În drumul spre serviciu, o vedeam dimineața, cum stătea cuviincioasă, pe bordură, sub geamul unei bănci. Uneori, personalul de pază o alunga și atunci o vedeam cum își strânge băgăjelul și se mută ceva mai departe. Era "cumințenia pământului" altoită cu "gânditorul de la Hamangia", și chipul ei avea ceva din pacea și afecțiunea necondiționată a bunicilor din poveștile copilăriei. Era curată și îngrijit îmbrăcată, o bluză de diftină, o fustă de doc, un pulovăr împletit de mână, o vestă, în zilele friguroase, pe cap basmaua legată sub bărbie și... invariabila sacoșă de rafie. Sacoșa tip, cu care unii "descurcăreți" au făcut primul milion, după Revoluție, când duceau în Turcia diverse și aduceau de acolo diverse.
Cumințenia despre care vă povestesc scotea din sacoșă, cu grijă, în funcție de anotimp, firavi ghiocei, zambile sau lalele, apoi cârciumărese, crizanteme, brumărele sau brândușe de toamnă.
Într-o dimineață, în graba mea spre birou, am zărit o mică aglomerație de oameni care vociferau. Erau trei vajnici polițiști comunitari, reprezentanți ai ordinii și disciplinei pe străzile orașului, care tocmai terminaseră de instaurat legalitatea în România, considerând că bunicuța noastră care vindea trei fire de pătrunjel și două buchețele de flori de câmp trebuia amendată! Bătrâna era pierdută toată! Se uita când la unul, când la altul, și îngăima cu glas pierit că ea nu a făcut rău în viața ei, n-a mințit, n-a furat, ci doar încearcă să vândă și ea ceva pentru a-și duce viața de la o lună la alta, că are o pensie mică! Noroc de trecătorii care și-au păstrat dramul de omenie în suflet și care au intervenit la timp și au oprit amendarea "infractoarei periculoase". Când am ajuns eu acolo, discuțiile erau în toi și am realizat că e momentul să intervin. Cu amenințarea că voi apela la 112, pentru a o duce pe bunică la spital, am reușit să o smulg din mijlocul vârtejului. Biroul unde lucrez era la doi pași, așa că am condus-o pe bunică, am liniștit-o puțin, i-am dat apă cu zahăr și i-am promis că nu voi lăsa pe nimeni să o necăjească.
Așa a intrat bunica Sica în viața noastră. Am hotărât s-o "adoptăm" și a devenit Mamasica, mama noastră, a tuturor colegelor de serviciu. Venea la noi de două, trei ori pe săptămână, beam cafeaua împreună, ne aducea flori din grădinița ei, și la sfârșitul lunii, aveam grijă să primească recunoștința pentru prezența dumneaei în viața noastră. Apoi lucrurile s-au lărgit și a intrat și în familiile noastre unde, pe rând, o invitam, în zilele de sărbătoare, la micile petreceri pe care le organizam.
În tradiția creștină a poporului nostru a existat întotdeauna respectul de a-i cinsti pe cei împovărați de ani, a căror experiență de viață reprezintă o avere de învățături și exemple pozitive. Cine nu are un bătrân să și-l cumpere, spune un proverb românesc, care se pare că astăzi nu mai este la modă. Nădăjduiesc însă că nu este prea târziu niciodată să ne întoarcem la valorile morale tradiționale!
DANA GORUN