TIBERIU HERMENEAN - "Mă bucură faptul că în domeniul Lipițanilor, România nu stă la masa săracilor"

Președintele Crescătorilor de Cai Lipițani din Vama Buzăului

- Herghelia dumneavoastră de cai Lipițani se numără printre marile surprize ale Vămii Bu­zăului, acest sat de la poalele Muntelui Ciucaș, cu o dezvoltare uluitoare, care știe să se înno­ias­că fără să-și schimbe tradiția. Creșterea cailor e o îndeletnicire moștenită din trecut?

- Aici, în satele de sub Ciucaș, țăranii au avut întotdeauna cai, a fost modul lor de a-și câștiga existența, de a supraviețui. Dacă au avut doar un pumn de mălai, l-au împărțit cu animalul de lângă ei. Calul le-a fost mai degrabă un partener, un to­va­răș de viață, și nu doar sprijin la muncă. În aceas­tă zonă, fără cal nu puteai să supraviețuiești. Îl fo­loseai la aproape toate muncile, făcea parte din fa­milie: cu el urcau ciobanii în munte, cu el își duceau marfa în Regat, cu el făceau muncile câmpului. Proba­bil, așa se și explică multele topo­nime din zonă, legate de cal.

- Dumneavoastră vă îngrijiți de o herghelie întreagă, doar că sunt cai de rasă, cai Lipițani. De ce ați făcut această alegere?

- I-am ales pentru că este singura rasă crescută în România, la nivel înalt. Țara noastră este în topul eu­ropean la caii Lipițani, așa că am o herghelie tot de interes european. Apoi, Lipițanul este un cal multi­func­­țional, care se pre­tea­ză și la munci agricole și la Școa­la spa­niolă de dre­saj de la Viena. Lipițanul poa­te să fie fo­losit și la tră­­sură, și la călă­rie, și la hi­po­te­rapie.

O istorie veche

- Care este povestea acestor cai superbi?

- Lipițanul este o rasă formată în Slovenia de azi, la Lipița, la granița cu Ita­lia, lângă Trieste. În 1560, au fost aduși acolo 30 de cai de origine spaniolă. Austriecii își aduceau din Spania caii albi pentru ofițeri și paradă, și pen­tru a nu fi mereu la mâna spaniolilor, s-au gândit să își facă propria rasă. Așa au început creșterea Lipița­nu­lui. La un moment dat, herghelia imperială aus­triacă s-a aflat lângă Făgăraș, la Sâmbăta de Jos. Austriecii au urmărit aco­lo formarea unui cal care să fie folosit și la tră­suri rapide, ușoare, dar să aibă și cai rezistenți, cu mers întins, buni pentru călărie și pentru ofițeri. În 1914, austriecii au desființat herghelia de la Sâm­băta. A fost reînființată în 1920. Acum, în Ro­mâ­nia, stăm destul de bine, pentru că avem o bază genetică foarte bună. Majoritatea cailor sunt cu pedigree nobil, care coboară până în 1560. Suntem la nivelul de sus în Europa. Marea noastră proble­mă rămâne infrastructura: ca să vezi un cal în România, ai nevoie de trei zile de la ae­ro­port. În alte țări, e de ajuns o zi să îl vezi și, dacă vrei, să îl și cumperi.

- Vindeți și dvs. cai? Este asta o afacere sau îi țineți doar de plăcere?

- În România nu este o afacere. Eu îi cresc de plăcere, mă bucur să îi văd și mă bucur să îi văd pe oa­meni fericiți în preajma lor. Sunt cai plecați de la mine în Olanda, Ger­mania, Danemarca. Unul dintre mân­jii de aici a ajuns chiar în națio­nala Bel­giei, la concursul de atelaje cu doi cai, dar nu este o afacere. Din Ro­mânia am avut și o pereche de ie­pe duse în Ungaria, una dintre ele, din familia Maiestuoso, a câștigat 11 medalii de aur la campionatele in­terna­ționale, fiind un record. Dacă am avea un hipodrom, poate lucru­rile ar sta altfel.

- În perioada inter­belică exista și la noi tra­diția hipodromului, un loc unde domnii și doam­nele mer­geau să își eta­leze toa­letele și să stră­lu­ceas­că în protipendadă...

