"Formula AS" în Sălaj - Stejarii credinței noastre

Matei Florian
Bagheta vrăjită

Părintele Liviu-Cătălin Urs ține în mână un obiect ciudat: o tijă lungă de fier, prinsă la capăt într-un mâner de lemn. La celălalt capăt e o altă tijă, mai subțire, tot din metal, strânsă într-un șurub care îi permite să gliseze în sus și în jos. Părintele zâmbește: "Știți ce-i asta?", mă întrea­bă. "Nu", îi răspund, "chiar nu știu". "Atunci o să vedeți", spune preotul. Ridică tija cea subțire în prelungirea celeilalte, așteaptă o clipă ca să vadă că îl urmăresc, apoi, întocmai ca un mag înțelept în mână cu o baghetă vrăjită, găsește un loc ascuns în poarta de stejar bătrân și strecoară obiectul acela ciudat înăuntru. Se aude un huruit greu. Acolo, înăuntru, o ființă nevăzută a prins viață și se mișcă. Poarta de stejar bătrân se des­chide. Putem intra. Obiectul acesta vrăjit este o cheie.
Am ajuns în satul Fildu de Sus, ca să văd cu ochii mei una dintre cele 92 de minuni ale Săla­jului. Cea mai vestită, cea mai bine păstrată din­tre toate: Biserica de lemn Pogorârea Sfântului Duh. Nici un alt loc din țară nu are atâtea măr­turii simple că rugăciunile oamenilor au țâșnit spre cer din cele mai vechi și încercate timpuri. Vremurile acelea grele, când credința era ultimul reazăm, temeiul vieții, strigătul mut al unui neam aflat la cheremul unui imperiu. Rugăciuni, stri­găte mute cioplite în lemn. Lemn devenit bise­rică, locul cel mai aproape de cer, de pe pământ. Acoperișurile astea înalte, acoperite cu șiță sau șindrilă, turnurile unei credințe, ale unui neam, ale unui fel de a fi mândru, nesupus, românesc. Astăzi, din cele 92 de biserici de lemn ale Săla­jului, 68 au căpătat statutul de monument istoric. Nouă au fost mutate pentru păstrare în muzee. Sunt multe altele, însă, care au dispărut, înghițite de negura vremurilor, de nepăsarea oamenilor sau de vitregiile naturii. E timpul să ne deschi­dem larg inima și ochii, ca să înțelegem: în steja­rii sau gorunii aceștia bătrâni care au devenit bi­serici, încă mai curge seva unei patrii. Patria nu este vorbărie goală, patria este o bisericuță de lemn.

