Trisica-Tristuca

Otilia Teposu
A apărut în casa mea când trecuse deja de pri­ma tinerețe.

Venea direct din cabinetul veterinar, unde suportase o operație grea, în urma căreia îi fusese scurtat un picior. Copiii care au chinuit-o pe stradă nu și-au imaginat, probabil, câtă sufe­rință au putut aduce în trupușorul ei acoperit de blăniță cenușie. A urmat o nouă operație și apoi încă una și încă una, le-am pierdut șirul, după care verdictul a fost clar: piciorul trebuie amputat din umăr. Când s-a întors ultima oară acasă de la spi­tal, pisicuța pe care-am salvat-o a primit numele de Trisica-Tristuca, pentru că rămăsese doar în trei picioare și a pierdut și pisoii, care n-au mai suportat atâtea anestezii. Nu știu ce viață a avut pe stradă înainte de a ajunge la noi, pot să bănuiesc, doar. În ciuda grijii și atenției cu care ne apropiam de ea, era la început rezervată și stătea cuminte în colțul care-i fusese destinat, de unde ne urmărea toate gesturile. Era încă speriată. Au trecut câteva zile bune până când s-o aud torcând mulțumită, semn că, în sfârșit, a înțeles că e într-un loc în care va trăi liniștită. De mare ajutor au fost celelalte pisici din gospodărie, care, curioase peste măsură, s-au apropiat de ea încă din prima zi. Trisica însă le-a ținut la respect prin mie­unături amenințătoare. Nu era prietenoasă cu ele, dar le îngăduia și le urmărea curioasă de la dis­tanță. Avea o distincție în felul în care trecea pe lân­gă ele, chiar dacă mersul în trei picioare îi era sărit, săltat, ușor caraghios. După ce s-a vindecat și când a în­ceput să se simtă bine, a pornit să cerceteze toată ca­sa. Îi plăcea să intre în dulapuri și în sertarele ui­tate deschise. Uneori adormea acolo. Era curioasă tare și niciun colțișor n-a scăpat nevizitat. Apărea de un­de nici nu gândeai, ca o umbră se mișca prin ca­să și-și alegea întotdeauna pentru somn locuri ascunse, apărate, adăpostite cumva, semn că încă mai trăia coșmarul spaimelor din vremea petrecută pe stradă. A trecut de-a lungul anilor și prin casele co­piilor mei, care au găzduit-o pe rând, cu grijă și afec­țiune. S-a adaptat de fiecare dată regulilor im­puse de noii stăpâni, fără mofturi, cuminte și înțele­gătoare cu ce i se întâmpla. În ultimii doi ani, s-a reîntors în curtea mea, unde a avut statut de privi­legiată. Ca să n-o supere mai tinerele și obraznicele blănoase, i-am ame­najat un loc de odihnă separat și mâncare spe­cială pentru senioare. Bineînțeles că i-a convenit situația, și-a asumat noul rol de stăpână a curții și s-a purtat ca atare. Îi mergea din ce în ce mai bine și părea că în blana ei înfloreau scântei, când își făcea plimbarea pe sub meri. Trisica era tigrată, cu dungi mai late pe spate și mai albicioase pe burtă. Avea ochi vioi, verzi, mari, curioși și atenți să sur­prindă tot ce mișca în jur. Ochi de vânător neobosit. Mi-era mai dragă și pentru că semăna cu pisicile lângă care am copilărit în curtea bunicii mele. Când vreuna dintre ele dispărea, bunica îmi spunea că s-a dus să moară în țara morții, pentru că animalele care-și iubesc stăpânii nu vor să moară în fața lor.
Ați observat, cred, că tot ceea ce am povestit până acum este la timpul trecut. Prezentul este trist. Trisica-Tristuca a dispărut. Am căutat-o zadarnic, zile în șir. Având doar trei picioare, ea nu putea sări gardurile ca celelalte surate ale ei, care cutreieră lumea, în lung și-n lat. Avea cincisprezece ani. Cred că s-a dus departe de ochii noștri, să moară în țara morții pisicilor.
Am iubit-o mult pe Tristuca. O pisică în trei picioare m-a învățat că, uneori, absența și suferința pot fi de folos și te pot înălța. De dragul și de dorul ei am scris aceste rânduri.