În Banatul de sub munte
- De ani și ani ești o prezență constantă în divertismentul românesc, fie pe scena Teatrului de Revistă, fie gazdă sau invitată în emisiuni TV, fie în concerte. Ești îndrăgită și apreciată pentru cariera ta, dar povestea vieții tale este aproape necunoscută. De fapt, de unde ai răsărit?
- În primul rând, aș vrea să spun că sunt extrem de încântată că m-ai invitat la acest interviu. Am așteptat de mult această întâlnire de suflet, fiindcă apreciez mult revista "Formula AS" și nu văd loc mai bun unde aș putea să-mi deschid inima. Cine sunt? M-am născut la Reșița, în Banatul de munte, acum patruzeci de ani, în zodia Peștilor. Copilăria mea a fost foarte frumoasă, deși diferită de aceea a copiilor de atunci. Pe când majoritatea lor au crescut alături de părinți și bunici, eu am crescut alături de o "Tante", o doamnă nemțoaică, ea fiind idolul și dragostea copilăriei mele. Astăzi este ceva absolut normal să ai bonă pentru copii, dar atunci era un lucru ieșit din comun. Părinții mei erau artiști, tata saxofonist, mama, balerină, iar la puțin timp după nașterea mea, au plecat la București să-și urmeze carierele de succes. Bunicii mei erau medici, alte meserii dificile, care nu le lăsau niciun dram de timp pentru creșterea mea. Așadar, am crescut, practic, într-o altă familie, una de sași, oameni plini de afecțiune, care m-au iubit enorm și care mi-au dăruit cele mai frumoase amintiri pe care un copil le poate avea. La șapte ani, legătura mea cu Banatul s-a rupt, pentru că am venit la București, la școală. Am ajuns în Capitală cu inima frântă. Lăsam în urmă tot ce iubeam, Banatul meu drag, oamenii pe care-i consideram adevărata mea familie. Încet, încet, m-am adaptat, apoi am urmat liceul de limbă italiană "Dante Alighieri". Mi-a plăcut școala, am învățat mereu bine, îmi place să citesc, vorbesc mai multe limbi străine. Ce mai, am fost un copil cuminte, care nu a creat niciodată probleme și căruia nu i-a lipsit nimic din punct de vedere material.
Prințul de la Teatrul de Revistă
- Se pare că îți moștenești părinții, artiști care și-au urmat cu statornicie pasiunile, chiar și după ce li s-a născut un copil. La fel de ambițios a fost și drumul carierei tale?
- E adevărat că provin dintr-o familie de artiști, oameni pasionați până la sacrificiu de meseriile lor. Muzica și dansul au fost darurile cele mai de preț pe care ursitoarele mi le-au făcut și mie la naștere, aceste două forme de artă fiind viața mea. Dar drumul spre ceea ce sunt în acest moment a fost unul destul de lin, fără salturi peste etape, fără afirmări peste noapte. Am învățat, am absolvit Universitatea de Arte la actorie, am urmat o carieră cu pași siguri, fără compromisuri, și am ajuns exact unde am vrut să ajung: pe scena Teatrului de Revistă "Constantin Tănase". După ce am plecat din Reșița, culisele acestui teatru au devenit locul unde îmi petreceam cel mai mult timp, pentru că o însoțeam pe mama la repetiții și spectacole. Așadar, după studii, am ajuns exact acolo unde îmi dorisem să fiu. Problema este că eu nu am fost niciodată o carieristă, precum părinții mei, adică am vrut și viață personală pe lângă luminile scenei. Eu am vrut mereu o familie, mi-o doream cu mare îndârjire, poate și din cauza lipsei părinților în copilăria mea, voiam o familie de care să am eu grijă, să fie numai a mea. Așa se face că imediat după ce am ajuns actriță la "Tănase", m-am măritat cu Marian Sârbu, un bărbat cu șaptesprezece ani mai mare decât mine. Un om de afaceri cu suflet de artist, care și-a dorit mereu să cânte și reușise. Eram colegi, parteneri de trupă în concerte, era prietenul meu cel mai bun, iubitul meu, soțul meu, sprijinul meu în toate. Mi-a dăruit doi copii superbi, Luca și Miriam. Trăiam viața la care visasem.
Când viața lovește în plin
- Când totul părea așezat pe făgașul firesc, viața ta luat o întorsătură extrem de dureroasă: soțul tău a murit subit. Cum răzbește o văduvă de doar treizeci și cinci de ani?
- Plecasem la un eveniment la Brăila. La începutul concertului, lui Marian i s-a făcut rău, sub privirile îngrozite a peste patru sute de persoane. S-a stins în brațele mele, un infarct care i-a sfâșiat aorta și nu i-a dat nicio șansă. Plecasem la o nuntă și m-am întors la o înmormântare. A soțului meu! Nu pot vorbi despre ceea ce a fost în sufletul meu. Dacă aș avea vreun dușman, nici lui nu i-aș dori să treacă prin asemenea suferință. Momentele în care a trebuit să-i anunț pe socrii mei că băiatul lor nu mai era, clipele în care le-am spus copiilor că nu-și vor mai vedea tatăl... toate acestea nu se uită niciodată, indiferent cât timp trece sau ce turnură ia viața ta. Din fericire, timpul alină suferința. Chiar dacă nu uităm, Dumnezeu are felul Lui de a ne întări în acele momente și, cumva, răzbatem.
- Crezi că marile suferințe emoționale pot duce la dezechilibre în plan fizic? Te întreb, pentru că la scurt timp după dispariția soțului tău, ai fost lovită din nou, de această dată, de o boală crâncenă: cancerul...