Biserica zburătoare

E o liniște simplă în biserica din Fildu de Sus. Sunt aproape trei veacuri de când niște stejari uriași au fost aduși de pe dealurile din apro­piere pentru ca meșterii "Freanț Nicoară din Agrij și unulu din Chendre, a Petri Brudului, fecioru Gligorie" să cioplească din ei minu­năția asta. Douăzeci de metri spre cer se ridică tur­nul bisericuței. Cel mai înalt dintre toate turnurile bisericilor de lemn din Sălaj. O mândrie, un triumf, un simbol ce apare și pe stema județului. Un zbor încremenit de pa­săre peste care străjuiește o cruce aplecată de vânturi. Acolo, sus, deasupra pământului, niciun imperiu n-a putut ajunge, ci doar ru­gă­ciunile oamenilor din Fildu. Aici, vreme de 200 și mai bine de ani, din 1727 până în 1936, când o altă biserică mai nouă, mai încăpătoare a fost ridica­tă în sat, liniștea asta simplă a ținut loc de țară. O țară cio­plită din lemn de stejar, pe care odihnesc îngeri și sfinți. Cheia aceea ciudată a des­chis poarta spre inima tăi­nuită a istoriei ardelenești. O aud cum zvâcnește, cum res­piră, cum mă privește tăcut prin ochii unui serafim cui­bărit în naos. Istoria vorbește și atunci când tace. Istoria se află aici, în liniștea asta simplă. Biblia a fost deschisă în Fildu de Sus, iar paginile ei au fost așezate pe lemn. Dia­volul se­mănând ne­ghină. Ar­han­ghe­lul Mi­hail ce-l poartă pe prooro­cul Avacum spre groapa leilor, ca să-l hrăneas­că pe David. Da­vid ce îl o­moară pe Go­liath. Noe con­struind marea co­rabie a lumii. În­vierea lui La­zăr. Iisus bine­cuvân­tând co­piii. Apoi, rând pe rând, pa­ti­mile lui Hris­tos. Toate po­veștile astea, în care pâ­nă și chi­pul dia­volu­lui pare îm­blân­zit de culo­rile vii în care sunt zugrăvite flori si frunze. O mare de flori și frunze, care țâș­nesc din toate cotloanele picturilor, ce nu te înde­păr­tează de taina biblică, ci dimpotrivă, o aduc cumva, miraculos, aproape. Aproape de sfinți, de îngeri, de Dumnezeu. Oameni și taină laolaltă. Mă umplu de culorile pictate, de penum­bra de aici, de Buna Vestire de pe Ușile Împără­tești. Aștept oamenii, dar oamenii nu vin. Sunt 80 de ani de când sătenii merg la slujbă la cea­laltă biserică. "Îi mai încăpătoare, știți, îi a vre­mu­rilor de acum. Are curent, încălzire... Ne-am obișnuit cu ele și nu mai știm cum e fără, ca pe vremea bătrânilor", spune părintele Urs. Dar bise­rica asta, aici în Fildu de Sus, nu a fost, de fapt, părăsită niciodată. Poate ăsta e, cu adevărat, cel mai mare miracol. Că de 80 de ani, satul are o altă biserică, dar că nicio­dată, în tot timpul ăsta, fil­denii nu și-au uitat inima veche. Slujbele se țin în con­tinuare. "La hram, la sărbă­torile mari, la unele nunți, oamenii tot aici se îndeam­nă. E mândria noastră, bucuria noastră. Apăi, n-au cum să intre toți 60 de oa­meni, cât mai are satul. Dar curtea îi plină-ochi, n-ai cum să arunci un ac când ne strângem. Și dintre toți, să știți, copiii sunt cei mai feri­ciți. Ăsta-i lu­cru mare!". O­chii părintelui luminează și ei, ca ai unui co­pil. Îl întreb ce simte când slu­jește aici. Tace, își caută cuvin­tele, le găsește, spune: "Gân­di­ți-vă că slu­jesc doar cu trei lumânări a­prin­se. Atât. Asta-i toată lu­mina. Nu știu cum să vă spun... C-o fi lemnul, c-o fi umbra de aici, c-or fi toate ru­gă­ciunile fil­de­nilor de dina­inte și de acum, dar aerul e al­tul, e... cum să vă spun... e... viu! Îl simți cum se mișcă, pe dinăuntru și pe dinafară. E altfel ca în ori­care altă bise­rică în care am slujit! Aerul ăsta e ca cerul de afară, e rugăciu­nea, înțele­geți?! Simt cerul tot cum se deschide în biseri­că!". Închid ochii, încerc să văd. Rostul lumii încă se păstrează, atât timp cât bisericuța asta de lemn, oricât de rar, își mai primește credincioșii. Rostul lumii e un turn înalt de lemn, prin care cerul curge cu totul pe pământ.

