Moldoveni cu obârșie muntenească
Intru pe strada Biserica Amzei. Dintr-o curte mascată de arbori înalți și arbuști decorativi răzbate o muzică discretă, de club cu terasă. E sâmbătă dimineața, mesele sunt goale sub umbrelele larg desfăcute. Un șef peste chelneri mă lasă să fotografiez din curte. Ba încă mă invită să vizitez și interioarele. Casa a fost renovată și ornamentica păstrată. Un lucru bun. Consultând planul cadastral din 1911, descopăr că proprietar al casei era Eufrosina Lascăr Catargiu, soția eminentului om politic. În 1911, însă, erau morți amândoi, Lascăr decedase în 1899, iar Eufrosina în 1907. Probabil, municipalitatea nu actualizase încă datele succesorale. Catargiu a fost o veche familie boierească din Moldova, cu obârșie în Țara Românească. Unii genealogi consideră că la începutul începuturilor ar fi fost un neam de tătari, alții cred că numele li s-ar fi tras de la comerțul cu catâri. Cert este că un Catargiu valah a luptat împotriva lui Matei Basarab, dar fiind învins împreună cu ortacii săi, au fost nevoiți să se refugieze în Moldova, la curtea lui Vasile Lupu. Boierul muntean a prins rădăcini în pământul moldav. Istoricii susțin că a intermediat căsătoria unui fiu al voievodului moldovean cu fata unui cazac. Mai târziu, un Ștefan Catargiu a ajuns om politic și ministru, înainte de unirea principatelor. Lascăr a fost unul dintre fiii lui și a reușit să devină mult mai faimos și să joace un rol decisiv în politica românească de după 1859, ajungând șef de guvern, lider al Partidului Conservator și președinte al Camerei Deputaților.
Un erou conjugal
Printre cei care au tras sforile și s-au implicat direct pentru îndepărtarea lui Cuza din scaunul domnesc, s-a numărat și Lascăr Catargiu. Conservator redutabil, a urzit, împreună cu liberalul C.A. Rosetti și moderatul Ion Ghica, "monstruoasa coaliție", care a dus, în final, la îndepărtarea domnitorului român. Politicianul conservator a făcut apoi parte din locotenența care a condus țara după abdicare. Unii susțin că boierul ar fi nutrit înainte ambiția de a fi fost ales domn al Moldovei, în ianuarie 1859, și că i-ar fi purtat pică lui Cuza, care a avut atunci mai mult succes. Sunt însă memorialiști care resping o astfel de ipoteză, susținând că dacă au existat astfel de ambiții, au aparținut mai degrabă Eufrosinei, soția lui Lascăr, născută Ventura. Descrierea făcută de scriitorul Radu Rosetti în cartea "Din prima tinerețe. Amintiri", ed. Humanitas, este destul de explicită: "În schimbul bogăției sale, cucoana Frosa era urâtă și, fără a fi rea, de un caracter absolut nesuferit. (...) Incultă, vanitoasă, capricioasă la culme, meschină, interesată, zgârcită, neurastenică, alcătuia un ansamblu al tuturor însușirilor ce o soție nu trebuie să le aibă". Mai departe, autorul se pune chezaș că, în ciuda acestor trăsături negative, Lascăr i-a fost credincios soției sale, în cei patruzeci de ani de căsnicie! Pe doamna Catargiu o regăsim și într-o scurtă notă semnată de I.L. Caragiale, cu titlul "Sub ce regim trăim!". Potrivit unei știri, doamnei îi fusese furat un geamantan în timpul călătoriei cu trenul, prilej pentru scriitor să se întrebe șugubăț: "Dacă bagajul soției primului ministru, care stă la putere prin voința regală, este expus la așa accidente, ce trebue să sufere pe căile noastre ferate bagajele damelor din opoziție, și mai ales ale republicanelor?".
