Magnificii străbunici
Giani Lincan s-a născut dintr-o familie cu o străveche tradiție muzicală, în care ambii străbunici erau lăutari. Mama sa, cunoscuta interpretă Mioara Lincan, s-a căsătorit la o vârstă foarte fragedă, iar Giani, primul născut, a copilărit la bunici. "Până la vârsta de 12 ani, am crescut la părinții mamei, la Dărmănești, în Oltenia, în satul în care m-am și născut. Bunicul, Costică, Dumnezeu să-l ierte, era un om extraordinar. Pe timpul războiului, el și cu un fratele de-al lui au fost luați prizonieri de ruși. Fratele a fugit, l-au prins rușii, dar el vorbea perfect rusește și ăștia au zis că-i de-al lor și l-au lăsat în pace. Pe bunicu l-au selectat pentru muncă grea, era groaznic. Da' rușii trebuiau să se mai și distreze, așa că și-au făcut un ansamblu, și bunicu le cânta la un țambal mic, «țambal alb», așa-i spunem noi. A scăpat cu amnistierea, l-a lăsat Dumnezeu să trăiască și, mai târziu, să mă inițieze pe mine în muzică. Erau cinci frați, cu toții cântau, iar tata-l lor, străbunicul Manole, cântase cu vioara. Stăteau cu toții în același sat, mâncau împreună, erau foarte uniți, aveau taraful lor, cu care cântau la nunți și repetau la bunicu acasă, vă dați seama în ce atmosferă am crescut. Mai era și mamaia Zoia, care mergea cu ei la nunți, bătea superbine la tobe și cânta cu gura. De la ea a învățat mama să cânte, de la cinci ani. Mama cânta și cu acordeonul, dar când a devenit cunoscută, a renunțat, cânta doar cu vocea. Din când în când, mai mergeam și la bunicii din partea tatălui, lângă Găești. Și bunicul din partea lui era un lăutar cunoscut în zonă, Nae Lincan, marele Gheorghe Zamfir a învățat folclor autentic de la el. Bunicii din Găești aveau o fermă cu animale, vaci, o livadă cât vedeai cu ochii, mămica Maria o îngrijea, o femeie puternică, la cinci dimineața era pe bătătură. Așa că am crescut la țară și sunt un om căruia nu-i e frică să bată un cui, să hrănească un porc, să repare o ulucă, să fie gospodar. Am crescut în natură".
Țambalul bunicului Costică
- Cu toată muzica asta în jur, cum ați ales țambalul?
- La noi erau toate instrumentele, dar eu am fost atras de sunetul țambalului bunicului Costică. El mi-a dat primele lecții. Era un om blând, dar când treaba a devenit serioasă, știa să fie exigent, sever, nu te jucai cu el. "Pune mâna la lucru, că altfel ne certăm!". Am început la șase ani, cu țambal mic, că vedeam toate corzile odată. Mai târziu, când m-am mutat cu părinții la Găești, devenisem un mic campion regional la tenis de masă, îmi plăcea la nebunie, până s-a enervat mama și mi-a zis: "Stop, pune mâna pe studiu!". Tata, care era un violonist bun, m-a luat cu el la ansamblu, am făcut cunoștință cu folclorul, am învățat dansuri foarte frumoase. La 16 ani, am plecat în primul meu turneu, cu unchiul, în Italia. Pe vremea aia se ieșea atât de greu din țară, iar eu mă plimbam prin Italia cu gura căscată, cu ochii lipiți de geam să nu pierd nimic din toate frumusețile de acolo. Am cântat la un festival internațional, l-am cunoscut pe renumitul Bud Spencer, am ascultat muzicanți din alte nații, din Paraguay, din întreaga lume. Atunci am simțit că vreau cu adevărat să devin un muzicant bun, că îmi doresc această meserie și am luat lucrurile în serios. Am început să caut eu, să descopăr, că aici e marea frumusețe la muzică, când începi tu să cauți, simți că ești aproape de un sunet, de o armonie, te ambalezi, te forțezi să le atingi. Oare cum se face, oare cum ajung eu acolo? Pare imposibil de atins, dar te concentrezi, te implici cu totul și vezi cum se deschide, și ajungi acolo. E fantastic!
Tataie cel iubitor
- Ați avut un mentor?
- Da, tot bunicul. Mă iubea și mă aprecia, vorbeam foarte mult în familie despre muzică, iar asta a contat enorm pentru mine.
- Simțiți că este un pas uriaș de la muzica bunicilor la cea pe care o faceți acum, jazz, muzică clasică?
