Conform unor statistici publicate de Inspectoratul General pentru Migrație, în anul 2017, s-au stabilit în România, cu drept de ședere un număr de aproximativ 110.000 străini, dintre care 65.000 provin din Basarabia, Turcia sau China, și 45.000 din țările europene, cei mai mulți din Germania, Italia și Elveția. Motivele principale ale șederii lor aici sunt studiile sau locurile de muncă, însă de cele mai multe ori, își întemeiază o familie, dorind apoi să rămână definitiv în România.
* Mark Mckee, din New Jersey, SUA: "E cu adevărat locul în care vrei să fii, o țară care prețuiește familia. Oare nu e acesta cel mai important lucru?". (Alba24.ro). Trăiește de nouă ani în Alba Iulia, e însurat cu o româncă, au împreună un copil și lucrează ca alpinist utilitar la propria firmă. Spune că numai aici poate trăi liniștit, fără stres, că numai în România te poți bucura de lucrurile simple.
* Fillipo Amelotti, din Alessandria, Italia: "Nu cred să mai existe altundeva în Europa asemenea locuri, ca cele pe care le-am văzut în Bucovina și Maramureș". (Radio România Internațional). Are 34 de ani, trăiește de doi ani în București și lucrează pentru o companie italiană din România. Îi place să călătorească prin țară, să vadă satele și mânăstirile românești, îi plac foarte mult românii, deși uneori îl cam întristează pesimismul lor.
* James Stewart, din Chicago, S.U.A.: "Ceea ce-mi oferă această țară nu am găsit nicăieri". (Renașterea Bănățeană). Are 55 de ani, e însurat cu o româncă, și trăiește de cinci ani în satul Giulvăz, din județul Timiș. Pentru el, viața de-aici e mult mai frumoasă decât cea din America, e locul în care poți trăi liniștit, fără niciun stres. "În țara mea natală, mergi la serviciu, faci o pauză de cafea și iar muncă. La sfârșitul programului, ieși la o pizza sau la un local, apoi te odihnești pentru a doua zi. Iar mâine, e la fel, aceeași rutină. Aici, la Giulvăz, am posibilitatea să îmi renovez casa, să fac plajă în curte, să ies cu oamenii din sat la o bere, să cresc câini și pisici, să mă simt liber".
* Martin Engbrenghof, din Olanda: "Le spun mereu românilor: Fiți mândri cu propria țară! Sunt atâția străini care au ales să-și ia o casă aici. Trebuie să fie ceva special la locul ăsta!". (ProTv) Trăiește de peste zece ani, împreună cu soția lui, și ea olandeză, în satul Richiș, din județul Sibiu. Și-au cumpărat o casă veche pe care au renovat-o. De când au venit aici, au reușit să-și convingă mai mulți prieteni olandezi să se mute în România. "Este ceva aici, în satul ăsta, ceva ce nu putem explica. Ceva care ne ține lipiți de pământul ăsta".
Am spicuit doar câteva dintre mărturiile unor străini care susțin că iubesc România. Sunt oameni care au lăsat luxul amăgitor din țara lor, făcându-și aici, pe meleagurile noastre, un nou loc pe care îl numesc acasă.
Povestea care urmează poate fi un exemplu pentru toți acei compatrioți furioși, care vor parcă să uite că sunt români, blamând la tot pasul țara în care s-au născut. Este povestea unei italience, care face pentru România mai mult decât oricare dintre ambasadorii ei.
"M-am îndrăgostit de o țară al cărei chip nu-l văzusem"
Am descoperit-o la știrile de seară ale unei televiziuni. Era în fața Ateneului din București și le vorbea unor turiști italieni. Avea ochii mari, pătrunzători, privirea ageră, gesticula cu fervoare și vorbea apăsat și convingător. Le spunea turiștilor în italiană ceva despre Ateneul Român, că are o sală de concerte despre care unii specialiști spun că ar avea o acustică mai bună chiar decât a celebrei Scala din Milano, că are pe unul din pereții interiori un tablou lung de 75 de metri și lat de trei jumătate, că în tabloul acela sunt reprezentate cele mai importante scene din istoria României, că România are o istorie impresionantă, cu domnitori curajoși, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, Vlad Țepeș, că datorită lor imperiul otoman și islamizarea nu au putut răzbi până în țările din Occident. "Într-un fel, noi, occidentalii, le suntem datori românilor". Turiștii erau numai ochi și urechi, iar eu mă uitam uimit la acest tablou de pe ecranul televizorului și parcă nu-mi venea să cred ce văd. Cum adică, o tânără italiancă să vorbească atât de frumos despre România, despre istoria ei, în timp ce la tot pasul aud doar că suntem un neam blestemat, de hoți și neisprăviți? Cine e fata asta drăguță, care vorbește cu-atâta patos despre o țară străină ei, în fața unor turiști neștiutori? Chiar în seara aceea, am reușit să o găsesc pe facebook și i-am trimis un mesaj în limba română. Nu știam dacă va înțelege ceva, dar m-am gândit că poate s-o găsi cineva să i-l traducă. Mi-a răspuns imediat într-o română impecabilă, fără nici cea mai mică greșeală gramaticală. Era de acord, fără nicio ezitare, să ne întâlnim a doua zi.
