Mătușa Eugenia

Alina Dinca
Povești de dragoste

În familia noastră, mătușa Eugenia a fost un per­sonaj cu totul aparte și, în același timp, con­tro­versat. Poate cea mai frumoasă femeie din neam a avut o viață demnă de un roman de aven­turi, pre­să­rată cu întâmplări uimitoare, dar și cu mici scan­daluri și, pe deasupra, plină de mistere. Multe dintre amintirile pe care le am despre ea, de pe vre­mea când eram foarte mică, sunt vagi, țesute mai de­gra­bă din emoții, arome și sunete decât din ima­gini clare. Iar altele, mai limpezi, sunt în­tâmplări din ti­nerețea ei, pe care mi le-a dezvăluit când am cres­cut, despre care nu știu în ce măsură sunt ade­vă­rate. Însă, una peste alta, mătușa Eugenia, așa cum tră­iește în inima mea, rămâne unul dintre cei mai inte­resanți oameni pe care i-am cu­noscut vreo­dată. Toc­mai de aceea am vrut să vă împărtășesc po­­vestea ei.

***

Casa Eugeniei, mică, albă și puțin înclinată, avea două intrări și fiecare deschidea o ușă către o altfel de viață. Dacă voiai să pă­trunzi în trecutul mătușii, n-aveai decât să alegi ușa de la stradă, de care puteai însă trece mai greu, fiindcă era mai tot timpul încuiată. Tăiată în peretele aflat direct la drum, dădea în odaia în care Eu­genia avea două șifoniere mari și o noptieră doldora de amintiri din tinerețea ei. Ro­chii, pantofi, umbrele colorate sau cutii cu fotografii alb-negru și pachete legate cu fundiță, pli­ne cu scrisori.Tot aici avea o oglindă mare, ovală, în care mă admiram când probam veș­mintele ei, și un pat simplu, ca de chilie. Cealaltă ușă dădea în camera principală și ajungeai la ea prin curte. Aflată la capătul treptelor de piatră, era mai mereu deschisă, cel puțin vara, când mergeam eu la mătușa. De obicei, pe Eugenia o găseai în această cameră din față, unde avea mai multe rafturi cu cărți și un birou. În a treia odaie, din mijloc, ajungeai prin orice loc ai fi intrat, du­pă ce străbăteai holul larg. Aceasta este, de altfel, în­căperea pe care mi-o amintesc cel mai puțin, însă pe care, de-a lungul timpului, mi s-a întâm­plat s-o visez, în fel și chip, de nenumărate ori. În realitate, știu doar că prin odaia aceas­ta, cel mai întunecat loc din casă, tre­ceam fără să fiu prea atentă la ce era în jur. Simt însă și acum mirosul puternic de mucegai amestecat cu tutun și încă aud par­doseala scârțâind la fiecare pas și tot felul de alte zgomote ciudate, ce mă făceau în copilărie să mă strecor întotdeauna în fugă prin ea.
Pe mătușa, cea în carne și oase, mi-o amintesc adunată din toate imaginile ce mi s-au întipărit în minte de-a lungul vieții, într-un singur fel: înaltă, mereu în câte-o rochie neagră, cu părul prins în coc și acoperit cu un batic, cu chipul neclar, dar în­tot­deauna luminat de un surâs. Și cu glasul puțin ră­gușit, râzând, cântând și spunându-mi po­vești din viața ei. Când stăteam împreună în odaia de la drum pe care o descuia doar pen­tru mine, desfăcea plicurile cu scrisori și le re­vărsa pe pat, laolaltă cu pozele ei din tinerețe. Și atunci se năștea Jana - așa cum îi spuneam eu -, o femeie cu totul diferită de Eugenia, pe care o știau toți din familie și din sat (adică fosta învă­țătoare care trăia, singu­ra­tică, prin­tre munții de cărți pe care le citise și care își primea oaspeții în odaia din față, ce mi­rosea a pagini învechite de ro­mane și a ca­fea). Jana era tânăra strălucitoare, neastâmpă­ra­tă, veselă, misterioasă, care a iubit de-a lun­gul vieții un singur bărbat, însă a fost iubită de mai mulți, iar cu doi dintre ei s-a și mă­ritat. O tânără pe care eu nu am văzut-o niciodată, dar pe care mi-o amintesc mai bine decât pe Eu­ge­­nia, pe care am cunoscut-o cu adevărat. Jana de la 25- 30 de ani, pe care am descoperit-o din scri­sori și fotografii. Frumoasă ca o actriță de cinema, cu un zâmbet seducător, cu bucle șa­tene, zbur­lite, ce-i ajungeau până la umeri, în ro­chii de mătase albe sau înflorate. Jana din povestea de dra­goste pe care, la bătrânețe, mi-a po­vestit-o chiar ea, de atâtea ori, încât am învățat-o pe de rost.

