FORMULA AS ÎN SĂLAJ: Poveștile Marii Uniri - Iuliu Maniu și "Ziua Învierii"

- Bădăcin. Casa copilăriei. Familia. Zborul -

Istoria, o poveste de familie

Istoria Ardealului se rescrie din nou și din nou, curajoasă și dramatică, mândră și neînduplecată, cu fiecare poveste a unei mari familii românești: în sute de ani, generații și generații de eroi și de sfinți au înfruntat armele și-au înfundat temnițele pentru cauza românismului. Nu trebuie decât să mergi în sus, pe firul neamului, ca să vezi îndârjirea vechilor cneji ori a micilor nobili împotriva ne­număratelor încercări de maghiari­zare, care cu frumosul, care cu forța. Mai încoace, după 1700, simți deja du­rerea și furia, numai privind portre­tele celor de odinioară, păstrate ca niște icoane din vremea mucenicilor Horea, Cloșca și Crișan. Familia Rațiu din Turda a avut un strămoș chiar acolo, pe Dealul Furcilor - preotul care i-a dat ultima împărtășanie lui Horea, înaintea cumplitului supliciu. Eruditul Simion Bărnuțiu din Sălaj a sărit imediat în slujba "Crăișorului" Avram Iancu. Rățeștii și Coroienii și-au văzut bărbații în temnițele impe­riale, în vremea Memorandumului, alte familii au dat eroi în tranșeele Războiului cel Mare ori au fost acolo, în ceasul de aur al nației, la Marea Adunare de la Alba Iulia. Peste tot, prin Ardeal, găsești astfel de familii, dar rareori vezi o îndârjire mai mare ca a celor din Țara Silvaniei. Patru sate, tari ca patru stâlpi de catedrală, țin vie în Sălaj amintirea celor care au făcut posibilă România Mare, centenară, de azi: Bocșa lui Simion Bărnuțiu, Băseștiul familiei Pop, Bobota familiei Coposu și, mai cu seamă, Bă­dăcinul familiei Maniu. Când ai în urmă astfel de povești de familie, când înveți istoria, nu la școală, ci pe viu, în casă, când eroii neamului nu sunt niște personaje mitice din cărți, ci străbunicul, bunicul, unchiul sau nepotul, românismul nu mai e un sim­plu drept pe care simți nevoia să-l aperi în vremuri de restriște: cauza națională e o obligație! Așa tre­buie să fi simțit studentul Iuliu Maniu, când, alegân­du-și, înainte de 1900, tema lucrării de doctorat, i-a revoltat pe colegii și pe profesorii săi din Imperiu, cu încăpățânarea cu care cerceta temeiuri juridice pentru lupta poporului său. A ajuns la conflicte des­chise cu coordonatorii lucrării, risca să nu-și ia doc­toratul, dar nu a dat niciun pas înapoi de la credința sa. Cum s-ar fi putut întoarce acasă, în Bădăcinul strămoșilor săi, dacă n-ar fi apărat cum se cuvenea cauza românilor?

"Gata de luptă!"

Iuliu Maniu e student în 1892, când delegația Memorandiștilor, din care face parte și unchiul său, Iuliu Coroianu, ajunge la Viena, să-i prezinte Împăratului durerile românilor. Grupul masiv de patrioți ardeleni e întâmpinat cu entuziasm peste tot, pe drum, de zeci de mii de români. Printre cei care se ocupă de primirea delegaților în capitala Impe­riului se numără și tânărul Maniu, mândru nevoie mare, că uncheșul Iuliu era principalul redactor al "Memorandumului", ale cărui linii directoare, dar și ultime tușe au fost date chiar în casa copilăriei sale de la Bădăcin. "E cartea durerilor și a plân­gerilor noastre, evanghelia drepturilor și crezul fericirii noastre naționale", scrie Maniu, înflăcărat, într-un manifest pe care-l distribuie în timpul fai­mosului proces de la Cluj, în care sunt târâți liderii "memorandiști".
La doar 20 de ani, când altor "ștudinți" le stă min­tea numai la distracții pe banii părinților, Iuliu Maniu e trup și suflet pentru cauza națională. Intră de tânăr în politică, la 24 de ani e deja printre frun­tașii românilor din Transilvania. Ales deputat de Vințu de Jos, ține un prim discurs fulminant în Par­lamentul de la Budapesta, rezistând cu stoicism huiduielilor și vociferărilor deputaților unguri. Le spune din capul locului că e gata pentru "cea mai ener­gică, cea mai conștiincioasă și cea mai bărbă­tească luptă". Vorbește impecabil limba stăpânirii, iar asta îi scoate din sărite pe inamicii săi politici. "Acest Maniu ne dă palme în cea mai curată limbă maghiară!". Marile bătălii ale unei cariere politice întinse de-a lungul a șase decenii de-abia încep pentru tânărul crescut în moșia de la Bădăcin...