Ne-am văzut în Herăstrău, un parc foarte drag ei, unde iese adesea să facă jogging. Chiar și-acum era într-o ținută sport, un tricou simplu și o pereche de blugi scurți, fără brizbizuri, fără farduri și machiaj, cu chipul ei natural și luminos. O cheamă Daria Barcheri, are 35 de ani și îmi spune că e de la țară, adică dintr-un sat din nordul Italiei, de lângă Padova. Vorbește româna perfect, a citit autori grei, Eliade, Blaga, Creangă, Eminescu. Singurul cu care nu prea se descurcă e Caragiale, pentru orice străin e greu de citit. Aflu, așadar, că legătura ei cu România nu e deloc nouă sau întâmplătoare, că țara noastră a intrat adânc în ființa ei, prețuind-o la adevărata valoare. Iubește România profundă, i-a descoperit toate părțile ei minunate, i-a aflat toate suferințele și slăbiciunile. A citit Miorița, Meșterul Manole, știe colinde românești și câtece populare vechi. Îmi spune cu amărăciune că în Italia nu se mai știe nimic despre legende sau tradiții. Biserica Catolică le-a pus demult pecetea de "lucruri păgâne" și oamenii le-au dat uitării. De-aia iubește atât de mult România.
Ne așezăm la o terasă răcoroasă și cerem două cafele și câte-un suc de portocale. O întreb apoi cum a ajuns să se apropie de România, care a fost scânteia care-a aprins atâta dragoste pentru țara noastră. "Colindele românești", îmi zice, "ele mi-au deschis inima pentru țara asta. Eu scriam poezie și eram studentă în primul an la Universitatea din Padova, mai exact, la o facultate care se numește «Mediazione Linguistica e Culturale», ceva care ar însemna în română "studii lingvistice și culturale comparate". Eram la profilul de engleză-spaniolă, și nu prea eram mulțumită cu spaniola, poate și pentru că era o clasă foarte aglomerată. Într-o zi, mergând la curs, am greșit sala, am nimerit undeva unde nu erau decât câțiva studenți și se cântau colinde din România. Nimerisem la clasa de literatură română, unde profesor era un român, Dan Octavian Cepraga. Și atât de tare mi-au plăcut cântecele acelea, încât n-am mai vrut să plec de-acolo. L-am rugat pe Cepraga să mă ia la clasa lui și a acceptat bucuros, asta și pentru că erau puțini studenți la română și exista riscul să desființeze clasa. Așa a început aventura mea cu România. Am învățat mai întâi limba, apoi am studiat literatura română, istoria și chiar geografia României. Aveam o viziune optimistă despre tot ce însemna țara voastră, nu ajungea la mine nicio știre negativă despre ea, am încercat să-i înțeleg sufletul așa cum ai înțelege un prieten drag. Țin minte că citeam la clasă din Eliade și Eminescu și eram fascinată. Pe urmă, în ultimul an de facultate, profesorul Cepraga mi-a sugerat să aleg ca temă pentru lucrarea de licență poezia Marianei Marin. Nu auzisem nimic despre ea, deși avea o carte, «Zestrea de aur», tradusă și în Italia. A fost o alegere bună, am descoperit o poetă deosebită, cu o poezie gravă, tragică, care m-a impresionat foarte mult".
Așa a ajuns Daria să cunoască România, fără să fi călcat niciodată pe-aici. "Și totuși", zice ea, "pot să spun că deja eram îndrăgostită de o țară al cărei chip nu-l văzusem".