Sus, unde începe lumina

Doar că lucrurile nu mai sunt simple de mult. "E atât de greu să păstrezi o minune veche în viață!". O cioplitură din stejar poate avea până la o mie de ani de viață. O mie! Iar bisericuța din Fildu de Sus nu are nici măcar trei sute. Dar toate astea, cu condiția să fie ferită de umezeala ploilor și a zăpezii. "Lemnul ca lemnul", spune părintele Urs, "dar acoperișul de șindrilă trebuie înlocuit la cel mult 20 de ani o dată. De acolo vin și urgia, și greul." Problema, îmi spune părintele, e că găsești tot mai greu meșteri adevărați care să știe să lucreze ca odinioară. "Și n-ai cum să nu te gândești cum or fi lucrat meșterii aceia acum trei veacuri? Cum or fi ridicat ei turnul cel mare? Că acum, o echipă întreagă de alpiniști au ridicat din umeri și or spus că n-au cum să lucreze la acoperiș fără să strice ceva...". Îl rog pe părinte să mă lase să urc în turn. "Aveți doar grijă la lilieci". Asta înseamnă că mă lasă.
Scara e îngustă, lemnul trosnește. Aerul s-a strâns în jurul meu și mă apasă. Un abur de lemn, greu și bătrân. Sunt în miezul lui, urc. Nu e nici o altă ființă aici, înăuntru, nici măcar liliecii. S-a dus și lumina, s-a ascuns, respir un aer care nu s-a mai schimbat de trei veacuri. Pe aici au urcat rugăciunile, toate rugăciunile, îmi zic, nu e ușor să răzbați prin atâta amar de întuneric. Mai sus mijesc niște raze. Sunt raze aurii, începuturi de lumină. Se apropie de mine, le iau urma, mă um­plu de ele. Am ajuns. Sunt sus, pe o platformă șubredă, lumina s-a născut aici, în turnul biseri­cuței din Fildu de Sus, lumea e un prunc înveș­mântat în lumină. Satul se pierde pe dealuri, aerul cântă. E o răsuflare vie ca un cântec de leagăn. Locul unde rugăciunile se umplu de cer. Meșterii aceia, Freanț Nicoară și Gligorie a Petri Brudu­lui, au zămislit una dintre marile minuni ale lu­mii. Minunea desăvârșită a unui neam. Le mul­țumesc în gând și cobor. Pă­rin­tele Urs scoa­te din nou unealta aceea ciudată despre care acum știu că e o cheie. Văd exact ce se întâmplă: tija aceea mai subțire coboară odată ce a intrat prin lo­cul ascuns din poartă, iar vâr­ful ei prinde fă­gașul crestat al unui butuc de lemn. Când părintele răsucește mânerul, butucul se mișcă și închide poarta. "Ați văzut mai bine acum, nu?". El e afară, eu am rămas înăuntru. A scos cheia, nu mai pot ieși. Pen­tru o clipă, mă gândesc că aș ră­mâne o viață aici, cu toți sfinții și serafimii aceștia bătrâni. Dar preotul des­chide iarăși poar­ta și știu că nu-mi ră­mâ­ne decât să scriu.

O cruce de dus

"Dar alți oa­meni, în afară de cei ai satului, vin să vadă biseri­cu­ța asta?", întreb. "Vin. Cum să nu vină?", îmi răs­pun­de Liviu-Că­tălin Urs. "Doar că, vedeți dum­nea­­voastră, cei mai mulți sunt străini". Străini din toate col­țu­rile pămân­tului. "Sunt uimiți de cum a fost cio­plit lemnul, fac mi­lioane de poze la funia care înconjoară biseri­ca, la motivul viței-de-vie, la figurile geome­trice, la cununa de lauri. Mă tot întreabă de stejar, cum de rezis­tă un lemn așa de mult. Se fotografiază cu tur­nul, știți cum sunt tu­riștii... Noi nu ne supă­răm, de ce să ne su­părăm?! Bucu­ria lor e și bucuria noastră!". Oameni veniți ca la o piesă de muzeu, ca la o rămășiță a unor vre­muri de demult. Oa­me­nii uită, însă, că aici, în Fildu de Sus, biserica asta e încă vie, că ru­găciunile din ea au ră­mas și se rostesc mai departe. "Despre cre­din­ță nu mă întreabă nimic, ce să-i faci..."
Îl ascult pe părinte, iar mâna mi se odihnește pe o cruce de lemn co­vârșită de ani, din curtea bisericii. O simt vie. Cât să mă facă să tresar, să mă mir și să întreb: "Știți a cui este crucea asta?". Părintele știe: "E o taină veche a bisericuței. Crucea asta - iar mâna lui o mângâie în timp ce vorbește - este a unui fecior de al lui Freanț Nicoară, meș­terul care a ridicat biserica". Din cei trei fii, mezinul. O poveste ascunsă, rămasă și șoptită de tot satul, de aproape 300 de ani. "Când o rămas doar ultima șindrilă de pus pe turn, meșterul o primit vestea că feciorul lui cel mai mic o murit. O murit din senin, la scaldă. N-o plâns, spun bătrânii, n-o deznădăj­duit. Și-o ridicat ochii spre cer, o zis facă-se voia ta și o rugat preotul de atunci să-i aducă feciorul aici, la îngro­păciu­ne". Iar oamenii au înțeles ceva ce și în balada meșteru­lui Ma­nole e scris: că sacri­ficiul ăsta va face ca biserica să dăinuiască. E un legământ vechi, nescris, nespus al pă­mântului cu cerul: viața cere viață. O știau țăranii din Fildu, a știut-o și meșterul Freanț Nicoară. Meșterii din vechime aveau o cruce grea de dus. O cruce de lemn, o jertfă. O mărturie a unor vre­muri fabuloa­se, care n-au încetat să fie. Aici și acum. În Fildu de Sus. Știu ce am de făcut. Îmi iau rămas bun de la pre­o­tul acesta tâ­năr și bun și plec mai de­par­te, spre Ci­zer, un alt loc de poves­te, ca să caut urmele a ce­va ce a fost.