Cu crucea în raniță

"Astăzi a sosit ziua Învierii!". "Astăzi a sosit ziua Învierii!", tuna, în "Proclamațiunea" sa din 1848, Simion Bărnuțiu. Marele revoluționar îi în­demna pe toți românii, "fie popă, fie nobil, ostaș, cetățean sau sătean", să se pregătească pentru vremea ce va veni. Om de nădejde al lui Avram Iancu, Simion Bărnu­țiu era fratele străbunicii lui Iuliu Maniu. Bărnuțiu îl ține la școli înalte pe tatăl lui Iu­liu, Ioan Maniu, pe care îl convinge să lase deoparte Teologia și să facă Dreptul, să poată ajuta mai bine nea­mul românesc. Așa gândeau, în acele vremuri grele, marile familii ardelene, așa gândeau și cei din familia lui Iuliu Ma­niu! Tânărul Iuliu nu-l prin­de pe Bărnuțiu în viață, dar crește la Bădăcin, în cul­tul marelui cărturar, după cum trăiește cu exemplul viu al unchiului Iuliu Coroianu, memorandistul, ori al bunicului, popa Demetriu, care cutreieră satele ardelene ani la rând ca să-i convingă pe români să-și lase copiii să facă carte, așteptând "Ziua Învierii".
Iuliu Maniu e pe front, la Piave, în Italia, când simte că a venit "Ziua Învierii". Fusese pedepsit de stăpânire pentru că refuzase să jure fidelitate Unga­riei și să sprijine intrarea României în război, de par­tea Imperiului Austro-Ungar. "Nici sub spânzu­rătoare nu aș putea cere ca România să meargă alături de Imperiu!", le răspunde Maniu. În loc de spânzurătoare, îl aruncă în cel mai cumplit război: doar-doar vreun obuz îi va scăpa de cel mai mare luptător pentru drepturile românilor. În ciuda presiunilor, Maniu refuză orice compromis. Își ia crucea în raniță și merge, alături de alte zeci de mii de români ardeleni, într-un război care nu era al lor. Vara lui 1916 îl prinde în Tirol, iarna lui 1917 pe râul Piave: "Suntem cu toții în mâna lui Dumnezeu. În El mi-i toată nădej­dea". Când războiul e gata, iar Austro-Unga­ria înfrântă, cum de la bun început intuise, locotenentul Maniu nu mai așteaptă nici o clipă. Fuge direct la Viena. Ziua propovăduită de străbunul Bărnuțiu, "Învierea neamului românesc", e mai aproape ca oricând!

Armata locotenentului Maniu

La Viena, tânărul Maniu e omul Provi­den­ței. Știe mai bine ca oricine ce e de făcut. Și are și mintea, și curajul, să facă ce e de făcut. Îi convoacă, în secret, pe ofițerii români din capitala Imperiului. Le spune, răspicat, în sti­lul său inconfundabil, că Transilvania va trece din mâinile autorităților maghiare sub coman­da Comitetului Național Român iar militarii români au datoria să se pună în slujba marelui ideal la care, în haosul sfârșitului de război, puțini îndrăzneau măcar să viseze. "Vrem să rupem lanțurile robiei, vrem să unim toți românii cu țara-mamă România, cu orice fel de jertfe și pe vecii vecilor!", îi răspund, într-un glas, ofițerii. Jură toți, împreună, sub fal­durile tricolorului românesc. În numai câteva zile, de la 5.000 de soldați, Iuliu Maniu ajunge să se bazeze pe mai mult de 50.000 de ostași cu tricolorul la rever! Cu această forță în spate, face o mișcare care, la fel ca multe altele din acele zile, putea să-l coste viața. Merge la ministrul de Război de la Vie­na și cere, oficial, comanda regimentelor românești. Și izbândește! În aceeași zi, pe sediul cazărmii "Franz Ferdinand" din Viena, e arborat steagul tri­color. Cu lacrimi în ochi, bieții soldații ardeleni înțeleg că vorbele lui Iuliu Maniu nu sunt vorbe în vânt. Trimise rând pe rând, în bună ordine, în Ar­deal, de către Maniu, trupele românești se transfor­mă în Gărzile Naționale. După sute și sute de ani de prigoană, românii, prin armata organizată de locotenentul Maniu, sunt din nou stăpâni pe Transil­vania. De-acum ținea numai de ei să-și decidă destinul...