"Mi-am făcut bagajul și m-am mutat definitiv la București. Și sunt fericită"
Atunci când Daria a absolvit facultatea, în Italia vremurile nu erau tocmai ușoare, așa cum nici acum nu prea sunt. Economia era într-o cădere vertiginoasă, mulți tineri erau șomeri sau munceau la negru, mișcările extremiste luau amploare, mafia era peste tot. "Greu a fost și cât am fost studentă, pentru că trebuia să muncesc ca să-mi plătesc taxele și chiria. Acolo, fără relații, nu puteam să lucrez nici ca barmaniță. Noroc că părinții mei m-au ajutat foarte mult, ei au pensii bunicele, tata a fost electrician, iar mama învățătoare. Fără sprijinul lor nu știu dacă răzbeam. Însă după ce-am terminat facultatea, era altceva, trebuia să încep o altfel de viață, să-mi construiesc o carieră. În Italia era din ce în ce mai greu, cei mai mulți dintre colegii mei plecau în alte țări. Era un fenomen grav, care din păcate astăzi s-a accentuat. Acum, de exemplu, sunt 4 milioane de italieni care au plecat să muncească în alte țări, și majoritatea dintre ei sunt tineri care-au plecat pentru că n-au avut încotro. E o nebunie ce se întâmplă, ăsta e adevărul. Așa era și-acum patru ani, în Italia n-aveam nicio șansă, și-atunci m-am gândit prima dată la România. Auzisem că aici economia e în creștere, că prețurile sunt mai mici, că oamenii sunt primitori, chiar profesorul Cepraga îmi spunea toate astea și mă sfătuia să încerc soluția asta. În plus, aveam deja o legătură afectivă față de România, așa că nu mi-a fost deloc greu să fac pasul ăsta. Am venit mai întâi să văd cum e, am stat două luni la Constanța, la bunica unei prietene din Italia. A fost foarte frumos, dar era un oraș care nu-mi oferea prea multe posibilități de job. Așa că m-am întors acasă și i-am spus mamei că da, m-am hotărât să rămân în România, dar o să stau la București, pentru că acolo sunt oportunități mai multe. Iar dacă mama a fost de acord să plec, însemna că situația din Italia era chiar grea. Așa că acum patru ani, mi-am făcut bagajul și m-am mutat definitiv la București. Și nu-mi pare deloc rău că am făcut asta. Dimpotrivă, viața mea a căpătat un sens și sunt fericită".
La început, n-a fost prea ușor, dar asta nu avea nicio legătură cu România sau cu oamenii de-aici. Un asemenea început oriunde ar fi fost greu, nu cunoștea pe nimeni, n-avea încă un job, vreo două luni a trăit ca în vremea studenției, din banii trimiși de mama ei. Avea însă un mare atu: cunoștea foarte bine limba română. Și-a făcut un profil pe facebook și a început să posteze anunțuri în care spunea că predă limba română pentru italienii din România. Așa a început să câștige primii ei bani. Stătea într-o garsonieră modestă, mergea cu metroul sau autobuzul, își gătea singură mâncăruri simple și ieftine. Și-a făcut repede primii prieteni români care au ajutat-o să treacă peste micile greutăți. După aproape un an, a primit un telefon de la directorul Institutului Italian de Cultură care a întrebat-o dacă nu vrea să lucreze la ei, să facă pe skype ore de limba română cu italienii care aveau de gând să vină în România. Așa a reușit să obțină autorizație de traducător și a început să câștige mai bine. Și-a făcut economii din care a pornit în primele ei călătorii în România. A văzut pentru prima oară locuri despre care știa doar din cărți. A fost în Transilvania, în Bucovina, a văzut mănăstiri, a umblat prin sate, a cunoscut oameni. "Se poate spune că atunci am început să iubesc cu adevărat România", îmi zice zâmbind cu tot chipul. "Văzusem multe țări până atunci, dar nicăieri nu m-am simțit mai bine decât aici. Nu știu, e ceva aici, o liniște curată, care îmi umple sufletul".
