Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Catherine Durandin, "România mea comunistă", traducere de Doina Jela, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 212 p.

Cartea de memorialistică semnată de Cathe­rine Durandin - specialistă în istorie românească și romancieră - e pasionantă atât prin informație, care ne completează unele bucățele din puzzle-ul propriu, cât și prin viziunea mai cuprinzătoare (e știut că scena se vede mai bine de la balcon de­cât din primele rânduri). Franțuzoaică repu­bli­cană dintr-o familie de funcționari superiori, om de stânga ("nu mă plasam pe linia anticomunistă, ci mă angajam în refuzul totalitarismului și al dictaturii"), ea a optat după liceu pentru studii românești la Institutul de Limbi Orientale din Paris, concomitent cu studii de istorie la Sorbona. Cercetările și analizele evoluției socio-politice a României s-au concretizat apoi într-o carieră de succes: academică, de consultant în Ministerul Apărării Francez, de autor de cărți documentare dar și de ficțiune. Interesul ei pentru istoria și cultura românească, inițial o alegere excentrică de adolescent, s-a transformat în pasiune pe mă­su­ră ce a cunoscut realitățile de la fața locului, s-a împrietenit cu intelectuali români din țară și exil, a putut cerceta arhive militare și diplomatice occidentale și disocia adevărul de falsuri. Prima călătorie în România o face în 1967, la cursurile de vară pentru studenți străini de la Sinaia, când se izbește de o mulțime de interdicții. În urmă­toarele vizite de documentare din anii '70-'80, evo­cate cu talent de po­ves­titor, atmosfera poli­ție­nească devine tot mai su­focantă. Un capitol apar­te e consacrat anului 1968, cu mișcările stu­den­țești de la Paris, in­va­zia tancurilor sovietice în Cehoslovacia și discursul lui Ceaușescu, ce stâr­neș­te valuri de entu­ziasm pa­triotic antirusesc. În seju­rurile ei românești, tânăra franțuzoaică învață "ati­tu­dinile schizofrenice și dublul limbaj" și asistă la fractura dintre inte­lec­tuali și putere după Tezele din iulie 1971 care pre­conizau strictul control ideologic asupra cul­turii în scopul formării "omului nou". Vede de ase­menea ascensiunea cultului personalității, me­ga­lomania soților Ceaușescu, contrastul dintre discursul oficial și mizeria vieții cotidiene, lu­cruri despre care, întoarsă în Franța, nu ezită să scrie. În 1977 se implică în campania pentru apă­rarea drepturilor omului în România și susținerea lui Paul Goma, împreună cu membri ai exilului din Franța - Mihnea Berindei, D. Țepeneag, Marie France Ionesco, Sanda și Vlad Stolojan, Virgil Tănase, de colegi de la Europa Liberă - Vlad Georgescu, Michael Shafir, Vladimir Socor ș.a. Toți aceștia au parte de portrete subiective. (Am însă o mare nedumerire: nu pot să înțeleg de ce Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, cele mai ascultate și prețuite voci ale "Europei Li­bere", care prin emisiunile lor au contribuit efec­tiv la căderea comunismului, nu sunt men­ționați nici o dată în cartea d-nei Durandin!). Un capitol deosebit de interesant, Vremea surprizelor, ne relevă relațiile istoricului american Larry Watts cu Ioan Talpeș, istoric militar din rețeaua lui Ilie Cea­ușescu, ajuns după 1989 șef al SIE și conti­nuând ideologia naționalistă manipulatoare prin teorii ale conspirației, atât de folositoare și azi puterii. Pasionată de analiza dialogului sovieto-român, pentru care a avut acces la surse fiabile, Catherine Durandin urmărește iritarea reciprocă dintre Gorbaciov și Ceaușescu până la căderea Zidului Berlinului și zilele de foc din 22-25 de­cembrie din România. Observă apoi "schimbarea la față" a multora în anii '90 și rătăcirile din anii 2000, sesizând, cu acuitate de analist politic, dar și cu tristețea celui implicat afectiv, ce a putut duce la situația de azi, când democrația pare să bată în retragere.