"Teljes elszaydas!" "Despărțirea totală de Ungaria!"

Când guvernul de la Budapesta înțelege ce fă­cea, de fapt, Iuliu Maniu la Viena, e deja prea târziu. Consiliul Național Român notifică guvernul Unga­riei asupra deciziei de a prelua Transilvania. Ungu­rii îl trimit, precipitat, la Arad, la negocieri, pe Jaszi Oskar, ministrul Naționalităților. Românii îl cheamă de urgență, de la Viena, pe Maniu. În timp ce dele­gația noastră era dispusă la negocieri, Maniu o ține una și bună: vremea discuțiilor cu stăpânii trecuse. Era nevoie de fapte. "Ziua Învierii" venise!
Exasperat de încăpățânarea "Sfinxului" de la Bă­dăcin, Jaszi Oskar răbufnește în sala de nego­cieri. "Până la urmă, ce vor românii?", îl întreabă pe Maniu, după ce își epuizează toată argumentele. Maniu îl fixează cu ochii lui mari și pătrunzători. Își ia tot timpul din lume ca să se facă cât mai bine înțeles. Zecile de secunde par mai lungi ca zecile de ani de luptă înverșunată a românilor pentru drepturi în Imperiul dualist. În tensiunea momentului, și firele de praf par răstignite în aerul rece al toamnei târzii. Răspunsul lui Maniu cade fără urmă de echivoc. "Teljes elszaydas!", spune Maniu, apă­sat, în maghiara lui impecabilă, rotunjind perfect cuvintele ce aveau să intre direct în cărțile de istorie. "Des­părțirea totală de Ungaria! Asta vor românii!".