- Este un pas uriaș, categoric, dar nu simt că l-am depășit vreodată pe bunicul meu. Niciodată! Fiecare instrumentist are tainele lui. Bunicul obișnuia să spună că de la fiecare prost ai ceva de învățat. Asta te face să devii un om mai blând, să asculți pe ceilalți, să încerci să înțelegi, și să iei ce e bun de la fiecare. Eu am înțeles târziu ce vrea să spună, dar acum apreciez asta. Într-una din serile trecute, de exemplu, am ieșit în oraș cu câțiva prieteni și a apărut un nene, un viorist de pe stradă, să ne cânte ceva. I-am dat câțiva bănuți. Am stat de vorbă cu el și i-am zis. "Uite, te rog frumos, cântă-mi ceva vechi, cât de vechi. Orice-ți face plăcere". Cântecul lui m-a dus direct în copilărie, când se cânta în stilul acela pur, nemestecat, m-a dus cu gândul la cei bătrâni. De la ei am învățat eu esența muzicii și esența bunului simț. Și am mai învățat ceva: că în fiecare din noi trăiește, în continuare, un copil. El se formează până la o anumită vârstă, când începe să înțeleagă. Apoi rămâne așa, chiar dacă începe să capete haine noi, un costum, să învețe să se exprime, omul se maturizează. Dar copilul rămâne același.
Pe urmele lui Toni Iordache
- Care au fost primii pași ai carierei?
- Pe atunci, chiar dacă făceai parte dintr-un ansamblu, trebuia să fi angajat la o întreprindere. Tata a obținut transferul de la Găești la o uzină mare de aici și ne-am mutat cu toții la București, iar eu am început cursurile Liceului George Enescu, unde studiam muzica clasică. Cântam folclor și muzică lăutărească la nunți, acompaniam mari cântăreți de muzică populară, pe Ion Dolănescu, Irina Loghin, mari lăutari, Romica Puceanu, Mihai Nămol. Am debutat într-un restaurant de pe Moșilor, cu mama și cu tata. Mă simțeam bine să le fiu util marilor muzicanți, îmi spuneau că-s băiat bun, mă încurajau, iar eu încercam să colaborez cu cât mai mulți, în cât mai multe genuri, să cunosc, să învăț cât mai multe. Am înțeles ce înseamnă să cânți într-un ansamblu, într-un taraf mic, într-o orchestră. Apoi a apărut jazz-ul, mai venea cineva cu câte o casetă din străinătate și ascultam cu prietenii, apoi mă gândeam, oare cum să-l pun pe țambal? Sunt și aici niște reguli, nu improvizezi de capul tău, dar m-a atras la jazz libertatea de-a construi. La ansamblu și la orchestră ți se pune partitura în față și faci ce ți se spune. Cred că am reușit, chiar fără un studiu intens, să mă fac plăcut unor cunoscători de jazz, să fiu invitat alături de mari artiști, pe scenele lumii.
- Pe vremea aceea, ștacheta era foarte sus ridicată de Toni Iordache, maestrul absolut al instrumentului. Simțeați asta ca pe o presiune?
- Nu, mai degrabă ca pe-o bucurie, că pot vedea încotro se îndreaptă țambalul, la ce nivel s-a ajuns. Mă ambiționam să studiez mai bine, să ajung cât mai aproape de cel mai înalt nivel. Mai târziu, l-am avut profesor pe Toni, ne vedeam săptămânal. Uneori venea aici, acasă la mine, să mă asculte, și zicea, Dumnezeu să-l ierte, "Mi-ar fi plăcut să fii și tu băiatul meu!". Vedea ceva în mine. Toni începuse să modernizeze muzica, iar eu am continuat pe linia asta, am introdus elemente mai sincopate, de jazz, armonii noi, mai sofisticate. Până la urmă, dacă iei o horă de-a noastră și schimbi un pic, iese swing. Și astăzi se vorbește printre muzicanți de aceste schimbări pe care le-am adus. Atunci când cântam cu muzicanți tradiționaliști, cântam ce mi se cerea, când eram cu un grup în care voiam cu toții să inovăm, treceam la treabă. Au fost ani plini, cântam prin toată țara, pe la săli polivalente, am cunoscut mari artiști români din toate domeniile.
Cu ghiozdanul, în Olanda
- În 1996 v-ați stabilit în Olanda...
- Mulți instrumentiști români foarte buni au ales să plece, pentru că nu-și găseau locul aici. Astăzi, sistemul artistic a ajuns la un nivel foarte slab, nu sunt bani pentru instrumente în liceele de muzică, trebuie să ai un caracter foarte puternic, să crezi în tine, îți trebuie multă, multă răbdare pentru a rămâne aici. Dar timpul nu-i atât de răbdător cu noi. Vorbeam pe atunci ore întregi cu Florin Niculescu, care-mi spunea că nu-și găsește nicăieri de lucru, peste tot i se spune că ceea ce cântă el e prea complicat. A plecat la Paris și a ajuns unul din marii vioriști ai Europei. Și mulți alți prieteni, care acum se simt împliniți profesional pe unde au plecat, sunt instrumentiști în orchestre, concert-maiștri. Sigur, ne-ar plăcea să trăim aici, să vorbim românește, dar și să ne facem treaba, cum ne-o facem acolo, în Occident. În Olanda, când am plecat, mi-am dat seama că nu sunt pregătit. Le-am admirat mentalitatea, faptul că sunt serioși, când lucrează la ceva sunt dinamici și implicați, nu lasă treaba de izbeliște, lucruri care mi-au intrat și mie în sânge, după 22 de ani. Dar a fost greu. Mi-am luat ghiozdanul în spate, am mers să studiez limba lor. A trebuit să le explic ce-i țambalul, la ce e folositor într-o orchestră, nu era deloc un instrument cunoscut. E din ce în ce mai greu să trăiești din muzică și-i mare lucru că am reușit asta într-o țară în care oamenii nu știau ce-i aia țambal. Am deschis niște porți pentru cei ce vor urma.