"Se pierde țara"
Credincios i-a fost Lascăr și regelui Carol I, colaborarea dintre politician și monarh fiind de notorietate în epocă. Politicianul conservator era membru al locotenenței care conducea țara după abdicarea lui Cuza și i-a înmânat puterea prințului german sosit să inaugureze în România o epocă de dezvoltare economică și culturală. Chiar în anul urcării pe tron a noului prinț, 1866, Catargiu a devenit șeful Consiliului de Miniștri, dar și-a dat demisia după numai două luni din cauza neînțelegerilor avute cu unii lideri liberali. Câțiva ani mai târziu, în timpul crizei dinastice declanșate de liberali, criză care era gata să-l facă pe prinț să-și ia lumea în cap și să părăsească balamucul politic de la București, politicianul conservator, Lascăr Catargiu, a reușit un miracol: l-a convins pe Carol I să-și scoată lucrurile din geamantane și să le pună la loc în dulap. Au rămas celebre cuvintele spuse de omul politic în acele momente: "Aiasta nu se poate, Măria Ta, fiindcă se pierde țara". Carol I l-a ascultat, și-a scos din minte gândul abdicării și s-a întors la treburile deloc ușoare ale țării. Conducerea guvernului a fost preluată de conservatori, cu Lascăr Catargiu în frunte. Guvernarea conservatoare a durat până în 1876. Același memorialist citat mai sus ne asigură că "niciunul din miniștri n-a ieșit din guvern bucurându-se de o stare materială mai bună decât aceea ce o avea când a intrat într-însul". Din 1876 până în 1888, la putere fiind liberalii, Catargiu s-a retras la țară, în Moldova, fără să renunțe însă la politică. A fost deputat și senator, ranguri care, pare-se, nu i-au adus câștiguri financiare mulțumitoare, fiindcă i-a cerut un împrumut chiar lui Carol I, "cu dobânzi moderate și cu facultate să-l ramburseze în mai multe rate". Omul politic îi era dator Majestății Sale cu bani, dar majestatea sa îi era datoare moral omului politic, care insistase, în 1871, să rămână pe tron. Într-un fel, noi, românii, îi suntem datori lui Lascăr Catargiu, fiindcă rămânerea pe tron a lui Carol I în 1871 a adus ulterior beneficii imense națiunii noastre. Să nu evocăm decât obținerea independenței de stat și ar fi de ajuns.
O casă cu noroc
În 1889, Lascăr Catargiu a venit din nou pe val, liberalii intrând în opoziție. A fost și șef de cabinet, și ministru de interne, iar în plan politic, a condus Partidul Conservator între 1881-1895. În tinerețe a fost un protestatar, semnând, la Iași, o proclamație împotriva regimului despotic al domnitorului Mihail Sturdza. A intrat apoi în grațiile următorului domnitor și a ajuns șef al Poliției din Iași! Mai târziu, din postura de ministru de interne, la București, va declara, în contextul unor proteste de stradă, că "nu voi permite ca ulița să facă legi". Cam asta spun și actualii guvernanți și parlamentari ai puterii, când se trezesc cu mulțimile de protestatari pe străzi. Spre deosebire de păpușarii jocului politic actual, Lascăr Catargiu a fost însă un om cumpătat, cinstit, "disprețuitor al luxului, sobru în mâncare, simplu în îmbrăcămintea lui încă din tinerețe", după cum ne asigură memorialistul citat mai sus. Descrierea este susținută și de aspectul casei din strada Biserica Amzei, nr. 30, casă proiectată de arh. Alexandru Săvulescu și construită în 1883, când omul politic era în opoziție și mai plătea încă rate Majestății Sale. Din fericire, această casă a rămas în picioare și a fost restaurată, devenind... restaurant. Unora, mai conservatori, s-ar putea să nu le convină, imaginându-și mai degrabă un muzeu în memoria lui Lascăr Catargiu, dar haideți să vedem partea plină a paharului: în timp ce alte reședințe bucureștene au dispărut, casa aceasta parcă își trăiește o nouă tinerețe, în straie noi. A avut mână bună boierul!