Selecția "Formula AS"

Adriana Bittel
* Constantin Avramescu, "Povestiri din alte vremi", prefață de Filip-Lucian Iorga, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 127 p + 8 p. cu fotografii.

D-l Constantin Avramescu are 88 de ani, e vi­ce­pre­ședinte la Jockey Clubul Român și "om de lume". Acea lume care a făcut din România un stat modern, cu valori și obiceiuri ce s-au păstrat în familii și în vremurile potrivnice ale comu­nis­mului. Cu strămoși boieri și un tată din merito­cra­ția funcționărească, dl Avramescu e de profesie inginer minier, expert în substanțe nemetalifere, iar după 1989 a fost parla­mentar PNL în mai multe legislaturi. Un parlamentar atipic care a continuat să locuiască într-un modest apartament din Drumul Taberei și n-a avut nimic de a face cu lăcomia și nelegiuirile asociate oamenilor politici de azi. Sedus de verva, memoria intactă și umorul acestui domn (care publicase deja o carte, "Spe­ranțe pierdute", despre experiența lui politică postdecembristă), Filip-Lu­cian Iorga l-a îndemnat să-și scrie și amintirile despre viața cotidiană a bucu­reștenilor din anii '30-'40, despre atmosfera, mo­ra­vurile "burghezo-mo­șie­­ri­mii" interbelice, despre as­pectul ora­șului și orga­ni­za­rea institu­ții­lor din vremea co­pilăriei și ado­les­cenței sa­le. Simpaticul oc­to­­ge­nar, mar­tor al mai multor epoci din is­toria țării, nu are ve­leități de scriitor. Po­ves­tește însă cu sim­­plitate și o plăcere conta­gioasă ceea ce a trăit, la firul ierbii: "S-a scris mult despre eve­nimentele po­litice ale timpurilor trecute, cu mai multă sau mai puțină obiectivitate, dar eu mă voi rezuma la descrierea vieții de zi cu zi, cu bu­nele și relele ei, în încer­carea de a înfățișa lumea mea de altădată, care e inedită pentru lumea în ca­re trăim azi". Cu un tată care a făcut liceul la "Sf. Sava" și o școală su­perioară de Comerț, a fost rănit în Primul Război, apoi a progresat prin competență pe scara socială (ajungând director al unei mari so­cietăți de asigurări) și o mamă profesoară dintr-o familie de militari de carieră, Constantin Avramescu se autoplasează în clasa de mijloc: "Pot spune că mă trag din moșierimea și burghezia mijlocie, cu un nivel de trai și cu relații peste așa-numita mică bur­ghezie (...) dar sub stratul subțire al înaltei so­cie­tăți". Amin­tirile lui despre rude directe sau prin alianță sunt împănate cu anectode, cu întâm­plări, cu replici spiri­tuale, la care ne face părtași, adresându-ni-se priete­neș­te. Ne evocă anii lui de școală, cu portrete de co­legi și profesori, lărgește cadrul spre structura în­vă­ță­mântului de atunci și programa școlară, ne po­­ves­tește despre Străjerie - totul ilustrat cu în­tâmplări nos­time, care te fac să râzi. În capitole se­parate se ocu­pă de orga­ni­zarea gospodăriilor din Capi­tală, unde pre­do­mi­nau casele familiale, cu grădini și curți, și unde ol­tenii cu cobilițe adu­ceau la poar­tă legume și fructe proaspete, veneau cu căruțe lăptărese, ne­gus­tori de gheață și lemne de foc, precum și di­verși meseriași ambulanți (cei mai în vârstă din­tre noi i-am mai apucat prin anii '50). Ne vorbește cu poftă despre obiceiuri cu­li­nare, des­pre aspectul străzii și codurile vesti­men­tare res­pectate cu stric­tețe, despre meserii azi dis­pă­rute, despre cluburile de sporturi și distrac­țiile bucureștenilor, despre viața culturală și socială. Multe dintre aceste evo­cări conțin ca un refren com­parativ-amar consta­tarea "alte tipuri, alte moravuri, caracteristice unei societăți așezate în care fiecare știa unde îi e locul și cum trebuie să se com­porte". Pentru cei intere­sați de "po­ves­tea ca­selor", de modernizarea inter­be­lică a ma­ri­lor ar­tere bucureștene și de cons­trucția cartierelor de vile din zona de Nord, există un capitol aparte, unde ni se spune că, deși încă nu se foloseau ma­carale "construcția blocurilor din centru în­ce­pea primăvara și se termina «la roșu» toamna. Iar­na nu se lucra, iar anul următor se finisau și se dă­deau în folosință". Firește, e amintit și modul cum a fost schilodit orașul în anii de comunism, urâțire care a continuat și mai abitir după 1990, "prin plantarea de zgârie-nori fără nici o normă". În ciuda vârstei înaintate, acest "gentleman român" nu e un nostalgic, iar faptul că e atât de vioi și na­tural în scris face din cartea lui o lectură pe cât de interesantă documentar, pe atât de agreabilă.