Acum, când vă scriu această poveste, bat clopotele la biserica din fața blocului în care locuiesc. E sărbătoare cu roșu în calendar, Duminica Tuturor Sfinților, iar eu mă simt cu atât mai păcătos! Mi-am înșelat soția, am chinuit-o, pentru că am fost slab și am fost laș, iar cicatricile suferinței pe care i-am provocat-o sunt jarul ce îmi arde inima în fiecare clipă. Îmi îndrept confesiunea către voi, cititorii Formulei AS, pentru că de-a lungul anilor am citit, la rândul meu, constant revista (în mod ironic, tocmai soția mea o cumpără mereu!) și am descoperit poveștile voastre impresionante. Sensibilitatea și sinceritatea de care dați dovadă mă fac să cred că am să găsesc la voi înțelegere și poate un răspuns la frământările mele. Nu consolare sau acceptare caut. Dimpotrivă! Chiar mi-aș dori să mă judecați aspru pentru fapta mea.
Rochița cu flori albe
Mara era îmbrăcată într-o rochie gri cu flori albe în după-amiaza aceea. Nu știu de ce îmi amintesc atât de limpede totul, deși tare mult aș vrea să uit! Venea, transpirată și puțin aplecată de spate, cu trei plase pline de la piață. Eu stăteam pe canapea și urmăream o emisiune la televizor și mi-aduc aminte că nici măcar nu m-am ridicat s-o ajut să ducă sacoșele în bucătărie. Mi se părea firesc ca toate greutățile casei să apese pe umerii ei. Ba chiar mi se părea că e mai răsfățată și mai liberă decât oricând, pentru că băieții noștri gemeni, care aveau nouă ani atunci, erau în acel weekend la părinții mei la țară, iar Mara nu avea altă grijă decât pe mine și casa - mă gândeam. Acum, când vă povestesc întâmplările acestea petrecute în urmă cu un an, sunt uluit să constat că ajunsesem un asemenea om insensibil și, trebuie s-o recunosc, chiar grosolan, fără ca măcar să-mi dau seama! Și tocmai față de femeia pe care o iubesc (deși faptele mele m-ar putea contrazice!), mama copiilor mei. Biata de ea, știu că a încercat atunci să-mi spună ceva, iar eu i-am răspuns iritat și cu brutalitate, deranjat că mă întrerupe din activitatea mea. Dacă oricine pe lumea asta mi-ar povesti că s-a purtat așa cu altcineva și, mai ales, cu o persoană dragă, imediat aș sări să-l judec și să-l condamn! Pentru mine am însă multă îngăduință. De pildă, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost că devenisem distant pentru că soția mea nu se mai purta ca o femeie, la vremea aceea! Și mă simțeam singur, neiubit și frustrat. Dacă m-ați întreba la ce mă refer, nu știu dacă v-aș putea răspunde. Se ocupa prea mult, parcă, de gemeni, se afunda în treburile gospodărești, era mai mereu neîngrijită, sleită și sătulă de viața ei și a noastră. Ori de câte ori încercam să-i destăinui câte ceva despre mine, mă întrerupea ca să-mi înșire eternele ei probleme de la serviciu sau să-mi descrie, până în cele mai mici detalii, ce a făcut peste zi. Mi se părea că singurul mod în care mai poate comunica cu mine este să-mi bage pe gât liste nesfârșite cu îndatoriri. Care mie, pe lângă faptul că mă plictiseau, îmi sunau ca un permanent reproș. Eu începusem să mă protejez și să dau din cap în semn de aprobare, deși, mărturisesc, de cele mai multe ori nici nu o ascultam. Dar să revin la ceea ce voiam să vă spun! Era în rochița ei de toată ziua, gri cu flori albe, așadar. După ce a golit sacoșele, s-a spălat repede pe mâini și a sărit să-mi pună masa, cerându-și scuze că a întârziat cu prânzul. M-a iritat atitudinea ei umilă, în care nu am văzut strop de dragoste, ci numai obligație, dar și o înverșunare de a-mi arăta continuu că am nevoie de ea și că deține controlul absolut. Controlul asupra lucrurilor mărunte din casă, a fiecărei mese puse, a fiecărei cămăși călcate și așa mai departe. Ceva din tonul și atitudinea ei m-a enervat foarte tare atunci. Și-mi amintesc că am făcut un gest de om nebun, pe care nu mi-l explic nici astăzi: i-am vărsat paharul pe care-l aveam în față, pe rochie. Văd și acum stropii de apă cum i se prelingeau pe materialul ușor și subțirel, ce își lipise florile albe pe trupul ei. A rămas mută, șocată. Și, după câteva momente, a început să plângă, întâi încetișor, apoi tot mai tare, cu sughițuri. S-a așezat lângă mine pe canapea, și-a acoperit fața în palme și a început să repete mecanic, prin valul de lacrimi și hohotele de plâns: "Nu mai pot! Nu mai pot! Chiar mi-a ajuns cuțitul la os!". În loc s-o iau în brațe, așa cum făceam odinioară, când aveam mici certuri, la începutul căsniciei, m-am pomenit cumva satisfăcut și chiar răzbunat de durerea și deznădejdea sa. Și am simțit nevoia să răsucesc cuțitul în rană. I-am trântit câteva vorbe tăioase, pe care pur și simplu mi-e rușine să le reproduc, prin care am încercat s-o fac să priceapă că am obosit să o tot ascult cum se vaietă, să o văd mereu nemulțumită de mariajul nostru, dar mai ales i-am reproșat că aș vrea să mai primesc și eu măcar un zâmbet din partea ei, o strălucire de dragoste și bucurie, așa, ca altădată. Pe scurt, mi se umpluse paharul! Apoi, în timp ce ea mă mitralia cu justificări pe care nici măcar nu le-am ascultat, m-am trezit că mă îmbrac în grabă și ies din casă trântind ușa, și o apuc încotro văd cu ochii, numai ca să nu mai fiu lângă ea.