O mamă eroină: Clara Maniu

În curtea casei părintești din Bădă­cin, bustul marelui om politic Iuliu Maniu pare încremenit pentru posteri­tate, exact în momentul de maximă tensiune al negocierilor de la Arad. Privirea arde departe, încingând ori­zon­tul Sălajului la orele amiezei. Totul respiră, la Bădăcin, solemnitatea marilor momente din istoria ultimelor două secole, ca și cum marile spirite care au trecut pe aici de-a lungul timpului, ca să pună lumea la cale, în tihnă, în fieful corifeilor Bănuțiu, Coroianu sau Maniu, încă ar mai bate, cu pas agale, povârnișul ce duce din drumul satului înspre live­zile grele de poame de pe Dealul Țarinei. Preotul Cristian Borz, cel care se îngrijește de renovarea casei memoriale a lui Iuliu Maniu, cu râvna unui veritabil executor testamentar, are el însuși un aer ceremonios, când vorbește despre cel mai de seamă fiu al Bădăcinului. Cristian Borz a scris o frumoasă istorie a satului. "Pe colina din spate au fost viile familiei Maniu", îmi arată părintele Borz. "Inițial, erau doar două camere și veranda din față, con­struită de Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu. Memorandiștii s-au întâlnit de multe ori aici, la Bădăcin, în casă. Simion Bărnuțiu a poposit de multe ori. De altfel, toate manuscrisele și obiectele sale au ajuns la Bădăcin. Tot aici, în casă, Ni­colae Iorga a fost oaspetele lui Maniu. Există o scrisoare de mul­țumire în care Iorga vor­beș­te foarte frumos despre ospita­litatea de la Bădăcin".
În casa familiei de la Bă­dăcin, printre cei dragi, îi plă­cea lui Iuliu Maniu să se retragă pentru a-și cumpăni deciziile po­litice. Locul are o liniște aparte, ca și cum toate grijile și toate apă­sările ar rămâne deo­parte, de îndată ce intri în sat și urci, pe stânga, între fostele vii ale Ma­nieștilor. "La Bădăcin, parcă și aerul este mai proas­păt. În liniș­tea grădinii lui uit greutățile zil­nice, pentru că aici sunt cu ade­vărat acasă", spu­nea Maniu. Li­niștea asta, ce pa­re să țină de firescul locului, a fost amarnic zguduită în lunile tulburi de dina­inte și de după Marea Adunare de la Alba Iulia. În 1919, bolșevicii unguri ai lui Bela Kun intră în Bădăcin și o arestează pe mama lui Iuliu Maniu și pe mai mulți apropiați ai ei. "Oamenii furiei bolșe­vice au venit să ne ducă pe drumul Calvarului, ros­tind porunca: «În numele Curții Marțiale, să ne urmați!». La Șimleu Silvaniei, ne-au condus la inte­rogatoriu, iar de acolo, într-un vagon de vite, la Budapesta", povestea mama Clara Maniu. În micul muzeu de la subsolul bisericii greco-catolice din Bădăcin, figura luminoasă a "Clariței" patronează galeria de ilustre figuri a neamului Manieștilor. Lup­­tă­toare cum nu s-a mai pomenit pentru drepturile românilor, s-a dus să protesteze, fără fri­că, la Cluj, la procesul Memorandiștilor, unde era ju­decat fra­tele ei, Iuliu Coroianu. Cu același curaj a înfruntat și arestarea de către bolșevici. Când află de cele întâmplate la Bădăcin, autoritățile române iau mă­suri și pun sub arest familia lui Bela Kun, la Sibiu. Urmează un schimb de prizonieri, după care grupul de ostatici sălăjeni e trimis, cu peripeții, în țară, cu un tren special. În gara din Oradea, garni­tura ostaticilor se lovește de un tren militar blindat. Nu sunt victime de nici o parte, dar emoția momen­tului e încă mai mare: trenul blindat transporta Fa­milia Regală a României, în vizita pe care o efectua în teritoriile recent elibe­rate. Suita regală era ghi­dată de nimeni altul decât de pre­ședintele Consiliului Di­rigent al Transilvaniei, Iu­liu Maniu. Scena reîntâl­nirii pe peron a lui Maniu cu mama Clara și cu rudele venite din prizonierat e epo­cală! Îm­brățișarea mă­moa­să a Cla­rei umple de lacrimi ochii tuturor celor din alaiul re­gal.

Unirea pentru vecie

Negociator de mare clasă și organizator și mai și, lui Iuliu Maniu îi revine mi­siunea de a pune la cale Marea Adunare de la Alba Iulia, pentru care s-a luptat atât de mult. 100.000 de români trebuiau aduși la Alba, cu mijloacele de comunicare de atunci, iar printre ei, cei 1.228 de delegați, musai însoțiți de "credenționale", așa cum ținea morțiș Maniu. În plus, Alba Iulia se potrivea perfect ca să împace cele două biserici surori, ortodoxă și greco-catolică. Iuliu Maniu trebuia să se gândească la toate problemele în cel mai mic detaliu. Îi aver­tizează pe unguri să nu se dedea la sabo­taje, îi convinge pe români la o disciplină strictă în timpul Adunării. Peste toate, gân­direa sa juridică e decisivă în momen­tul Marii Uniri: delegațiile de pe tot cu­prin­sul Transilvaniei vin cu acte semnate de oamenii din localitățile respective, care exprimă voința cetățenilor. Maniu orga­nizează, practic, un referendum, ceva ce nu putea fi combătut la conferințele de pace. Tot Maniu pune punctul pe "i" în formularea-cheie a Rezoluției de la Alba Iulia: "Unirea locuitorilor și a teritoriilor locuite de români cu România, pentru vecie".

Toți pentru cauza Unirii!

