile văruite, ca să le țină de cald, să le apere și să le înalțe în ochiul celui care le privește.
"Casa asta n-are niciun cui de fier în ea, îs puse grinzile așa, în cruce, la capete, pe deasupra lor îi lipitură de lut cu paie. Să fac amu căși mari, cu etaje, dar nu țân cât casa asta, numai ce-auzi că le-o crepat păreții, ori că le iese mucegai. M-am străduit să fac înainte de sărbătorile de primăvară un pic de curățenie și-am lipit-o pe jos cu lut, așa cum se face la case de-astea și cum se făcea pe vremuri. Nu tare am avut putere, am lipit-o cât cu mâna, cât cu mătura, cum am putut am făcut, măcar să fie curat și să miroasă a primăvară, a lut proaspăt. De-abia am găsit un pic de bălegar ca să-l amestec în lut, cum se face, nu mai sunt în sat decât opt vaci. Am lipit și cuptorul cu băbătie, și lavița cuptorului, și soba, ca să nu iasă fum. Îs plecați acuma toți oamenii la lucru prin străini și Doamne feri de ceva, nu mai are cine să te ajute dacă ai nevoie. Satu-i pustiu. De-aici și până-n centru, la biserică, îs casele goale. Mi-i dor să văd câte un om pe drum, să văd trecând un bărbat".
Cu vaca, la plug
Mă uit la urmele pe care mâinile mătușii Iulica le-au lăsat în lutul întins pe jos. Se văd și semnele uscate ale măturii cu care a trecut pe deasupra grămăjoarelor de lut moale. Pare o joacă de copii, îndeletnicire din vremuri imemoriale, dar cât de greu trebuie să-i fi fost să aducă acasă lutul galben, untos, din cine știe ce loc din sat, unde se găsește, să-l amestece cu bălegar și cu paie mărunțite și-apoi să-l frământe cu picioarele bine, bine, ca să se înfrățească toate cele amestecate și să nu se mai despărțească! "Mie mi-o plăcut lucru' întătdeauna. Și de aceea, n-am dus lipsă. Când m-o chemat careva la muncă, cu ziua, nu mi-o fost rușine să mă duc. M-am dus și am lucrat din toate puterile mele, ca și cum aș fi lucrat pentru mine, nu pentru străin. Și or fost mulțumiți de mine și m-o chemat iară. Am sămănat cânepă, am topit-o la Someș, am uscat-o și am melițat-o și-apoi toată iarna am lucrat cu ea, am țesut tot ce o trăbuit în casă, pânză subțire și mai groasă. Uite, io și acuma port cămașă de cânepă cu cipcă, lucrată de mine. Kilometări de cipcă am lucrat la viața mea, am împletit lână, am făcut ciorapi și haine și m-am descurcat să am un bănuț al meu, să mă pot țâne între oameni. Dacă am avut, m-am folosit, n-am avut, nu m-o știut nimeni, până iară am avut. Așa am trăit până la anii ăștia și nu mi-i rușine de nimica, ies cu capul sus pe uliță. Curajoasă am fost la orișice. Mi-aduc aminte numa' câte lemne am făcut sângură în pădure, pentru iarnă, și cum le-am cărat cu spatele acasă. Nu erau drujbe, le-am tăiat cu sirisăul, că nu erau bani să plătesc pe alții. Cel mai greu o fost după ce mi-o murit părinții și-am rămas sângură, sângură. Cât a mai trăit mama, după moartea tatii, aram amândouă, cu vacile înhămate la plug. Dar după ce s-o stins și ea, prea grea viață mi-o rămas. Singura bucurie a fost că aveam casa asta care să-mi țină de cald iarna și răcoare vara. De-aceea io-s tare legată de ea".
Bătrânețele nu vin cu flori
Mătușa Iulica nu se mai oprește din povestit. Așezată în fața mea îmi spune senină că și-a asigurat "drumul de plecare", că a făcut mormintele părinților ei și că a lăsat în grija vecinilor ca atunci când "va pleca", să o puie "în brațele lor, că n-am avut pe nimeni altcineva decât pe ei". Nu-i plac mătușii timpurile pe care le-a ajuns. "Astăzi nici-s vecinii vecini, nici prietenii prieteni, nici frații frați, nici oamenii oameni. O intrat avariția în lume, fiecare numa' pentru el și pentru ai lui. Și ăla de are copii tot nu-i are, că să ieu și se duc în lume, da-s străini pe când se întorc, dacă se mai întorc. Io m-am învățat sângură. Doamne, bine-i până poate omu' mere pe picioarele lui! Mulțam lui Dumnezău că mă pot coborî sângură din pat. Amu-s vreo doi ani, am picat și mi-am rupt o mână, de-atunci umblu tăt cu bota lângă mine. Bătrânețele nu vin cu flori! Io mă străduiesc să trăiesc cât mai curat, nu mănânc din prăvălie, am găinuțele mele, îmi cumpăr în tăt anul câte un purcel mai mic, îl tai, fac cârnați și costiță și le pui bine la fum, numai pâinea mi-o cumpăr, că nu mai am putere să frământ aluatul. Doamne feri de mai rău".
Mătușa Iulica îmi spune că au venit la ea "niște domni" care i-au spus că în 2020 vor trece căsuța ei pe lista monumentelor istorice. "Io n-oi mai prinde zilele alea, poate, dar nu-i rău dacă s-or îngriji și alții de casă. Până am putut, am făcut eu, dar acuma-i greu tare. De n-o grijeam, se ducea de multă vreme, dar pot să-ți spun că nimeni n-a griji-o ca mine, oricâte ar face, că am cotat de ea, ca de sufletul meu!".
P.S. Mătușa Iulica a plătit unor meșteri care i-au acoperit casa cu paie, acum zece ani, 50 de milioane, "bani strânși din sărăcie, dintr-o pensie amărâtă". Meșterii au lucrat cum s-au priceput, dar "nu mai sunt nici paiele, nici meșterii de altădată". Acoperișul făcut de ei n-a oprit ploile și zăpezile topite care se preling în casă. Poate că cea mai mare și ultima bucurie a acestei femei ar putea fi aceea de a-și vedea casa acoperită cum se cade, păstrând tradiția acoperitului cu paie, pentru a fi pregătită de iernile care vor veni. Dacă s-ar întâmpla ca printre cititorii noștri să existe oameni care s-o ajute, cu siguranță că niciun frig de pe lume nu va putea îngheța sufletul adăpostit între pereții celei mai bătrâne case din ținutul Sălajului.