- Ați simțit că v-ați împlinit talentul acolo?
- La noi, în România, țambalul era util până la un anumit punct. Dacă, după liceu, voiam să continui studiul la conservator, nu aveam unde. Acolo, la început, țambalul a fost apreciat ca element exotic. Cântam stiluri cât mai diferite, eram abordat în pauzele concertelor și invitat să cânt în alte locuri. Mi-am făcut prieteni adevărați, olandezi, țigani din toată lumea, muzicanți din familii celebre. Dumnezeu mi-a scos în cale, prin țambal, niște oameni extraordinari, care mi-au apreciat munca. Pe lângă clasa de țambal și de muzică balcanică pe care am deschis-o la universitate, am avut parte și de o altă mare satisfacție. În tinerețe mi-am dorit foarte mult să studiez la Academia "Franz Liszt" din Budapesta, dar pe atunci se pleca greu, mama nu voia să mă lase singur, așa că am renunțat. Iată că acum câțiva ani, am primit propunerea de a preda un masterclass de țambal la Academia "Franz Liszt". Am intrat și mă aștepta o clasă întreagă de țambaliști dornici să afle de la mine tainele instrumentului. O mare bucurie pentru mine.
"Vreau să arăt și în România ce am eu mai bun"
- Ați plecat cu familia, în Olanda?
- Dacă nu aveam familia cu mine, în Olanda, probabil că nu rezistam. O familie înțelegătoare îți dă motivație, energie să faci lucruri deosebite. Primul băiat s-a născut în anul în care ne-am mutat în Olanda, celălalt, cu patru ani mai târziu. Acum sunt flăcăi, băieți mari, ne înțelegem foarte bine, suntem prieteni, cântăm împreună. Cel mare cântă la pian, iar cel mic, care nu părea deloc interesat de vreun instrument, la vioară. Rămâne de văzut dacă vor face din muzică o meserie, e tot mai greu, regulile s-au schimbat peste tot în lume și nu s-au schimbat în bine.
- Aveți multe proiecte legate de România?
- În primul rând, vreau să fac aici, acasă, o orchestră de familie, cu mama și cu cele două surori ale mele, să le reactivez, apoi am pus pe hârtie și alte proiecte, cu orchestră simfonică. În Olanda, am pornit un festival internațional de țambal. Primele două ediții au fost excepționale, aș vrea să îl fac și aici. Vreau să mă prezint și aici la cel mai bun nivel. Eu nu cânt pentru bani, așa cum vor alții, cânt cum îmi place și dacă publicul se regăsește în ceea ce fac, foarte bine. Poate să dureze și zece ani până să fiu înțeles sau să se concretizeze un proiect, mi s-a întâmplat. Am multe idei, mă întâlnesc cu oameni importanți, cu vechi prieteni, le propun proiectele, și... nu primesc niciun răspuns. Nici da, nici ba, o lungă așteptare. E o treabă latină, am întâlnit-o și-n Franța, unde am lucrat mult. Dar există ceva ce nu am întâlnit decât la noi: falsele valori, dacă vecina mea descoperă brusc, sub duș, că are voce și vrea la televizor, dacă un băiat ce a început țambalul acum două săptămâni își face orchestră, ei devin egalii mei și au același succes la public. Sunt peste 200 de orchestre în București, cu site, poze frumoase, dar oare câte știu să cânte cu adevărat? Doar câțiva cunoscători mai fac diferența! Publicul primește încontinuu informații greșite de la mass-media, care prezintă neaveniți pe post de vedete, falsuri, așa încât nu mai are capacitatea de-a selecta. Este o mare problemă, și nu văd cum vom ieși de aici, pentru că lucrurile merg tot mai prost.
- Ce vă mai motivează atunci, de ce sunteți atât de dornic să cântați în România?
- Copilul acesta din mine mă tot agită, nu mă lasă în pace, mă bate la cap să fiu activ, să mă mișc, să nu stau pe loc. Să fac muzică, să merg la un fotbal, la pescuit, să mă văd cu prietenii. Dacă el s-ar fi maturizat, aș fi fost mult mai închis, mai apăsat de ceea ce se-ntâmplă-n jur. Fără el, aș fi renunțat, m-aș fi mulțumit cu Olanda. Dar el n-are astâmpăr, mă îmboldește, mă-ndeamnă să fac și aici ce-am făcut acolo, să prezint țambalul la cel mai înalt nivel. Asta vreau! Îmi doresc foarte mult să fac lucruri frumoase în țara mea.