Casa lui Lupuț

Sălajul, județul bisericilor de lemn, este chiar el o biserică. Toate florile acelea pe care le-am văzut zugrăvite în minunăția din Fildu de Sus sunt acum pe câmpuri și dealuri, roșii, albe, gal­bene, albastre, o simfonie de culori într-o mare de verde. Toată binecuvântarea Domnului într-un loc pe care prea puțini îl știu. Rugăciunea lumii, o biserică de țărână, apă și văzduh. Caut și găsesc: aici, în Cizer, lucrează acum unul din­tre ultimii meșteri în lemn pe care îi are țara noas­tră. Un om care a deprins meșteșugul ăsta din bătrâni și îl duce, aproape singur, mai depar­te, în timpurile acestea de beton, prefabricate și tablă. A fost chemat de sat să refacă din temelii o bijuterie a vremurilor de altădată, a cărei soartă părea pecetluită: Casa lui Lupuț. Casa lui Lupuț a fost mai mult decât o casă. A fost sufletul satu­lui. În vremurile grele, de acum mai bine de 300 de ani, casa asta a fost și școală, și biserică, și adăpost pentru toți românii prigoniți de stăpâni­torii maghiari. O casă cu acoperiș înalt, ca o cușmă din paie, cea mai falnică și încăpătoare dintre toate casele de odinioară. Aici, la lumina opaițului și la căldura focului de vreascuri, satul s-a adunat în fața pericolelor și a mers mai de­parte. Cizerul, spune istoria veche, a fost ras de pe fața pământului de nobilii maghiari, la înce­putul secolului XVIII. Biserica a fost incendiată odată cu satul, iar țăranii au fost alungați de pe pământurile lor. La 1715, satul era pustiu. Dar oamenii s-au întors. Nimeni și nimic, niciun stă­pânitor și nicio prigoană nu le putea lua ceea ce simțeau și erau: că aici este acasă, că aici este credința și rostul lor de români. În 1720, în Cizer erau deja opt familii. Românii se întorseseră pe pământurile Daciei lor străvechi și libere, de sub culmile Munților Meseș. Doar biserică nu mai aveau, și nici școală, și nici bani. În vremurile acelea, Casa lui Lupuț a fost totul. Aici, la adă-postul bârnelor grele de stejar și ale unui acoperiș înalt de paie, lumea și satul au fost din nou rânduite. În 1750, 800 de oameni trăiau iar în Cizer. Apoi au venit ploi și au venit ninsori, acoperișul de paie s-a tot năruit și ridicat iarăși. Până de curând, când uitarea, la fel de aprigă ca furia maghiarilor, a pus casa la pământ. Acoperișul de paie s-a umplut de păsări și cuiburi, de umezeală și timp. Abia când s-a năruit, satul s-a trezit. Fără Casa lui Lupuț, Cizerul și-ar fi pierdut sufletul. A fost chemat un om, Gheorghe Pop din Maramureș, prin­tre ultimii păstrători ai unui mare secret. Se­cretul timpului, al ros­tului unui neam pe pă­mântul ăsta. Trei tiruri de paie au intrat în aco­periș!

