ROXANA LUPU - actriță în Londra - "Profesional, sunt, în proporție de 100%, produsul profesorilor mei români și sunt mândră de asta!"

- În urmă cu cinci ani, Roxana Lupu, absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică din București, părăsea România pentru Londra, cu dorințe mari, dar fără nici un contract precis. Azi, ea este una dintre actrițele cu cea mai bună cotă din prestigiosul "West End" englezesc. Iată povestea unui succes căutat, dar și găsit! -

O fărâmă de minune

- Dacă în urmă cu niște ani, visul suprem al oricărui actor era încă Hollywood-ul, acum vârful profesiei se atinge pe scenele londoneze. Cea mai elocventă dovadă ești tu! Mai mult, ai început deja să cucerești și piața de televiziune și de film inter­na­țională, prin producțiile în care joci în Anglia. Toate astea au venit ca o șansă sau au reprezentat un țel urmat cu îndârjire?

- A fost un țel mai curând subconștient, adică nu m-am gândit la el constant, dar știam ce voiam și, în timp, țelul ăsta subconștient iată că s-a mate­rializat. Pe de altă parte, cred și în legea atracției, cred că, într-o anume mă­sură, ceea ce-ți dorești, aia atragi, lucrurile la care țintești temeinic vin spre tine, fie că ești conștient de asta, fie că nu. Pentru că sunt unii oameni care se concentrează, fără să-și dea seama, pe chestiuni negative și, până la urmă, de ele au parte. Așa cum alții se concentrează pe chestiuni pozitive și, dacă ele le stau în puteri, le sunt "menite", atunci se îm­plinesc. Și-apoi, în ecuația asta, mai intră și norocul, și circumstan­țe­le, și munca, și o fărâmă de minune, cum îmi place mie să spun, sau o fărâmă de destin, cum se ex­pri­mă alții. În esență, cred că, până la un punct, viața ne-o facem noi, dar din acel punct încolo e bine să lăsăm și viața, desti­nul, minunea sau oricum am vrea să-i spunem să lu­cre­­ze. Eu, una, con­sider că nu sunt total responsabilă pentru ceea ce mi s-a întâmplat. Cu toa­tă mun­ca, la fel de "bi­ne" aș fi putut să mă pierd în Lon­dra, să derapez în­tr-o for­mă sau alta... De la un punct încolo e evident că a intervenit ceva mai pre­sus de mine, care a aranjat situația în felul ăsta.

- De fapt, cum ai ajuns la actorie? Au existat antecedente în familie care să te împingă pe drumul ăsta?