"E păcat că majoritatea românilor nu văd decât lucrurile urâte"
După aproape doi ani de stat în România, a obținut de la Ministerul Turismului un atestat de ghid și și-a deschis o mică firmă de turism. De-atunci, foarte rar mai stă prin București. În fiecare lună primește grupuri mari de turiști italieni, pe care îi duce în locuri numai de ea știute. Îi învață colinde românești, le povestește despre daci și domnitorii români, despre regii noștri, despre legendele noastre străvechi, îi duce prin sate uitate de lume, le arată cât de simplu și frumos trăiesc oamenii de-acolo. "Din păcate", îmi spune, "sunt puțini ghizi în turismul românesc care știu unde să meargă și ce să le spună străinilor. În afară de Bran și mânăstirile din Moldova, nu prea mai știu altceva, și spun numai lucruri banale, pe care le învață ca pe-o poezie. În București, toată lumea merge la Casa Poporului și în Centrul Vechi. Atâta știu, să vadă toată lumea partea hidoasă a României, clădirea aia uriașă a lui Ceaușescu. Dar sunt atâtea alte locuri minunate pe care ar trebui să le vadă, Muzeul Zambaccian, cel de la Cotroceni, Casa "George Enescu", Antipa. Sunt mulți tineri din București care n-au auzit niciodată de locurile astea. Cum se poate așa ceva? De ce nu le promovează nimeni de la Ministerul Turismului? La Zambaccian sunt câteva minunății de tablouri, Luchian, Grigorescu, nimeni nu știe de ele. Un loc așa frumos ca Antipa nu există în toată Italia, îți spun eu. De ce toate astea nu sunt în circuitul turistic? De ce toată lumea se înghesuie doar la Casa Poporului? Și turistul se duce apoi acasă și zice: "Păi nu prea au românii mare lucru de văzut". Așa zic chiar și mulți români din București, că nu au ce să vadă străinii în orașul ăsta. Păi ești tâmpit să spui așa ceva. Eu am grupuri de italieni care vin pentru prima oară în România. Nu știu nimic despre țara asta, poate doar că se fură mult, atât știu. După opt zile de călătorii, sunt fascinați de tot ce-au văzut. Și-mi zic mereu: «De ce nu-și pun românii în valoare toate minunățiile astea?». Păcat, e mare păcat".
Daria locuiește într-o garsonieră din Bucureștii Noi. Deocamdată, nu are nevoie de mai mult. Călătorește tot cu autobuzul sau metroul. Merge rar în Italia, o dată pe an, și atunci abia așteaptă să se întoarcă în România. Nu îi e dor de casă, casa ei e aici. "Iubesc România. Am o afacere aici, am mulți prieteni inimoși. Viața mea e frumoasă aici. Nu vreau să fiu prea patetică, spun doar ce simt cu adevărat. Românul are suflet bun, cine spune că e hoț, că aici doar se fură vorbește prostii. Italia e pe primul loc în Europa la violența conjugală. Acolo, peste tot auzi cum bărbații își omoară nevestele cu bătaia. În România, aproape 80 la sută dintre magistrați sunt femei. În Italia, poate unu la sută. Se zice că aici e birocrație mare. Eu mi-am echivalat studiile în două luni. În Italia durează doi ani. Da, sunt probleme și-aici. Nici mie nu-mi place guvernul ăsta de-acum sau cum sunt șoselele în România. Nu-mi place uneori cum sunt serviciile, cum merg cu grupul de turiști în restaurant și aștept o oră să fim serviți, deși am făcut cu o zi înainte rezervarea. Dar eu sunt sigură că lucrurile astea se vor schimba, ușor, ușor. Deja, pe mine mă cunosc mulți patroni acum, de hotel sau restaurant, cu unii din ei m-am certat pentru serviciile proaste, iar acum mă știu de frică și se mișcă impecabil. Păi da, pentru că altfel turistul se ridică și pleacă. E păcat că unii români sunt așa pesimiști, că nu văd decât lucrurile urâte și că nu dau doi bani pe țara lor. Am făcut lecții de limba italiană cu multe femei care voiau să plece în Italia. Unele habar n-aveau la ce pleacă acolo. Aveau un contract făcut pe genunchi, nici nu știau ce scrie acolo, erau entuziasmate că le-au promis 1000 de euro, și când ajung în Italia, văd cum devin sclave și își distrug viața. Le spuneam mereu: «Stați mai bine aici, în țara voastră, de bine, de rău, aveți o căsuță și o bucată de pământ din care puteți trăi liniștite». Pe mine mulți mă întrebau dacă nu cumva sunt îndrăgostită de vreun român, dacă nu de-asta am venit aici. Și se uitau la mine ca la un extraterestru când le ziceam că da, într-adevăr, sunt îndrăgostită. Nu de-un român, ci de România".
Ne-am despărțit aproape de ora prânzului. Urma să se întâlnească cu un grup de turiști italieni, să ia masa împreună la un restaurant rustic de la marginea Bucureștiului. Apoi să-i mai ducă în câteva locuri din oraș pe care puțin bucureșteni le știu. Mâine au avion, se întorc acasă, în Italia, după opt zile de vis alături de Daria.