Corneliu Coposu, care i-a fost consi­lier personal, îl întreabă, la un moment dat, în liniștea Bădăcinului, care au fost marile lui realizări politice. Iar Maniu îi spune că, pe lângă Marea Unire, a fost un moment în 1919, când era președinte al Consiliului Dirigent, iar 80% din administrație era maghiară și refuzase să jure credință României. Transilvania risca să intre în co­laps. Iuliu Maniu face atunci apel la intelectualitatea din Ardeal să își lase meseriile de bază și să intre în administrație, până când primii absolvenți vor ter­mina școala. Peste 400 de preoți, aproape 200 de medici și 600 de avocați au renunțat de bunăvoie la meseriile lor pentru a ocupa posturi de pretori, de notari sau de magistrați. Ca să le poată cere sacri­ficiul, Iuliu Maniu s-a zidit el însuși în marele proiect al Unirii, până în 1920, cât timp a condus, de facto, guvernul Transilvaniei, până la alipirea totală de România.

Cei trei meri

În 20 și ceva de ani de politică la cel mai înalt nivel dusă la București, Iuliu Maniu nu și-a luat nici măcar o casă în Capitală. Singura lui avere după o viață de luptă politică era casa familiei de la Bădă­cin. Pentru el, Bădăcinul era "acasă": așezarea de pe dealul Țarinei, cu casa încăpătoare, cu via ei, cu pometul, cu nenumăratele amintiri ale celor care au trăit acolo. Și astăzi, încă, locul are ceva cu totul și cu totul special. E, de fapt, sufletul unei minunate povești de familie, la care și cei răzlețiți prin lumea largă veneau să petreacă măcar o zi sau două pe an, pentru ca, rugându-se la mormintele bătrânilor ori atingând locurile sfințite de ei, să prindă putere și încredere, așa cum făcea și Iuliu Maniu.
Se spune că acolo, în curtea de la Bădăcin, erau, într-o vreme, trei meri moșnegi, sădiți de careva dintre strămoși. Doar câte o poamă dacă mai puteau scoate, din vlaga lor, în fiecare toamnă. Dar, în loc să-i taie și să pună alții în rod, Ion și Clara Maniu îi grijeau ca pe niște moaște. Erau "din bătrâni", verigă în lanțul poveștii de familie. Erau sfinți! Tot acolo, mai sus, era părul cu pere cesărești, la umbra căruia îi plăcea lui Simion Bărnuțiu să se așeze, cu cărțile sale. Iar casa era un sanctuar al istoriei nea­mului. Pereții erau împodobiți, de jur împrejur, cu portretele lui Horea, Cloșca și Crișan, cu cele ale lui Iancu, Bărnuțiu, Balint și ale altora dintre eroii lui '48, cu imagini din Războiul de Independență, cu chipurile lui Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, ale domnului Tudor, ale lui Vodă Cuza, ale lui Ko­găl­niceanu, ale lui Brătianu Bătrânul. Sub un ornic vechi, care mai pendula un chip aurit al soarelui, iar dacă trăgeai de sfoară cânta o arie în picături de argint, era încadrată fotografia condamnaților memorandiști, în frunte cu uncheșul Iuliu Coro­ianu. În locul acesta magic își găsea Iuliu Maniu energia de a o lua de la capăt, și tot aici și-a crescut el însuși nepoții în spiritul iubirii de neam: Teodor Man și Corneliu Coposu, și Ioan și Matei Boilă. Moștenirea de familie a bătrânului Bărnuțiu trebuia dată mai departe, așa era legea în Ardeal...

