Rugăciune de seară
Cinci veacuri și jumătate de istorie sunt prinse într-o bisericuță de lemn, ca-ntr-o coajă de nucă, pe vârful unui deal. Pereții ei vorbesc din Evanghelii, în zugrăveala stinsă de vreme, dar sunt muți, asupra jertfelor și martirajelor, a luptelor și prigoanelor, a silniciilor și miracolelor cărora le-au fost martori. Par să fi fost ridicați, grindă cu grindă, cu un singur rost: s-o adăpostească pe Maica Domnului cu Pruncul în brațe. Căci Sfânta Fecioară și-a făcut sălaș aici, la o margine de lume, și n-o să mai plece.
Într-o dimineață de Iunie, am văzut-o! Aievea, la numai doi pași! Chipul îi era străluminat de iubire. Pruncul își lipise obrazul de al Maicii Sale și o înconjurase, tandru, cu o mână pe după gât, privindu-i chipul cu adorație. Deși topită de dragoste, Maica nu-i întorcea privirea, mă urmărea pe mine, cum îmi tot schimbam locul, stingher. În orice colț m-aș fi retras, Maica era cu ochii ațintiți la mine. Mă temeam că o stânjenesc cu prezența mea. Și totuși, eram cuprins de o bucurie nețărmurită, care nu-mi dădea voie să ies. Într-un târziu, tremurând și cu urechile țiuind de încordarea de-a prinde măcar o șoaptă în liniștea profundă a lăcașului, am îndrăznit să îngenunchez. Asta a fost tot. Când m-am ridicat, se făcea seară și, în clar-obscurul acestui bătrân ghioc de lemn, Maica Domnului zâmbea aproape imperceptibil. Eram și eu un fiu al Ei.
Comoara mânăstirii
Privită dinspre drumul care caută satul undeva în depărtare, biserica veche de la Strâmba se distinge cu greu dintre copacii bătrâni și dintre florile înalte. Se află pe-un clin de culme, care continuă cu o grădină la fel de frumoasă ca raiul, cu alei care duc spre biserica nouă, bibliotecă, stăreție, paraclis, arhondaric, chilii, trapeză și cantina socială. Un întreg ansamblu, într-o mare de vegetație, îngrijit cu o rigoare nemțească și o dragoste care face totul strălucitor și vesel. Dar până să dai de el, te întâmpină bisericuța de lemn, cu turnul ei ascuțit, ca un deget îndreptat spre cer.
Cele două uși prin care pătrunzi în naos sunt foarte joase, ca să te smerească. O candelă aprinsă și două raze de soare, filtrate de geamurile mici, abia te lasă să vezi rămășițele unei picturi murale, și preasfânta icoană a Maicii Domnului, de-o frumusețe stranie, comoara mânăstirii, moștenirea ei cea mai de preț. E împodobită cu un engolpion din aur și drapată în catifea vișinie, grea, cu fireturi de aur.
La această icoană vin șiruri nesfârșite de credincioși, să capete leac pentru boli incurabile, ajutor în necazuri mari, tămadă pentru suflete chinuite, nădejde în darul nașterii de prunci... Se prind cu toții de poalele Maicii, cu lacrimi, cu frică și cu speranță. Și Maica nu lasă pe nici unul nemângâiat. Luni sau ani mai târziu, cu toții se întorc să-i mulțumească și să-i povestească părintelui stareț Grighentie Oțelea, ce minuni li s-au întâmplat. Arhimandritul zâmbește, îi binecuvântează și îi omenește cu ce are mai bun în cămară, ca o gazdă mereu bucuroasă de oaspeți și ca un părinte ce minuni și mai mari ca acestea a văzut. Pe toate le știe, dar nu vrea să se mândrească, de aceea vorbește cu zgârcenie despre miracolele de la icoana Maicii Domnului.
"Icoana e doar o reprezentare. Rugându-ne la ea, ne rugăm Maicii Domnului care e vie și pururea prezentă între noi, dar pe care, cu orbirea păcatelor noastre, nu suntem vrednici să o vedem. Însă să nu ne îndoim, Maica e aici și peste tot unde e chemat numele ei, gata să ne ia de mână prin hățișurile vieții, spre a ne feri de primejdii și de nevoi. Minunile le face Maica Însăși. Chiar mânăstirea aceasta este un miracol înfăptuit de Măicuța Domnului".