- A, nu! Eu m-am născut în București, dar am crescut în Focșani, la bunicii materni. Aveam o casă foarte mare, într-o curte splendidă, unde locuiam și cu mama, iar, din când în când, mergeam și la tata, în vizită - fiindcă părinții mei erau despărțiți. Și nimeni din familie n-avea treabă cu actoria: mama era asistentă medicală, pentru ca ulterior să studieze și să devină medic stomatolog, tata e jurnalist, bu­nica a fost economistă, iar bunicul a fost inspector de calitate în domeniul alimentației. Deci, în mod direct, nimeni nu m-a împins pe drumul ăsta. Dar de o moștenire pe linie de familie se poate totuși vorbi, pentru că bunica e o fire foarte comică și o persoană cu un spirit foarte viu, iar în tinerețe și-ar fi dorit să devină artistă. În primul rând, eu am fost atrasă de pictură și de cinematografia clasică: pic­tam mult și mă uitam fermecată la filme vechi, americane, cu Elizabeth Taylor și cu Paul New­man, iar filmele mele preferate erau și con­tinuă să fie musicalurile "Cântând în ploaie" și "Un american la Paris", cu Gene Kelly. Mă uitam la filmele as­tea și-mi doream cu ar­doare să ajung în lumea aia, să cânt și să dansez cu mă­iestria acelor ac­tori! Prin urmare, îm­preună cu pri­etena mea cea mai bună - care de-atunci "datea­ză"! (râ­de) - și cu alți co­pii din cartier, organizam mici spectacole, în care eu mereu cântam și dan­sam. La actorie nu mă în­desam, că nu prea ști­am ce înseamnă asta. În orice caz, anii au trecut, am terminat liceul în Foc­șani, pe profil social-istorie, și-am plecat în Cluj, la Facultatea de Sociologie. Ei, în acel prim an de Sociologie, am început să capăt gust pentru filozofie, am în­ceput să citesc mult Pla­ton, Aristotel, Țuțea... Și, cum Țuțea face și une­le referiri culturale, inclusiv la piese de tea­tru, am început să citesc și din ce în ce mai mult teatru pen­tru ca final­mente, să merg mult la teatru, care era la o arun­cătură de băț de facultate. Abia atunci am realizat că, până în acel moment, habar nu avu­sesem ce înseamnă teatru și, prin extensie, actoria. Acel suprarealism pe care îl vedeam uneori pe sce­nă, în piesele avan­gar­diste, m-a captivat iremediabil și țin minte că mi-am zis: "Și eu vreau să fac asta!". În plus, mi-am dat seama că actoria îmbină și mu­zica, și dansul, deci cercul s-ar fi închis, prin întoarcerea la primele mele iubiri. Ca atare, am luat legătura cu o actriță, Anca Hanu, și i-am spus: "Vrei să mă pregătești pentru admitere la Cluj?" Și ea a ac­cep­tat. Atât doar că la Cluj am picat cu brio.

- De ce?

- Eram foarte bine pregătită, dar am picat fiindcă în Cluj, la actorie, se merge pe un stil mult mai fizic, pe ideea teatrului lui Grotowski... Iar eu nu sunt așa, mie îmi place actoria din interior, nu atât de fizicalizată. Bine că prietena mea cea mai bună m-a sfătuit să-mi încerc norocul și la Bucu­rești, unde admiterea se dădea la sfârșitul lui au­gust. Zis și făcut! Am venit în București și-aici am intrat printre primii! Tocmai pentru că stilul de ac­torie pe care se merge aici - pornind de la Sta­nislavski - e exact ceea ce se potrivea cu mine. Cunosc multe alte cazuri identice cu al meu, așa cum cunosc multe cazuri și în sens invers: oameni care au dat la București și n-au intrat, iar la Cluj au intrat printre primii! Deci diferența asta între școlile din capitală și din Cluj nu e doar o părere a mea.

- Și-ai lăsat Sociologia și Clujul și te-ai mutat în București...

- Cel mai mult m-a durut c-am lăsat Clujul! Eram îndrăgostită de orașul ăsta și, cu toate că eu veneam din Vrancea și eram mai rapidă, mai impulsivă, printre ardeleni mă simțeam ca acasă. În schimb, mutarea în București am perceput-o ca foarte dură. Mi-a fost foarte greu, mai ales în pri­mul an, să mă inserez în societatea de aici, să în­țeleg cerințele de aici și, mai ales, să accept nivelul la care mă solicita facultatea. La UNATC, în fiecare zi, plecam de-acasă la 9 dimineața și mă mai în­torceam abia la 9 seara, iar uneori nici week-end-urile nu le aveam libere, că trebuia să mergem la școală să repetăm pentru săptămâna care urma. Or, eu fusesem obișnuită să am un anume timp al meu, în care să pot să citesc, să mă încarc... Iar acum nu mai aveam vreme de nimic și asta m-a marcat profund. Până am reușit să mediez și să-mi echi­librez viața, s-a terminat facultatea! (râde) Totuși, n-a fost în van, pentru că apoi am urmat și un pro­gram de masterat și unul de doctorat, tot la UNATC, deci echilibrul dobândit în anii facultății mi-a fost util.

- "Școala românească de teatru" - iată o sin­tagmă care ridica pălăriile în semn de respect. Din experiența ta, situația a rămas la fel?