Sfinxul

Lui Iuliu Maniu îi plăcea Bădăcinul și pentru că ținea musai să cunoască viața reală a oamenilor. Era absorbit de discuțiile cu oamenii simpli. Când unul din secretarii săi a încercat să-l scutească de anu­mite audiențe, pe care le socotea nesemnificative, Iuliu Maniu, care era pe atunci președinte al Consiliului de Miniștri, i-a replicat tăios: "Băiatule, nu știi cât poți învăța de la oamenii simpli! Primul ministru are rolul de a sta de vorbă cu oricine, nu este permis să existe un om în țara aceasta care să facă apel la primul ministru și să fie refuzat!". De câte ori venea la Bădăcin, Maniu se interesa de rezultatele la învățătură ale copiilor din sat. Venea la școală, îl întreba pe învățător ce elevi meritau să meargă mai departe, iar din banii lui îi trimitea la școli pe cei mai buni. Au ieșit, din bursele lui Iuliu Maniu, medici de renume, ingineri, avo­cați... Tot Maniu a con­struit școala din sat, cu aripă cu apartamente pen­tru profesori, cu mobilier și cărți donate de el.
"Când era la Bădăcin, în duminici și sărbători, era vizitat de rudele din sat și de oameni. Maniu îi primea cu mult drag, se interesa de treburile lor, de copii, voia să-i cunoas­că pe toți. Se dezlegau bă­ierile pungii atunci când aveau nevoie de ajutor. În buzunarul hainei «de Bă­dăcin» se găseau întot­deauna bomboane pentru cei mici. Ținea ca de la dealul Țarinei să nu plece nimeni fără să fi fost servit cu ceva, reținut la masă, apoi să plece du­când ceva din bunătățile de acolo: o damigeană cu vin, minunata «pălincă de casă», un coș cu stru­guri, cu mere, cu alte fructe. Lui Maniu îi plăcea să facă excursii lungi, să urce dealul Țarinei, să treacă șoseaua la Ierdănele, să pășească de-a lun­gul coamei Cornetului, să coboare în Valea Brea­bănului, să urce dealul Roșiilor și să ajungă la via din Vereșed. Mergea adesea până la «Ogradă», grădina din sat, unde odinioară a fost casa străbu­nilor săi. Bucuros mergea tot pe jos și la Șimleu, și tot pe jos se întorcea, urcând sprinten dealul Corbului. Urca coasta dealului Țarinei. În partea de sus a viei era un stejar mândru, cu o băncuță sub el, de acolo putea să vadă tot ținutul Sălajului, casa, satul, Munții Meseșului".

"Domnul Maniu nu s-a dezvăluit niciodată"

Intransigent și sobru, echilibrat și manierat, Iuliu Maniu își permitea rareori efuziuni. Dacă o făcea, asta se întâmpla invariabil la Bădăcin, în mijlocul celor apropiați. Uneori, în cercul restrâns al nepoților și admiratorilor săi, Iuliu Maniu se angaja în discuții prelungi, în care își povestea viața, mai ales pe cea de elev și student, sau evoca peripețiile de la sfârșitul primului război mondial, când a salvat de dezastru Viena, cu armata sa de soldați ardeleni, când a avut un rol decisiv în tim­pul tratativelor de la Arad, când a contribuit la definitivarea textului de la Alba Iulia. În general, însă, Iuliu Maniu era sobru, glacial, distant, nu per­mitea deloc intimitatea, nu făcea glume, nu vorbea în doi peri, avea o grijă maniacală de a nu jigni pe cineva. Solicitat de un ziarist să-i dea câteva amă­nunte despre viața personală a lui luliu Maniu, unul dintre consilierii acestuia mărturisea: "Cunosc des­pre Maniu tot atât cât cunoști dumneata, care-l vezi la intervale atât de mari și doar la întâlniri con­venționale. Domnul Maniu nu s-a dezvăluit ni­ciodată...". Când, foarte tânăr, s-a apucat de poli­tică, Maniu a renunțat definitiv la opțiunile legate de căsătorie. Și-a impus o viață austeră și s-a dedi­cat creșterii celor patru nepoți rămași lângă o soră văduvă. Se spune, însă, că, în ultimele zile de viață, în închisoarea de la Sighet, ar fi povestit despre o fată frumoasă, o iubire din ti­nerețe, o farmacistă ma­ghia­ră, din Șimleu, pe nu­me Cla­ra. Diferențele etnice și reli­gioase făceau, însă, im­po­si­bilă căsătoria pentru ma­rele patriot ro­mân. Avea 20 și ceva de ani. De atunci, ni­meni nu mai știe de vreo po­veste de dragoste a "Sfin­xului". Bărbatul dis­tins și mân­dru, cu ochi lu­minoși și albaștri, care, la 70 și ceva de ani, a refuzat să se pre­zinte la procesul înscenat de comu­niști până nu i s-au a­dus gu­lerul și cra­vata, a re­nun­țat la tot, ca să se zideas­că în mare­le vis al României Mari.