Inimă de stejar

Un om simplu, care în lumina asta uriașă a soarelui, lucrează și acum la ultimele detalii ale casei. Unul dintre eroii neștiuți ai țării. "De la tată-meu am învățat meseria. Iar el, de la tă­tâne-su'. Și tot așa din tată-n fiu ne-om învățat unul pe altul. Doar că eu, acum, îs din ce în ce mai sângur. O casă de a noastră, veche, mara­mu­reșeană, o ajuns să fie dată cu șase mii de lei. O batjocură! Mă doare inima doar când le văd! Păi, cum să-ți lași tu rosturile și tradiția, cum?! Nu zic, simplu nu e. Gândiți-vă că ați face o casă din BCA. Aici v-ar trebui un stâlp rotund, de fier. Tai cu flexul, jup!, îi gata stâlpul. Cu 3.000 de lei ridici la roșu o căsuță din bolțari. Aici, cu 30.000, abia lucrezi lemnul... Nu te poți îmbră­cina, dacă n-ai de unde! No, și apăi în lemn îi taaare complicat! Când lucri la lemn, pierzi și până la 70% din materialul brut. Apoi, p-o casă d-asta din paie o păzești ca pe ochii din cap. O casă trebuie locuită ca să-ți ție. Tre' făcut focul înăuntru, că fumul care se ridică se face ca un clei și îți protejează paiele pe dinăuntru. Abia ferită de umezeală, știi că o să-ți ție și 500 de ani. Numa' niște fisuri, acolo, o să aibe, că lemnu-i viu și lucră. Iar paiele de pe acoperiș tot la 10 ani trebuie schimbate. Muncă! Păi, am refăcut și o biserică de aici, din Sălaj. Pfaaaai de viața mea!!! Nu puteam tăia bârnele nici cu drujba! S-o dus albușul de pe stejar și i-o rămas doar inima! Inima asta îi mai tare ca fierul, cre­deți-mă! Unde o tai, parcă arde! Îi migală multă. Și trebuie să-ți placă să migălești. Să cioplești, să fii atent să nu-ți crepe. Tre' să sâmți lucru'. Să sâmtă săcurea liniile! Iar tu, om, meșter, să te lași să sâmți. Doar așa îi lucru' bun. Eu, până nu simt că-s una cu lemnu', nu pot face ni­mica!".
Să fii una cu lemnul, una cu inima asta aprigă de stejar. Din lemn, din inimile astea aprige s-au făurit un neam și o țară. Îi strâng mâna lui Gheorghe Pop, meșter din Mara­mureș. Îl pri­vesc cum își duce mâna la ochi, ca să scoată soarele dinăuntru. "No, hai", îl mai aud că-i spune ucenicului său și se apucă mai departe să lucre la casa asta cu acoperiș de paie.