Legenda "Strâmbei"
În leatul 1461, cât făceai ochii roată, de pe acest deal din satul Păduriș, comuna Hida, județul Sălaj, îi aparținea unei femei de neam bun, al cărui nume nu s-a păstrat. În amintire a rămas numai porecla care o însoțea de când se știa: "Strâmba". Se născuse gârbovă și șchioapă. Un blestem sau vreo molimă a timpului a făcut ca femeia să sufere de aceste beteșuguri și, mai apoi, să rămână văduvă de tânără, iar unicul ei copil, o fetiță, să se îmbolnăvească grav. După ce s-a convins că nu poate primi ajutor de la oameni, "Strâmba" și-a încercat ultima șansă la Dumnezeu. Auzind că în codrii seculari viețuiesc doi călugări cu mare har, care îmblânzesc fiarele și învie oameni cu rugăciunile lor, i-a căutat și le-a promis că le va face o mânăstire mândră, dacă-i vor putea vindeca fiica. Mari iubitori de singurătate, rugăciune și nevoință, monahii nu ar fi ascultat-o pentru promisiunea ei, dar li s-a făcut milă de suferința de mamă pe care o îndura. Și-atunci s-au rugat fierbinte, iar Dumnezeu a înzdrăvenit-o pe copila "Strâmbei". Boieroaica a donat pământuri multe și le-a clădit monahilor o biserică de lemn, chilii și acareturi, înzestrându-i cu toate cele trebuincioase. Praznicul "Adormirii Maicii Domnului" a fost ales ca hram al mânăstirii, în chip de mulțumire către Sfânta Fecioară, căreia i se rugaseră cei doi pustnici.
"Dulcele sărut"
Două veacuri de viață monahală și un martiriu, al starețului Onisim, care a fost decapitat de către păgâni pe pragul bisericii, la 1642, au pregătit locul pentru o icoană făcătoare de minuni. Așa se face că în anul 1673, un alt boier, Ciachi, mare latifundiar al Gârbăului, i-a comandat părintelui-pictor Luca din Iclod, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, pe care a dăruit-o Mânăstirii Strâmba. Credincioșii au numit-o "Dulcele sărut", fiindcă Pruncul Iisus își atinge obrazul de cel al Maicii Sale, într-un sărut abia schițat. Același preot-zugrav a pictat, mai târziu, și icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mânăstirea Nicula, numită și "Maica Domnului Îndurătoarea", care face și azi mari minuni și aduce în pelerinaje mulțimi de creștini, și "Maica Milelor", a treia icoană, îngemănată cu cea de la Strâmba, care a împodobit biserica Sfinților Apostoli din Cluj-Mănăștur, iar astăzi se află la muzeul Arhiepiscopiei Clujului. Toate trei s-au dovedit a fi făcătoare de minuni, fapt care te face să te întrebi ce credință să fi avut acel preot iconar, de l-a învrednicit Dumnezeu să dea chip sfințeniei cu atâta putere. Tot în acel veac, al XVII-lea, Mânăstirea Strâmba a devenit și un mic centru cultural, care distribuia carte religioasă și găzduia două școli, una de grămătici, adică de copiști și funcționari de cancelarie, și alta de zugravi de icoane și de pictură murală.