- Diagnosticul de carcinom bazo celular - cancer de piele - fusese pus cu ani înainte, dar era ținut sub control. În urma suferinței, boala a recidivat și a lovit cu o forță nouă, mai puternică. Cancerul era localizat pe față, deci, chiar dacă îl învingeam, întreaga mea carieră artistică era amenințată. Dar a apărut o lumină în viața mea: am găsit cel mai bun doctor din câți există, în persoana domnului Ioan Lascăr. El mi-a dat o nouă șansă la viață, după două operații. Măiestria lui e atât de mare, că acum sunt ca nouă: pe lângă faptul că a îndepărtat toată tumora, celulă cu celulă, nici din punct de vedere estetic nu am avut de suferit. E adevărat că am vrut să revin repede pe ecrane, așa că un timp am prezentat emisiunea cu un văl pe față. Nu am vrut să las publicul să aștepte, dar nici să-l fac martorul suferinței mele. Am avut un sprijin enorm în colegi, în șefi. Ei m-au făcut să trec și mai repede peste toate. Dar depresia nu m-a iertat. Boala secolului nostru! Mulți dintre noi o ignorăm și foarte rău facem. E perfidă, apare tocmai când te aștepți mai puțin. Eu am ajuns la psiholog când credeam că sunt în regulă, dar s-a dovedit că am avut de rezolvat multe sechele din trecutul meu. Acum sunt convinsă că trebuie să vorbim cu un psiholog la primele semne că sufletește lucrurile nu sunt cum trebuie. Cred că lucrul acesta poate preveni tragedii.
Darul lui Dumnezeu
- Cu toate astea, zarurile vieții tale s-au rostogolit și te-au transformat în câștigătoare. Ești fericită și îndrăgostită din nou. Ne spui despre povestea de dragoste pe care o trăiești în prezent?
- Eu fac parte din acea categorie de oameni care nu poate trăi fără iubire. Am căutat-o mereu, întotdeauna am vrut iubire în preajma mea, dar la un moment dat am făcut pasul înapoi. Am fost copleșită și am încetat să mai caut și să mai sper. Și tocmai atunci a apărut Bogdan. Și așa cum îi spune și numele (Bogdan înseamnă "darul lui Dumnezeu"), un dar chiar mi-a fost trimis. Darul lui Dumnezeu pentru mine și copiii mei, care au devenit ai noștri. Ne știam din vedere de câteva luni, pentru că lucrăm amândoi la "Antena Stars". Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că va fi vreodată ceva între noi. Este mult mai tânăr decât mine, iar eu aveam prejudecăți în legătură cu asta. Ne-am apropiat la o filmare, am vorbit mai mult în seara aceea, iar când m-a luat în brațe, am simțit că el este cel pe care-l așteptam. Din seara aceea, nu ne-am mai despărțit, ne-am mutat împreună, și după doar o lună m-a cerut de soție. Din ianuarie, anul acesta, numele meu este Romanescu. Atât de repede, atât de frumos!
- Copiii pe care i-ai adus în căsnicia cu el nu l-au speriat?
- Bogdan nu este genul de bărbat pe care responsabilitățile să-l sperie. Dimpotrivă. A fost prietenul lui Luca și al lui Miriam din prima clipă, îi iubește, îi alintă, îi dojenește cu delicatețe când greșesc și este figura masculină care le-a lipsit atâția ani. Deși nimeni nu le-a cerut vreodată asta copiilor, ei deja se referă la Bogdan ca la tatăl lor, ceea ce îmi aduce și mie multă pace în inimă. Știu că Marian, de acolo, de sus, e mulțumit să mă vadă, în sfârșit, fericită, zâmbind mereu cu gura până la urechi, așa cum eram cândva.
"Clipa cea repede"
- Bianca, după atâtea războaie purtate în viața ta, ce îndemnuri le-ai da celor care nu se simt atât de puternici în momente grele?
- Nu îndrăznesc să dau sfaturi, nu sunt în măsură să o fac. Le-aș spune, totuși, celor în suferință să nu-și piardă niciodată speranța și încrederea în Dumnezeu. Știu că sună ca un slogan, dar acestea sunt cele două lucruri care m-au ținut pe mine vie. Mie mi-au dat și copiii forță și știu că este mai dificil dacă nu ai copii. Tocmai de aceea cred cu tărie că Dumnezeu are felul său de a le aranja pe toate, iar încrederea în El ne poate salva de sentimentul de abandon și depresie. Condiția este să ai inima deschisă către Dumnezeu și către iubire.
- Pe tine, încercările prin care ai trecut te-au schimbat?
- Da, mi-au schimbat perspectiva asupra vieții. Eu nu mai fac planuri. Trăiesc clipa și mă bucur de tot ceea ce mi se întâmplă. Trecutul a fost asumat, viitorul nu există încă, așadar, rămân cu: "Clipă, ești atât de frumoasă!". Bineînțeles că sunt lucruri pe care îmi doresc să le fac. Vreau să călătoresc, să mai fac un copil, să scot un hit. Dar peste toate, vreau să fiu liniștită și să mă bucur de ce mi se întâmplă acum, în prezent.
- Nu pari prea "liniștită"! Eu am dat extrem de greu de tine, ești mereu prinsă între două emisiuni, două filmări, două spectacole. Unde te poate vedea lumea?
- Unde mă vedeți? Vă aștept pe toți la Teatrul de Revistă, cel mai nou spectacol în care joc se numește "E spectacol în oraș". În fiecare seară sunt la "Antena Stars", la emisiunea "Agenția VIP". Evident că paginile de Facebook și Instagram mă țin și pe mine, ca pe toată lumea, în legătură cu cei care sunt interesați de mine și de cariera mea. Să fiți iubiți, dragilor, și să ne fie bine!