- Din experiența mea, da! Am fost foarte no­rocoasă să-i am ca profesori de grupă pe Liviu Lu­caci și pe Ștefana Samfira și ca profesoară de an pe Adriana Popovici. Am învățat foarte multe lu­cruri bune în școală! Sigur, există și lacune în Fa­cultatea de Teatru din București, dar, per an­samblu și din ce am văzut și în Londra, în con­tinuare, nivelul de actorie "produs" de UNATC e foarte ridicat. Stu­denții care termină aici știu anumite lucruri și au un anume feeling artistic pe care în Londra nu le mai prea găsești, nici măcar în teatre mari, nici măcar la Național. Și știu că de expe­rien­ța asta minunată nu aș fi avut parte dacă aș fi făcut școala în Cluj. Pentru că am fost la colegii mei de acolo, care au terminat în același an cu mine, și m-am speriat: ei au încheiat școala cu experi­mente, iar noi am încheiat-o cu Cehov și cu Shakespeare! Ceea ce e greșit, din punctul meu de vedere. Ai nevoie să știi ABC-ul, până să ajungi la experi­men­te. Iar asta mi s-a dovedit inclusiv în Lon­dra, unde oamenii au apreciat în mod deosebit principiile pe care eu le respect în munca mea, principii pe care le-am dobândit în UNATC. Pot să spun că, profe­sional, sunt, în proporție de 100%, produsul profesorilor mei români și sunt mândră de asta!

- În anii de școală au fost oameni care te-au sprijinit mai mult și cărora acum să vrei să le mulțumești?

- În primul rând, fostul meu profesor, Liviu Lucaci, un excepțional om de artă, care mi-a devenit și un prieten apropiat: a venit la nunta mea, m-a vizitat și-n Londra... El a avut o mare încredere în mine, ca actriță. Când eram într-un impas, îl sunam și-l întrebam: "Crezi că pot să fac asta?" Și el râdea și-mi spunea: "Absolut! Stai liniștită!" Mi-a fost un sprijin fantastic. Alături de soțul meu, de familia mea, de prietena mea cea mai bună, Mirela, care întotdeauna m-a susținut...

- Soțul tău când a apărut "în peisaj"?

- Pe Nicholas l-am cunoscut în 2008, când terminam facultatea, și ne-am căsătorit în 2012. Și el e tot actor, dar e și cântăreț de operă, și dirijor (a dirijat London Philharmonic Orchestra), e parte din proiectul "Mars 1001", un documentar realizat în colaborare cu NASA... e un tip polivalent. (râde)

- E bine să ai un partener cu aceeași profesie ca a ta? Există avantaje?

- E foarte bine! Ca actor, când lucrezi la un rol, ai momente când te închizi în tine, dar nu în sens negativ, ci tocmai ca să creezi, însă omul de lângă tine poate să interpreteze greșit starea ta, să i se pară intolerabilă. Pe de altă parte, fiecare își găsește propriul echilibru, din punctul de vedere al familiei. Noi așa ne-am găsit unul pe celălalt și funcționăm foarte bine împreună. Dar, sincer, cred că mi-ar fi fost destul de greu să fiu cu cineva care nu mi-ar fi înțeles meseria. Plus că, dincolo de profesie, am și eu hachițele mele. Îmi închipui că nu sunt o persoană chiar ușor de suportat. (râde)

- Să revenim: ai terminat cu școala, jucai în România...

- Da, dar nu atât cât aș fi vrut. În teatru. Filme românești se făceau puține, prin comparație cu câte se fac azi, dar se făceau reclame și am făcut și eu câteva. În general, eram totuși nemulțumită, pentru că, la ieșirea din facultate, ai așteptări mari, iar în cazul meu, ele nu se îndeplineau cum sperasem. Mai e și o chestie de orgoliu: după ce în facultate joci roluri principale, ți-e greu să ieși "în lume" și să accepți că trebuie să dai audiție pentru un rol secundar sau aproape inexistent.

- Nemulțumirea asta te-a determinat să-ți încerci norocul în Londra?