***

Era căsătorită de-un an cu un profesor care îi era coleg la școala din sat, pe care îl luase de bărbat mai mult ca să scape de sub tutela pă­rinților și să fie femeie la casa ei. Când, o întâm­plare avea să-i schimbe viața, definitiv. In­vitați împreună la o pe­trecere în orașul învecinat, într-o toamnă mohorâtă, în care ploile aproape că nu se mai opreau, mătușa și primul ei soț au pornit, la lăsatul serii, către destinație cu o căruță mânată de un băiat din sat. Din când în când, rafalele puternice de vânt clăti­nau atelajul, iar calul, orbit de apa ce se prăvălea șuvoaie din cer, necheza și se ridica pe picioarele din spate. Un fulger urmat de un tunet îngrozitor l-au speriat atât de tare pe bietul animal, încât s-a smucit în frâie și a pornit-o, nestăpânit, într-un galop ne­bun pe ulița plină de bolovani și de gropi. La pri­mul cot de drum, căruța scăpată de sub control s-a răsturnat pe o parte, iar calul a mai tâ­rât-o câțiva zeci de metri după el. Băiatul de pe capră și bărbatul Janei au scăpat cu câteva zgâ­rie­turi. Ea, în schimb, a rămas prinsă sub scândurile desprinse din atelaj. Una dintre mașinile care au oprit să-i ajute a dus-o la cel mai apropiat spital. Când și-a revenit din șoc, iar medicii au pus-o pe picioare, un tânăr a venit s-o viziteze în salon. Cu un buchet de brândușe violete și un zâmbet timid. Înalt și vânjos, stătea puțin plecat de spate, cumva descumpănit că ea îl privea cu mirare, fără să dea vreun semn că l-ar recunoaște. Și nici n-ar fi avut cum. Pentru că, în seara de dinainte, când el a luat-o în brațe și a așezat-o pe bancheta mașinii, lângă el, Jana abia dacă-și putea ține ochii deschiși. În plus, se aș­ternuse întunericul, iar singura ima­gine a bărba­tului care a eliberat-o de sub bucățile de lemn și a ridicat-o a fost o străfulgerare de-o clipă, în lumina palidă a lunii, atunci când și-a apropiat fața de a ei ca să vadă dacă mai respiră. Da, totuși își amintea, mai întâi difuz, apoi tot mai intens, chipul lui fru­mos, cu ochi mari, în care înotau duioșie și îngrijorare. Apoi și-a mai amintit căl­dura și tandrețea brațelor lui, așa cum au purtat-o ocrotitor până la mașină, unde au în­velit-o cu o pătură și i-au așezat o haină, pro­babil a lui, sub cap. Amin­tirea aceea din lumina lunii, brân­dușele de toamnă și su­râsul lui au făcut-o pe Jana să simtă pentru prima dată un sentiment nou pen­tru ea, pe care nu-l nutrise nici pentru soțul său, nici pentru alt bărbat. Deși foarte tânără, a găsit curajul de a-și trăi dragostea, chiar dacă a înțe­les că avea să plătească scump pentru fe­ri­cirea sa. Primii care i-au întors spatele au fost pă­rinții și socrii, care n-au iertat-o multă vreme pen­tru ruși­nea cea mare în care i-a-ngropat. Apoi, scan­dalul iscat în sat, la vestea că și-a părăsit soțul pentru un străin de la oraș, a lăsat-o și fără postul de învățătoare. Distanța, dar și durerea de a-și fi rănit familiile, aveau să-i despartă, în cele din urmă, pe Jana și iubitul ei. Fără să le ucidă însă dragostea. Au urmat ani mulți în care și-au scris acele epistole înflăcărate, pe care ea le păs­tra cu sfințenie, chiar și zeci de ani mai târziu, în camera de la stradă încuiată cu lacăt. În perioada aceea, mulți bărbați au curtat-o. Dar mătușa nici n-a vrut să audă de ei. Abia mult mai târziu, când scrisorile din partea lui încetaseră să mai vină, Eugenia a mai încercat o dată să se așeze la casa ei. S-a măritat a doua oară, tot cu cineva din sat. Un om gospodar și de treabă, care nu pleca urechea la gura celor răi și înțelegea că sufletul are uneori alte căi de a alege decât cele impuse de societate la un moment dat. Mătușa n-a avut însă noroc nici de astă dată, fiindcă al doilea ei bărbat s-a stins la scurt timp. Apoi a trăit mereu singură și s-a bucurat doar de vacanțele în care frații și nepoții veneau pe la ea.

***

Când mătușa a murit, rudele i-au așezat sicriul în camera întunecată, din mijloc, pe care au umplut-o cu flori și lumânări. Iar câțiva ani mai târziu, după ce gospodăria Eugeniei a fost vândută, tot în camera din mijloc am fost primită de noii proprietari care, la rugămintea mea, m-au lăsat să revăd casa vacanțelor mele. Ușa de la drum prin care se intra în odaia cu fotografii și scrisori era zidită! Am pipăit peretele prin care, odinioară, in­tram în tărâmul atâtor povești. Și m-am cutremurat. Am înțeles că încăperea aceea mai există doar în inima mea. La fel și povestea despre bărbatul mis­terios, pe care familia mea nu l-a văzut niciodată și pe care m-am hotărât să o deslușesc. L-am cău­tat, așadar, pe singurul om care mai putea păstra amin­tirea tinerei Jana și a marii ei iubiri. Nu mi-a fost greu să-l găsesc, pentru că numele său și adre­sa încă îmi erau limpezi în minte, așa cum le văzusem de zeci de ori pe plicurile îngălbenite de lacrimi și de timp. M-a întâmpinat un domn distins, foarte în vârstă, dar cu un surâs tineresc, care a amuțit când i-am spus pentru ce venisem. După ce și-a revenit din uimire și chipul i-a fost inundat de valuri de nostalgie, a scos teancul lui de scrisori primite de la Jana și câteva poze cu ei amândoi. În timp ce mângâia chipurile din fotografiile vechi, mi-a spus aceeași poveste pe care o știam atât de bine de la ea. A fost ultima dată când, pentru mine, oda­ia de la stradă s-a redeschis, iar Jana, cea cu bucle șatene și rochii înflorate, a răsărit, zâmbi­toa­re, în pragul ușii. Jana cea tânără, pe care eu nu am întâlnit-o, de fapt, niciodată. Frumoasă, în­drăgos­tită, fericită, iubită până la moarte și chiar și în viața de apoi.

Reproduceri după picturi de LETIȚIA OPRIȘAN