Mormântul gol

Iuliu Maniu ajunge pentru ultima oară la Bădă­cin în 1940. Turbulențele celui de-al doilea război mondial nu-i îngăduie să rămână prea mult. Înainte să plece înapoi, spre București, își mai îngăduie o privire lungă peste sat, ca de bun rămas, ca și cum ar fi presimțit că istoria îl va rupe pentru totdeauna de locul atât de drag sufletului său. Tot atunci îl roagă pe Corneliu Coposu ca toate obiectele de va­loa­re și documentele de preț din casă să fie donate Bibliotecii Academiei. Ce era mai de valoare în casa Manieștilor atunci s-a salvat: la scurt timp, cade Ardealul, Maniu nu mai ajunge la Bădăcin, iar în 1947, după arestarea sa, toate cărțile rămase sunt scoase în curte și incendiate de comuniști. În ace­lași an e arestată și sora sa, călugărița Cecilia. Dra­ma familiei Maniu nu se termină odată cu sfârșitul opresiunii maghiare. La fel ca unchiul lor, nepoții săi, pe care i-a educat în spiritul încăpățânat al ma­rilor familii ardelene, iau și ei drumul închisorilor. Casa de la Bădăcin devine depozit de îngrășăminte chimice, apoi sediu de Gostat, tabără de pionieri, iar din 1982 până încoace, după Revoluție, centru pen­tru copii cu handicap sever. Fiecare instituție a "lumii noi" mai strică câte ceva prin casă, cu rost sau fără rost. Părintele Borz încearcă acum să o re­facă, după detaliile notate, în 1946, de scriitorul Ionel Pop, unul dintre urmașii de seamă ai lui Ma­niu, nepot al acestuia și secretar al Marii Uniri. Prin grija părintelui Borz, și casa, și grădina încep să prindă din nou viață, ca înainte de '40. Locul te în­văluie iar cu liniștea lui de odinioară. Pornesc cu părintele la pas, spre cimitir, pe urmele ultimei zile la Bădăcin a lui Iuliu Maniu. Zăbovim la fiecare cru­ce în parte. Aici e crucea mamei Clara, prizonie­ră de război, aici e crucea lui Matei Pop, nepotul lui Iuliu, mort în primul război mondial, aici e cru­cea surorii Cecilia, ucisă, și ea, de cruzimea comu­niș­tilor. "Toată familia și-a dorit să fie înmormân­tată aici. Dar fratele mai mare al lui Iuliu, Cassiu, fost profesor la Universitatea din Cluj, e înmormân­tat la Sibiu, bunicul Demetriu Coroianu e îngropat la Gherla. Într-o zi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sperăm să îi putem aduce pe toți aici, în Bădăcinul lor drag", spune cu emoție părintele Borz, în timp ce privește, în gol, spre crucea pe care scrie "Aici trebuia să odihnească marele om politic Iuliu Ma­niu, 1873-1953". Ultimul mormânt din curtea de la Bădăcin e un mormânt gol. Părintele Borz cade într-o tăcere lungă cât o rugăciune. "Într-o zi, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, sperăm să îi putem aduce pe toți aici", repetă părintele. "Până atunci, am adus aici un sac de pământ de la Cimitirul Să­racilor de la Sighet, unde a fost îngropat Maniu"...

*

Iuliu Maniu a făcut politică timp de 56 de ani. Nimeni, în afara unei înscenări ordinare a lui Carol al II-lea, nu și-a permis să îl bănuiască vreodată de corupție sau de alte abuzuri. S-a confruntat sau a colaborat cu mari personalități ale istoriei eu­ro­pene și naționale: Franz Joseph și Carol al IV-lea, împărații Austro-Ungariei, Tisza Istvan, premierul ungur, Edvard Benes și Tomas Masaryk, președinți ai Cehoslovaciei, regii Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai I.
A fost arestat de comuniști în iulie 1947, alături de întreaga conducere a Partidului Național Țără­nesc, condamnat la temniță pe viață și încarcerat la Sighet, unde a și murit, cu o bucată de tricolor în mână. Deși a fost îndemnat să fugă din țară, a refuzat. "Să vadă lumea că mai există speranță, că democrația se mai poate întoarce în România. Ci­neva trebuie să rămână aici până la capăt!".