- Da, dar și faptul că simțeam că voiam să joc altfel, și faptul că engleza mi-a plăcut de copil și o simțeam foarte apropiată de mine, deci nu m-am temut de bariera limbii. În aprilie, am mers cu Nicholas în Londra, în prospecție, și-am simțit că, într-adevăr, ăla e locul pentru mine. Am decis ca, în iulie, după ce terminam cu doctoratul, să ne mutăm în Londra. Și-așa am făcut: pe 8 iulie am încheiat doctoratul, pe 10 eram în Londra.

- Fără să fi semnat vreun contract, fără să aveți nimic aranjat... Nu v-a fost teamă?

- Nu! Aveam un chef nebun de schimbare, vo­iam noutate, voiam să facem altceva și în alt fel. Pro­babil c-a fost o inconștiență bună. (râde) Voiam o experiență de viață nouă, ceea ce mi se pare foarte im­portant pentru dezvoltarea noastră, ca oameni. Eu recomand oricui să meargă și să stea un an de zi­le într-o altă țară, pentru că asta te face, în primul rând, să-ți apreciezi mai bine țara natală, cultura ta. În­cepi să vezi și punctele pozitive ale țării tale, pe care, când stai mereu doar în țara ta, le treci cu ve­de­rea, fiindcă te concentrezi doar pe părțile negative.

"Nicholas este punctul meu de echilibru"

- Cum a fost adaptarea la stilul de viață londonez?

- Destul de abruptă. N-am prea avut timp să stăm să medităm la cum e viața acolo, pentru că a trebuit să ne aruncăm direct în ea, a trebuit să în­ce­pem imediat să muncim - cu cât nu munceam mai mult, cu atât cheltuiam mai mult din eco­no­mii, căci viața în Londra e scumpă. Ne-am adap­tat din mers, plus că, fiind împreună, ne-a fost mult mai simplu să asimilăm noutățile cu care ne confruntam. Pentru noi a fost esențial că am pu­tut în continuare să ne vorbim limba maternă, a fost esențial că, pe fiecare, celălalt l-a ținut co­nectat la cine e el cu-adevărat. În străinătate poți să uiți foarte ușor cine ești tu cu-adevărat. Mereu ai nevoie să rămână în tine acel sâmbure de ade­văr a ceea ce ești tu fundamental. Pentru mine, Nicholas e un punct de sprijin autentic și o bază, omul care mereu mă readuce cu picioarele pe pământ. Că, uneori, poți să-ți închipui că ești mai mult decât ești. Iar asta îți anulează sănătatea mentală, acel echilibru interior de care ai nevoie, inclusiv când locuiești undeva, într-o cultură stră­ină de cea maternă. Nicholas, punctul meu de echi­li­bru, îmi dă o stare de adunare interioară, iarăși esen­țială, când trăiești într-o societate care te îm­prăștie atât de mult, așa cum face societatea oc­ci­dentală. Nicholas îmi dă - dacă vrei - îm­pă­mân­tarea în sine și în a fi român, care din nou con­sider că e crucială.

- Ți-a fost greu să-ți faci loc pe piața acto­ricească din Anglia?