Lucrat Ursu H

L-am cunoscut pe Gheorghe Pop. Am găsit urmele din tată în fiu ale meșterilor care au ținut o țară vie, atunci când a fost mai greu. În vre­murile acelea, când să fii român în Ardeal era cel mai cumplit, mai aspru și mai adevărat lucru. Vremurile când trebuia să lupți pentru credința și felul tău de a fi. Mă las călăuzit mai întâi de Cosmin Bob. Mă duce spre țarină, acolo unde lucrează fostul învățător al satului, Petru Galeș, omul care păstrează vii toate poveștile care s-au petrecut vreodată aici. Însoțit de el, voi ajunge să-l cunosc mai îndeaproape pe marele meșter care în 1773, când satul acesta de români era iarăși în putere, a ridicat biserica în Cizer. O bi­serică, și ea monument istoric, care a fost în­velită în paie și mutată din satul ei, până în Muzeul Etnografic al Transilvaniei din pădu­rea Hoia, de la Cluj, în 1967. Caut un loc unde a fost o biserică, caut poveștile despre mește­rul care a făurit-o. Cos­min Bob mă duce la Petru Galeș. Învățătorul lasă sapa din mâini, mă ascultă ce-i spun, zâm­bește și-mi spune: "Sunt bucuros să vă arăt toate ce au fost și sunt". Mer­gem mai de­parte, urcăm pe un deal plin de flori și cruci, locul vechi al cimitiru­lui, locul unde vreme de aproape 200 de ani s-a slujit într-o bi­se­ricuță de lemn. "Aici", îmi spune Petru Galeș, "aici a fost bi­sericuța noas­tră, sufletul și mândria noas­tră de oa­­meni din Cizer. A­cum e o piesă de mu­zeu, o fi și asta o mân­drie, dar o bi­serică fără oa­meni nu știu dacă mai e bi­serică. Ne-or luat-o... Or spus că-s costuri prea mari de întreținere ca să fie păstrată întocmai, că satul nu-și permite și că la ei, la muzeu, o să aibă mare grijă de ea. Așa o fi, nu zic nu, dar eu, învățător, mi-am luat în fiecare vară copiii de mână și i-am dus la Cluj, să vadă bisericuța noastră. Că eu tot așa o văd, a noastră". Petru Galeș își odihnește mâna pe o placă de metal care spune că aici a fost biserica. Câteva pietre, probabil fundația, se ițesc ca niște oase bătrâne din iarba înaltă. Aici s-a strâns suflarea satului în anul revoluției de la 1848, să-l asculte pe Avram Iancu, care îi îndemna pe țărani să se scuture pentru totdeauna de umilințele iobăgiei. Aici s-au rugat românii pentru înfăptuirea unirii celei mari. În bătătura bisericii s-a ținut și danțul satului. Până înainte de mutarea în muzeu, în biserică și în jurul ei s-au ținut vechile obiceiuri de pomenire a strămoșilor plecați "în cé lume". "În bisericuța asta am fost botezat și spovedit. Mai târziu, urcam toți copiii în turnul ei și aștep­tam aerul să se miște. Era ca o vrajă, vraja noas­tră de copii. Iar aerul chiar prindea viață, tremura tot turnul de cum se mișca!".
De aici, din Cizer, a plecat preotul satului până la Ciucea, să vorbească cu marele meșter dulgher Vasile Ursu Nicola, care se ascundea de stăpânire în casa soției lui, Ilina. L-a găsit acolo, au vorbit, s-au înțeles. Meșterul a fost de cuvânt. Și-a ridicat o colibă pe dealul din apropiere și a plecat să aleagă de pe Coastă gorunii din care avea să cioplească biserica. I-a găsit: copaci uriași, groși, batrâni, numai buni ca să se înalțe iar spre cer și să primească oameni și rugăciuni. Șase boi au înhămat cizerenii la car ca să poată aduce lemnul și nu au reușit. Gorunii erau atât de puternici, că roțile cu spițe cedau sub greu­tatea lor. Așa că s-au gândit altfel. Din gorunii aceia au tăiat butuci, i-au șlefuit cum trebuie și i-au prefăcut în roți. Abia așa, într-un car cu roți de gorun, lemnul a fost adus pentru ca Vasile Ursu Nicola să ridice minunea Domnului în satul Cizer. O capodoperă! O spun toți specialiștii. Chiar și după mutare, îmbinările perfecte între bârne nu au avut de suferit. "Sunt măiestrite, nu lu­crate", s-au minunat arhitecții. Fiecare sco­bitură, fiecare potrivire în lemn este perfectă. După ce a fost gata, a urmat sculptura. Bijuterii pictate în lemn. Funii răsucite, brâuri complicate, coada unei viori, vrejuri de iederă, potire, cruci și unde de ape cioplite dumnezeiește peste fie­care stâlp, arcadă sau ușă împărătească. "Când și ultima cioplitură a fost gata, meșterul a dat să plece", povestește Petru Galeș. Mai lipsea, însă, un singur lucru. Un ucenic a alergat în urma lui și i-a strigat: "Horea, Horea! Ai uitat ceva!". "Ce, mă, băiete?!", l-ar fi întrebat meșterul. "Ai uitat să te semnezi!". Va­sile Ursu Nicola, cu­nos­cut de toată lumea sub numele de Horea, cel care avea să conducă marea răscoală a țăra­ni­lor români din Transilvania și să fie ucis 12 ani mai târziu, s-a întors din drum și și-a cioplit, pentru veșnicie, nu­me­le: Lucrat Ursu H. În 1784, primul an al răscoa­lei, cizerenii se ridicau la lup­tă și nu ac­ceptau pecetea imperială pe biserica lor.
Biserica asta, care a plecat din Cizer, dar va rămâne, laolaltă cu cea din Fildu de Sus și toate celelalte minuni de lemn ale Sălajului, sufletul credinței noastre pe acest pământ.