Ceață peste miracol
În ciuda faptului că era străjuită de "Dulcele sărut", Mânăstirea Strâmba n-a scăpat prigoanei austro-ungare asupra ortodoxiei transilvane, de la mijlocul anilor 1700. Amenințați de tunurile lui Bukov, călugării au fugit, lăsând în urmă icoana Maicii Domnului. Mai târziu, mânăstirea a fost luată de greco-catolici, dar și călugării aceia s-au risipit, biserica fiind folosită doar de enoriașii din sat, ca biserică de parohie. În perioada dintre cele două războaie, când lumea era în căutare disperată de miracole, s-a dus vestea că "Dulcele sărut" vindecă și e degrabă ajutătoare. Veneau valuri neostoite de pelerini să i se închine. Și-apoi, ca la un nevăzut semn, evlavia a încetat și icoana a fost uitată, acoperită de praf și de pânză de păianjeni, ca de o ceață densă. Greco-catolicismul a fost interzis de comuniști, în 1948, iar biserica a fost retrocedată ortodocșilor. Dar nu s-a mai legat viața monahală aici. Abia în 1993, episcopul Ioan Mihălțan a trimis câțiva călugări să refacă mânăstirea. Vreo două rânduri de monahi s-au dat bătuți în fața condițiilor inumane. Biserica era izolată de sat și de lume, nu ajungeau până la ea nici drumul, nici curentul, nici apa și, bineînțeles, nici credincioșii. Călugării n-aveau pe ce pune capul, nu existau nici chilii, iar sfântul lăcaș era într-o delăsare totală. Au improvizat o locuință dintr-un container din tablă, dar n-au rezistat vremii vitrege și sărăciei lucii.
Ce te învață singurătatea
Trei ani mai târziu, a fost numit un nou stareț: părintele Grighentie Oțelea. Era tânăr și, după cum mărturisește, lipsit de orice experiență. Fusese călugărit de câțiva ani, și avansarea sa pe post de stareț l-a luat prin surprindere. Ce-i drept, făcuse ucenicie pe lângă monahii îmbunătățiți din Moldova, la Cetățuia, lângă Iași, și-apoi la Mânăstirea Izbuc, din Bihor, ceea ce l-a întremat sufletește, dar nu l-a pregătit pentru ispitele unei răspunderi administrative atât de mari. Ajuns la Strâmba, a înțeles repede că lucrarea la care fusese chemat era peste puterile omenești:
"Mi-a plăcut mult pustia pe care am găsit-o aici. Era de o frumusețe și o pace ca la facerea lumii. Dar m-a și înspăimântat, că m-am trezit fără niciun ajutor, fără bani, fără hrană, fără un colț în care să mă pot odihni, dinaintea unei biserici în ruină. Nămeții de zăpadă mă țineau prizonier iarna, vara, livada îmi devenea biserică, având cerul drept catapeteasmă, păsările - cântăreți și pomii plini de roade, în chip de credincioși slujitori. A fost și frumos, nu numai greu. M-am frământat mult să găsesc o soluție, pentru a începe să reconstruiesc mânăstirea. Au fost doi ani de apostolat și de rugăciune aproape neîncetată către Maica Domnului. M-am dat cu totul în mâinile Sale. Am îngenuncheat, seară de seară, în fața icoanei, și i-am zis: «Maică Preacurată, eu nu pot fi stareț, nu știu ce să mai fac. Dacă vrei ca să rămân și să fie mânăstire aici, fă ce știi mai bine! Fii tu stareță!». De atunci, eu sunt un biet administrator, iar Maica Domnului e stareța. Ea a făcut tot ce vedeți. Eu doar m-am rugat, de câte ori am avut o nevoie, iar Maica a mișcat lucrurile. Așa a renăscut mânăstirea din propria cenușă" - ne-a mărturisit părintele Grighentie.
Smerenia îl împiedică să-și asume vreun merit, dar numai sfinția sa știe câte nopți nedormite au fost, câte griji, câtă alergătură, câtă muncă brută, câtă osteneală la șevalet, să picteze icoane spre a le vinde și a face rost de un ban pentru cele necesare, câte ore de rugăciune și ce lipsuri a îndurat. Prin osârdia sfinției sale au fost ridicate chiliile și un mic paraclis - în care s-a slujit până de curând, când a devenit neîncăpător -, a fost restaurată biserica veche și construită cea nouă - mare și luminoasă - și au fost clădite și rânduite toate celelalte, cu forțe puține (doar cinci viețuitori), dar cu o credință nestrămutată și multă rugăciune. Părintele Grighentie ne spune, totuși, că din toată această experiență, cel mai mare câștig al său este că a învățat ce folos are singurătatea.
"Singurătatea mi-a dezvăluit ce putere poate avea rugăciunea, când n-ai un om în preajmă, căruia să-i ceri sprijinul. Și tot în singurătate am deprins dragostea pentru oameni. Când îmi intra cineva pe poartă, parcă era Hristos în persoană. Și-acum, deși sunt ani de când pragul ne este trecut tot timpul de multă lume, tot așa simt", mărturisește părintele.