- Ca oriunde în lume, și acolo cea mai im­portantă e perse­ve­rența. Adică să mun­cești efectiv, zi de zi, pentru ceea ce vrei să faci. Nu să aștepți să vină ci­neva și să-ți dea totul pe tavă. În plus, ca să câștigi bani, tre­buie să accepți că mai tre­buie să faci și alte lu­cruri, care nu țin de me­seria ta de bază. Eu, de pil­dă, am lucrat o pe­rioa­dă și ca business de­­ve­loper, am lucrat și în vânzări, am și pre­dat și, în timpul liber, din plăcere, mai pre­dau și acum - or­ga­nizez work­­shop-uri de învă­ța­re cre­a­tivă. Im­portant e să muncești constant, in­clusiv după ce ți se pare că "ai dat lo­vi­tura", că "ești cineva". Și la fel de important e să lași așteptările la ușă, pen­tru că nimic și nicio­dată nu ți se cu­vi­ne. Eu am ajuns în punctul în care seara sunt pe sce­nă, la tele­vizor rulează un serial de succes în care joc ro­­lul prin­cipal, iar la telefon mă caută diverși di­rec­tori de casting, dar nici acum nu-mi permit să lân­cezesc. Cu cât stai mai mult să-ți savurezi victoriile, cu atât stagnezi mai mult. Cu cât te îmbeți mai tare cu nectarul succesului, cu atât căderea e mai du­re­roasă. Mai ales în meseria asta, atât de impre­vizibilă, trebuie să fii echilibrat: azi oamenii îți spun că ești minunat și te vor în trei filme în același timp, iar peste o săptămână nimeni nu te mai cunoaște și nu te mai caută. Ceea ce rămâne e cine ești tu, din­colo de toate astea, de succese sau de înfrângeri. Acest "cine ești tu" e ceea ce te salvează, ceea ce te sus­ține și ceea ce re­pre­zintă valoarea ta ade­vă­rată. Nu rolurile fabu­loase pe care le faci te reprezintă, ci omul din tine. El e important. Că sunt atâția actori absolut extraordinari, care însă, ca oameni, sunt niște canalii.

- Există dife­ren­țe majore între sistemul de lucru din România și cel din Anglia?

- Acolo sunt foarte mulți oameni care fac ac­torie - nu actori, ci oa­meni. Mulți n-au stu­dii, dar se cred actori. Și unii chiar reușesc să iasă în față, prin noroc, dar și pentru că acolo se pune accentul pe calitate, dar și mai mult, pe cantitate. La un mo­ment dat, nu mai contează atât ce și cum faci, cât contează să faci, să fii văzut constant, să fii mereu prezent. Deci, ca ac­tor, ești presat să intri în tăvă­lugul ăsta, că altfel direc­torii de casting te uită și adio! Ceea ce înseamnă că ajungi să lucrezi pe ban­dă ru­lantă, ceea ce e epui­zant și fi­zic, și psihic. Apoi, ca sis­tem, aco­lo pie­sele se joa­că doar 2-3 luni, cu câte 8 re­pre­­zen­tan­ții pe săp­tă­­mână, du­pă care gata! În­tre timp în­să, cât joci o piesă, trebuie să gă­sești deja pro­iectul ur­mător, să te apuci să-l lucrezi, ca să nu faci pauze prea mari între apa­­riții, ca să ai con­ti­nui­tate în muncă. Pe scurt, e o in­dus­trie, în ade­­vă­ratul sens al cu­vântului! Con­cu­rența e mare, stresul e enorm, dis­perarea e uriașă și nu poți să reușești și să te menții decât dacă ești foarte că­lit. În Ro­mâ­nia, în­că există lu­xul și re­la­xa­rea unor audiții de rol principal care du­rează 3 ore, pe când, în An­glia, o au­diție de rol prin­cipal, cu tot cu pre­zentare, cu scene, cu totul nu durează decât maxi­mum 15 minute!

- Au fost mo­mente în care ai vrut să re­nunți?

- De fiecare dată când lucrez la o piesă sau la un film am stări de renunțare, de neîn­cre­dere... E un haos interior, prin care cred că tre­buie să trec ca să mă regăsesc mai bine. Iar formula de salvare e umorul: realizez că, în clipele alea, mă iau prea tare în serios și încep să râd singură de mine. Îmi spun c-o să fie bine, pentru că, în fond, ce se poate întâmpla care să fie atât de tragic?! Doar nu sunt cu capul pe ghilotină!

- Roxana, ce poate să însemne mai mult pen­tru tine decât Londra?

- Broadway-ul american! Unde s-ar putea să ajung chiar foarte curând, căci se pare că, anul vii­tor, piesa "BU21", în care joc, va fi transplantată din West End pe Broadway.

Foto: WILDFIRE PRODUCTION (3), EDUARD TOPERTZER