- Din păcate, România este una dintre puținele țări din Europa care nu are as­­tăzi un hipodrom de ga­lop. Unde este acum Ca­­sa Scânteii, acolo era cândva hipodromul. Toată lumea crede că un hipo­drom e doar un loc unde aleargă caii, când, de fapt, este un complex extraordinar, un­de se întâm­plă multe lu­cruri și unde ar putea munci foarte mulți oa­meni. Un hipodrom ar în­sem­na și o mie de cai, o mie de boxe, 500 de îngrijitori, hotel, medici veterinari, an­trenori, restaurante etc. S-a făcut pro­iect pentru hipodromul de la Ploiești, dar încă nu s-a hotărât nimic concret, din păcate. Înainte am avut hipo­drom, pentru că în Țările Ro­mâne existau cai foarte buni, erau renumiți în Europa. Baza formării ra­selor în Un­garia au fost ie­pele mol­do­venești și cele din Țara Ro­mânească. În 1915, Nicolae Filip a scris o carte în care de­scria her­ghe­liile Țărilor Ro­mâ­ne. Una dintre cauzele de­­că­derii cai­lor în Țările Ro­mâne a fost "prea deasa schim­­bare a con­ducătorilor herghe­liilor, din cauza implicării po­liti­cului". Deci, nimic nou...

Terapie cu cai

- Mi-ați spus că folosiți caii și la hipoterapie, o prac­tică occidentală de mare suc­ces. A ajuns și la noi?

- Terapia cu animale a luat tot mai mare amploare în Eu­ropa și, din fericire, și noi pu­tem să oferim aici hipoterapie. La capitolul ăsta, Ro­mânia nu e chiar fruntașă, dacă ne uităm, de exem­plu, la Italia, unde Ministerul Sănătății are un de­par­tament special pentru hipoterapie. La noi lu­crurile sunt abia la început și puțini oameni cunosc acest gen de tera­pie, care dă rezultate fantastice. Am avut copii cu sindrom Down, care au venit la tra­tament, sau para­plegici, cu afecțiuni locomo­to­rii. Cu aju­torul calului, un paraplegic, de exemplu, nu mai are nevoie nici de cărucior cu rotile, nici de un asis­tent să îl ajute - se poate de­plasa singur! Și asta le dă un sentiment extraor­dinar, emoții po­zi­tive, ce au un efect direct asupra stării lor generale de sănă­tate. Apoi, prin mișcarea ca­lului se acti­vea­ză mușchii pe interiorul picioa­relor, care altfel sunt greu de activat. Dar, ca un cal să ajungă la ase­menea performanțe, să poată fi călărit de oricine și să fie un ajutor în astfel de te­rapii, se lucrează cu el timp de 3-4 ani, cu antrena­ment zilnic, cu grijă zilnică. Cheltuielile sunt mari, dar am făcut-o ca un gest pentru oamenii cu nevoi speciale. Îi ducem și cu trăsura, îi punem și călare. Sunt tineri care nu pot sta singuri pe cal, sau nici nu pot vorbi, însă vezi în ochii lor și în felul în care se agită că sunt entuziasmați și fericiți de ceea ce se întâmplă, de experiența pe care o trăiesc. Pentru momentele lor de fericire merită orice efort, te bucuri când vezi că ai putut să faci un om atât de fericit.

- Calul pare un animal care rezonează ușor cu oamenii. Este adevărat?

- Doar dacă stai în preajma calului sau lucrezi pe lângă el îți creează o stare de bine. Are o in­fluență pozitivă extraordinară, te încarcă fantastic cu energie pozitivă! Calul îți răspunde imediat la afecțiune. Dacă te porți frumos cu el, simte și îți răs­punde la fel. Cred că de-asta și există aceste le­gături speciale între cal și călăreț. Se atașează foar­te ușor și sunt foarte prietenoși. Caii cu pro­bleme, ca și la oameni, sunt cei cu deficiențe de creștere sau cu o copilărie în care au suferit abu­zuri. Se asea­mănă foarte mult cu oamenii din acest punct de vedere. În zona noastră, țăranii manifestă o mare bunătate față de cal, pentru că au împărțit cu el totul, era partenerul și tovarășul lor de viață, din co­pilărie și până în anii târzii. Caii nu se bucură nea­părat când te revăd, așa cum fac câinii, de exem­plu. Dar simți că sunt fericiți când îi scoți la aer, să alerge și să se joace. Totuși, ca să păstrăm comparația cu câinele, câinele a fost un animal de haită și ascultă de lider, de personalitatea alfa din jurul lui, acceptă treptele ierarhice. La cai nu există acest sentiment de ierarhie, ci un parteneriat cu cel de lângă el, câtă vreme îl respectă.

- Ce vă bucură cel mai mult la caii dum­nea­voastră Lipițani?

- În afară de faptul că sunt niște animale superbe, care te încarcă cu energie pozitivă, numai cât îi privești sau stai în preajma lor, mă bucură faptul că în domeniul Lipițanilor, România nu stă la masa săracilor în lume. Și mă mai bucură faptul că am șansa de a le explica celor ce ajung la Vama Buzăului ce înseamnă să te apropii și cum să înțe­legi aceste animale fantastice.