- În urmă cu mai bine de un deceniu, Ligia Bodea, o fetiță de doar 11 ani, a salvat de la demolare casa bunicilor din satul Iaz, județul Sălaj. Astăzi, Ligia Bodea este fericita proprietară a uneia dintre cele mai mari colecții de artă populară din țară, iar casa bunicilor a devenit un muzeu impresionant -
La cotrobăit, după vechituri
- Cum ți-a venit ideea, fiind doar un copil de câțiva ani, să faci un asemenea muzeu al tradiției populare?
- Eram prea mică pe atunci ca să știu ce este un muzeu și să îmi propun așa ceva. Bunica tocmai murise și eu am fost foarte legată de ea: era un om extraordinar, m-a încurajat să fac tot ce îmi place, îmi spunea povești vechi și mă ținea mereu pe lângă ea ca să deprind tainele și frumusețea vieții la sat. Dispariția ei m-a durut foarte mult și a lăsat un gol... Când cei din familie au decis să demoleze casa ei veche și grădina, i-am rugat să mai amâne cu un an. Mi se părea că ar dispărea chiar tot ce mă lega de ea și o ținea vie în amintirea mea. Așa s-a întâmplat că mi-am petrecut vacanța de vară printre lucrurile bunicii, în cele două camere ale ei zugrăvite în albastru, din casa veche, de lemn. În acea vară, am tot adunat de prin curte și din pod obiecte vechi, le-am curățat și le-am așezat în casă sau în jurul casei, cu gândul că bunica s-ar bucura să vadă că sunt harnică și gospodăria ei e îngrijită mai departe. Apoi am mers la vecinii de pe uliță și le-am cerut obiecte vechi, la fel ca ale bunicii, de care nu mai aveau nevoie, convinsă că voi înfrumuseța și mai mult casa cu ele. Părinții au crezut că e doar ceva trecător, o joacă de copil, însă anul următor, eu am continuat să adun obiecte vechi și atunci i-am convins să mai aștepte cu demolarea. De fapt, ăsta a fost începutul: gesturile unui copil, în amintirea bunicii, și dragul de casa copilăriei. Ideea muzeului a venit mai târziu.
- Cum ai reușit să strângi, totuși, peste două mii de costume populare tradiționale și mii de exponate impresionante ce reconstituie viața satului vechi din Sălaj?
- Dacă în primii ani mi se părea că fiecare obiect vechi pe care îl aduc în casa bunicii îi mai dă un strop de viață, cu timpul, fără să îmi dau seama, asta a devenit pasiune. Mi-a plăcut tot mai mult să cotrobăi prin curțile și podurile oamenilor și mă bucuram de frumusețea "vechiturilor" care îmi păreau misterioase și învăluite în povești. Mi se părea că sunt un căutător de comori pierdute, uitate de oameni sau ascunse de timp. Cu fiecare obiect scos la lumină, curățat și reparat, mi se părea că salvez o bucățică dintr-un tezaur foarte important. Tata mi-a sprijinit foarte mult această pasiune și a fost ușor să îl câștig de partea mea, fiind vorba la început de casa mamei lui, construită pe la 1870. Cu ajutorul lui am putut să îmi extind "căutările" și în satele din împrejurimi, apoi în întreg județul Sălaj. Așa am reușit să adun ii vechi, cusute manual, cum astăzi nu mai face nimeni, sumane magnifice, de la granița cu Bihorul, icoane pe sticlă și multe, multe obiecte minunate.
Călătorie prin povești
- O parte din copilărie și toată adolescența ți le-ai petrecut adunând "vechituri". Nu ai simțit niciodată că ai vrea să fii cu cei de vârsta ta? Nu ai simțit nevoia să fii un copil obișnuit?
- Îmi plăcea atât de mult ceea ce făceam, încât niciodată nu m-am gândit că ar putea să fie mai bine altfel. Călătoream prin satele Sălajului, călătoream și prin poveștile oamenilor și mi se părea fascinant. În plus, simțeam că îndeplinesc o misiune foarte importantă. De multe ori am salvat ii de o valoare inestimabilă din gunoiul aruncat în fundul curții sau din cotețul găinilor. Alteori, convingeam oamenii să îmi dea mie obiectele vechi și să nu le dea la troc pe o oală sau cine știe ce nimic oferit de vânzătorii ambulanți. Totul a fost făcut cu bucurie și cu sentimentul împlinirii, nu am ce să regret.
- Acum ești "om mare", cu studii de specialitate în restaurare și muzeografie, iar colecția ta este celebră. Cum vezi lucrurile acum?
- De câțiva ani, mi-am dat seama că ceea ce am adunat nu are cum să mai încapă în casa bunicii și atunci am zis să mai salvăm o casă veche, la fel ca a ei, și să o relocăm în curtea noastră. Erau case care stăteau să se dărâme și am ales câteva dintre ele să le salvăm. Am găsit o echipă care ne-a ajutat să numerotăm grinzile, să le desfacem bucată cu bucată și să le reconstruim exact cum au fost. Așa că acum avem două case relocate - una de "birău", adică de primar, una slovăcească, iar o a treia este deja adusă, urmează să o ridicăm. În felul ăsta casa bunicii aș vrea să rămână doar cu lucrurile ei, așa cum era la început. Casa slovăcească are și o poveste interesantă: ea a aparținut unui cântăreț la frunză, ce a acompaniat-o pe Maria Lătărețu. Când am descoperit-o, era aproape distrusă, și am avut mare noroc să o putem lua și să o refacem așa cum o vedeți astăzi. La reinaugurarea ei au fost prezente și autorități slovace care au fost uimite de frumusețea casei și de faptul că românii au salvat și păstrat o parte din tradiția lor. De fapt, în Sălaj este o tradiție comună, slovacii și românii fiind împreună în această zonă. Având aceste spații în care tradiția încă trăiește, am început să pictez icoane pe sticlă, și acum fac în fiecare an ateliere de pictură pentru copii. Încerc să păstrez această colecție vie, cu activități ca pe vremea bunicii, de la făcut pâine în cuptor și până la organizarea de șezători sau "habăre", cum le zice aici.
- Cât de greu este să întreții o astfel de colecție? Bănuiesc că îți trebuie o energie formidabilă, dar și o finanțare pe măsură. Cum te descurci?
- Energia mi-o iau chiar de aici. Îmi place atât de mult să salvez și să păstrez tradiția vie, încât asta mă încarcă și îmi dă putere. Sunt copii sau tineri care nu au avut șansa unei bunici ca a mea, și îi văd cât sunt de fericiți când pictează o icoană pe sticlă sau când, din făină făcută chiar aici, la moară, reușesc să scoată din cuptor pâine sau plăcinte. Aici este pentru mine acasă și mă simt extraordinar făcând ceea ce fac. Mă străduiesc să nu alunec în kitsch, pentru că granița este foarte subțire. La modul concret, sigur că este greu să întreții o astfel de colecție: periodic, toate costumele trebuiesc scoase la aerisit, obiectele trebuiesc curățate și restaurate, casele, reparate. Nu e ușor... Iar eu mă bazez mai ales pe sprijinul familiei și, financiar, pe donațiile iubitorilor de tradiție. Îmi dau seama însă că orice efort al meu este răsplătit atunci când văd oamenii fericiți, că au regăsit spiritul și tradiția veche românească, tradiția sălăjenilor.