Rătăcirea de-o noapte
M-am dus țintă în barul din spatele blocului și, cu toate că nu mai băusem de pe vremea când eram burlac, mi-am comandat o sticlă cu vin și am început să golesc, de unul singur, pahar după pahar. Mă simțeam tot mai liber și mai liniștit, de parcă piatra de moară pe care-o căram în suflet de atâta amar de vreme s-ar fi sfărâmat atunci, încet-încet. Îmbătat de alcool, dar și de un fals sentiment de libertate (pentru că, după cum aveam să înțeleg mai târziu, eram mai înrobit ca oricând de tot ce am distrus), uitasem, în acele momente, de orice responsabilitate și, cel mai grav, de femeia iubită, pe care o lăsasem plângând. Sunt un om rău, poate veți spune, și pe bună dreptate! Cu aceiași ochi mă privesc și eu acum. Dar, în apărarea mea, aș îndrăzni să afirm că un bărbat împlinit și fericit nu ar face niciodată așa ceva. Eram, cred, mai vulnerabil ca oricând, singur și trist. Dacă Mara își găsea puterea în copii, în treburile gospodăriei și în grija ei robotică față de mine, eu, odată întors de la serviciu, mă simțeam un străin în propria casă. Pe soția mea, care atât de mult mă atrăgea cândva, nici nu-mi mai venea s-o ating. Ori de câte ori încercasem, în ultima vreme, să o iau, măcar prietenește, în brațe, mă izbisem de răceala ei, de eternele scuze că e obosită, că are altceva, întotdeauna altceva mult mai important de făcut. Apoi s-a întâmplat ca, exact în seara aceea, în care eu nu mai eram deloc stăpân pe viața și pe sentimentele mele, să apară în localul obscur o tânără al cărei nume nu contează acum. Zâmbea tot timpul, mirosea a parfum fin și avea o atitudine libertină și fericită. S-a lipit imediat de mine, pentru că m-a văzut singur, și cred că i-am și inspirat milă cumva. Preț de câteva ore, am plâns și i-am povestit toată viața mea. Iar ea părea că mă ascultă cu compasiune sau cu un fel de dragoste născută acolo și atunci. Ba chiar mi-a dat impresia că nimeni nu m-a mai înțeles la fel de profund până la ea și nu m-a înconjurat cu atâta tandrețe! De la un moment dat, străina a început să mă mângâie mămos pe umăr și să îmi dea dreptate în nemulțumirea mea. Dintr-odată, simțeam că devenisem din nou important pentru cineva. Mi se părea că sunt din nou tânăr, că sunt înțeles și iubit, că aș putea face lucrurile diferit, astfel încât să mă bucur de viața mea și de ceea ce sunt. Am mers împreună la ea acasă, în noaptea aceea. Apoi, a doua zi, m-a rugat să plec înainte de răsărit, fiindcă n-ar vrea să mă vadă vecinii când ies de la ea... Și n-am mai întâlnit-o niciodată de atunci. Recunosc, eu am sunat-o chiar a doua zi și, apoi, toată săptămâna. Însă numărul de telefon pe care mi-l lăsase s-a dovedit a fi fost greșit.
Dragoste și remușcări
M-am întors să-mi ling rănile, ca un câine bătut, tot lângă Mara, atunci când am realizat că aventura se încheiase urât. Dezonorat, dezamăgit, derutat, am căutat alinare tocmai în brațele femeii pe care o rănisem atât! În sufletul ei mare și bun, pe care îl sfâșiasem! Pentru că, în loc să țin sub tăcere totul - ca s-o fi menajat de suferința ce a urmat -, lașul din mine și-a curățat conștiința mărturisindu-i tocmai ei ce a făcut. Exact ca un călău care cerșește cu nerușinare iertare chiar de la victima lui! Mara a plâns, a plâns mai mult decât aș fi crezut că un om poate plânge vreodată. A zăcut mai multe zile în pat, fără să mănânce și, cred, fără să doarmă. Îmi ascultase spovedania frământându-și mâinile mici, de care îmi agățasem privirea vinovată în timp ce îi vorbeam. N-am îndrăznit nicio clipă să ridic ochii mai sus de mâinile ei. De fapt, ba da, pentru un singur moment... Atunci când lacrimile Marei au început să se prelingă peste degetele ei fine și albe! M-am așezat în genunchi și am început să-i sărut în neștire palmele miruite de lacrimi. Atunci, cred că atunci, mi-am ridicat pentru o singură clipă privirea. Pe chipul ei sfărâmat și în ochii ei încremeniți am văzut, limpede, imaginea a ceea ce am făcut!
Nu știu exact de ce am simțit nevoia să vă dezvălui povestea mea. Poate pentru că nădăjduiesc - tot din slăbiciune? - că voi găsi, în alt suflet, înțelegere. În încheiere, atât aș mai vrea să vă mărturisesc: la un an de la acel episod, Mara încă suferă, cu toate că, de iertat, m-a iertat. Mai există oare ceva ce aș putea face ca să o văd din nou fericită? Vă mulțumesc că m-ați ascultat și m-aș bucura să primesc un răspuns!
MARIN - București
Desene de FRANCISC CHIUARIU