Răsplata pentru o biserică nouă: apă din piatră seacă
- Părinte arhimandrit, sunteți brăilean, crescut în călugărie, în atmosfera mânăstirilor moldovenești și, devenit, iată, de peste douăzeci de ani, un stâlp al monahismului ardelenesc. Cum v-ați acomodat în acest frumos și pe nedrept ocolit județ Sălaj, aflat în colțul vestic al hărții?
- În credință nu prea mai contează obârșia, ci să vorbim aceeași limbă a lui Dumnezeu. Deci, tradițiile specifice și graiul sălăjean, uneori mai greu de înțeles pentru un regățean, au fost cel mai ușor de deprins. Mai dificil mi s-a părut să desțelenesc ogorul credinței. Când am venit aici, lumea nu era cu mersul la mânăstire, ca în Moldova, de pildă. Nici nu se înghesuia la spovedit și împărtășit. Acum, însă, duminica și în sărbători, biserica mare e plină, iar cei mai mulți sunt tineri, în parte cu copii în brațe. Este o mare bucurie pentru mine. O altă bucurie este că vin la ortodoxie și mulți maghiari. Aici sunt acum acasă, și asta nu doar pentru zbuciumul și toate bucuriile care mă leagă de mânăstire, ci mai ales pentru dragostea oamenilor. Să știți că nu doar moldovenii ard de credință, ci și ardelenii. Iar la Maica Domnului au o evlavie foarte mare.
- Ați venit într-un loc care vă părea potrivnic, și ați reușit să-l îmblânziți și să-l redați lumii. Ce și-ar mai putea dori un stareț care a realizat tot ce a visat?
- O, lucrarea e încă departe de a fi săvârșită. Uitați, de vreo șapte ani, am început construirea bisericii noi, pentru că în cea veche nu slujim, fiind mică și monument istoric, iar paraclisul nu poate cuprinde toată lumea care vine la Sfânta Liturghie. Am adus biserica în starea de a fi sfințită și, atunci când va considera potrivit, vlădica o va sfinți. Până atunci, Preasfințitul Părinte Episcop Petroniu ne-a dat binecuvântare să putem sluji într-însa. De acum înainte, vor trece alți ani până va fi terminată pictura. Căutăm încă un pictor care să o zugrăvească în stil bizantin curat și, desigur, resursele financiare pentru asta. De asemenea, mai dorim să facem din mânăstire un focar de cultură și educație, așa cum a fost cu veacuri în urmă. Am pus la punct o bibliotecă destul de bine dotată, inclusiv cu cărți de beletristică; organizăm conferințe și dezbateri, cu intelectuali invitați din toată Transilvania; facem în fiecare an tabere de catehizare pentru 300-400 de copii, și este loc de mai mult și de mai bine. Nu în cele din urmă, am vrut să deschidem aici un azil pentru nevoiași sau măcar o cantină pentru săraci. Din pricina birocrației, am abandonat proiectul. În schimb, îmi doresc mult să putem face măcar o casă de retragere pentru preoții pensionari care sunt singuri și bolnavi și pentru preotesele văduve.
- Alte planuri, alte minuni...
- Minunile sunt prezente permanent în viața noastră. Fără intervenția divină, n-am putea nici respira. Dar nu suntem conștienți de asta. Și iată că mă faceți să vă mai destăinuiesc una, pe care am trăit-o fără s-o cer. Știam că toată zona asta e seacă de apă. În toate satele dimprejur e o problemă mare cu apa, pânza freatică fiind la mare adâncime. Nu vă mai spun cum ne-am chinuit ani de zile, din această pricină. Asta, până când am început să săpăm fundația noii biserici! La nici doi metri, am dat de un firicel de apă. Este acolo un izvoraș care curge lin și constant. L-am captat, ducem apa într-un rezervor, de unde vine prin cădere în rețeaua noastră internă. Și avem apă! Am primit acest miracol ca pe un semn că Maica Domnului a vrut o biserică nouă, care să întărească și mai mult această mânăstire.