"M-am îndrăgostit la 70 de ani"

Cititor Formula AS
SCRISORI DE LA CITITORI

Când eram copilă, în satul din județul Gorj în care am crescut, ori de câte ori se stingea câte cineva care nu împlinise 50 de ani, bunica își făcea cruce și zicea: "Ptiu, dar tinăr l-a mai luat Dumnezeu! Avea toată via­ța-nain­te!". Iar eu eram uluită s-aud una ca asta, pen­tru că nouă, celor mici, toți oamenii trecuți de patru decenii ni se păreau în vârstă. Dar iată că mie, Domnul mi-a hărăzit zile cu carul (luna trecută am împlinit 70 de ani) și, odată cu ele, în­țe­lepciunea de a înțelege ce voia să spună odi­nioa­ră bunica, Dum­nezeu s-o odihnească! Pe scurt, exact după ce am trecut de o jumătate de veac, mi s-au întâmplat poate cele mai neașteptate și intere­sante lucruri din viață. Și, pentru că ultimele evenimente m-au dat cu totul peste cap, m-am hotărât să vi le po­ves­tesc de-a fir a păr aici, în Formula AS, re­vista mea de suflet. Pe de o parte, pentru că simțeam nevoia să-mi des­chid ini­ma în fața cuiva de încredere, iar pe de alta, pentru că trag nădejde că voi primi un răspuns la întrebările care mă macină.

Lacrimi și luptă

Pe când eram tânără, se spunea des­pre mine că aș fi fost tare frumoasă. Acum, eu nu știu ce să zic. Drept e că eram sveltă și înaltă, cu păr negru și bo­gat, ochi verzi și sprâncene arcuite. Iar pe flăcăii din sat nu-i răbda inima să trea­că pe lângă mine fără să-și în­toarcă pri­virea, ba chiar căutau mereu pre­texte să zăbovească prin preajma mea. Frumu­sețea avea să-mi fie însă mai mult o piedică. De teamă să nu calc strâmb, fiind pusă în fața atâtor ispite, tata - care m-a crescut mai mult singur, fiindcă ma­ma a murit la nici 30 de ani - s-a grăbit să mă mărite devre­me, cu un cioban din satul învecinat. Oricât am plâns și mi-am frânt mâi­nile, oricât l-am rugat să nu mă dea du­pă un om pe care nu-l iubesc, taica nu s-a lăsat în­du­plecat. Așa că am ajuns să fiu ne­vas­tă și apoi mamă la 20 de ani. Mie, însă, de mică îmi plăcuse cartea, iar faptul că bărbatul meu nu îmi înțelegea apleca­rea către învăță­tu­ră (pe care nu mi-am pierdut-o nici când terminasem școala și îmi legă­nam copilul la sân) a ajuns să mi-l facă dușman. I se părea, cu fiecare carte pe care o împru­mu­tam de la biblioteca din comună, că sunt tot mai de­parte de el și - așa cum aș inter­preta cu mintea de-acum - aș spune că mi se sim­țea inferior și asta îl scotea din minți. Căs­nicia noastră devenise, în scurt timp, un coș­mar. Nu că ar fi fost vreodată binecuvântată cu iu­bire, dar cel puțin ne legau, la-nceput, un fel de prie­tenie și în­țelegere. După o pe­rioadă neagră, de cer­turi cum­pli­te, a venit, din par­tea lui, prima pal­mă. Dăduse și în patima băuturii, iar căminul nos­tru numai cămin nu mai era. Când mi-a ajuns cu­țitul la os, după ani grei în care nu primisem din partea lui decât sudalme și bătăi, mi-am luat fetița și m-am întors acasă la tata. Rușine mai mare pentru el cred că nu a existat! Pentru că, pe vremea aceea, să ți se întoarcă fata acasă, și pe deasupra cu un copil la sân, era ceva de neiertat. Așa că n-am avut viață bună nici în casa părintească. Și, cum nu am fost făcută dintr-o plămadă slabă, ba chiar aș spune că am fost dintotdeauna mai puter­nică decât mulți oameni pe care i-am cunoscut, mi-am luat inima-n dinți, fetița în brațe și m-am mutat la oraș. Mi-am găsit, mai întâi, de lucru ca femeie de serviciu, răstimp în care m-am înscris și la facultate. Au fost, cred, cei mai grei ani din viața mea, pentru că eram nevoită să mă împart între copil, școală și muncă. În plus, plângeam de dorul zilelor bune de acasă - pentru că, știți cum e, la greu nu­mai pe cele frumoase și bu­ne ți le amintești din trecut! Dar nu asupra acelor ani aș vrea să stărui acum! Cert e că, cu ajutorul lui Dum­ne­zeu, datorită firii mele lup­tătoare, dar mai ales întărită de iubirea pentru fata mea, am reușit să răzbesc și, pe la 25 de ani, am ieșit la li­man. Eram ingineră, aveam un apartament al meu și îmi sorbeam copila din priviri, fericită s-o văd cât de sănă­toa­să, fru­moasă și fe­ricită crește. Anii au trecut apoi în zbor și nu m-am mai întors în sat, decât la înmormân­tarea tatei. De soțul meu divorțasem de mult și, cum băutura îi luase cu totul mințile, ajun­sese să creadă că fata nu e a lui, așa că n-a vrut niciodată să audă de ea, darămite s-o vadă sau s-o crească. Iar, la câți­va ani după moar­tea tatei, a pierit și el, prin urmare nu mă mai lega de satul natal decât amintirea mamei. La mor­mântul ei m-am dezlegat de toate relele îndurate, am plâns până n-am mai avut lacrimi și, cu ochii ațintiți la flacăra lumânării pe care i-am aprins-o la căpătâi, mi-am încleștat pumnii și mi-am promis să-i ofer fiicei mele viața pe care eu nu am avut-o. Și, la scurt timp după Re­voluție, am plecat, ca in­giner, în Germania, unde tră­iesc și azi. V-am po­vestit toate aceste lucruri în­depărtate pentru că, din cât am înțeles, tot ce ni se în­tâmplă în prezent ar avea rădăcini adânci, puter­nic înfipte undeva în trecutul nostru. Înainte de a vă dezvălui cum am ajuns să mă îndrăgostesc acum, la bătrânețe și de ce sufăr cumplit din acest motiv, vă mai spun doar atât: Orice s-ar întâmpla, mă consider o norocoasă! Mi-am atins scopul cu care am plecat din țară: fata mea, acum medic sto­matolog, a crescut puternică, are o căsnicie împli­nită și un copil.

A doua tinerețe

Ca în fiecare an, și în vara aceasta am fost cu flori și candele la mormântul mamei. De cum intru în țară, mereu mă năpădesc tot felul de amintiri fru­moase din anii primei copilării. Revăd ulițele sa­tului, așa cum arătau odinioară, pe care alergam liberă și fericită, și umbra bătrânelor ce stăteau neclintite pe podețele de la drum, de parcă niciun necaz n-ar fi avut puterea să le tulbure liniștea. Așa, cu sufletul răscolit de bucuriile de altădată, dar și de nos­talgia atâtor lucruri pe care le-am pierdut ple­când din țara mea, s-a întâmplat să mă găsească Sabin. Pe o bancă din Parcul Central din Târgu Jiu, pentru că niciodată nu mă întorc în Ger­mania înainte de a mai vedea încă o dată capo­do­perele lui Brâncuși. Mi-a cerut permisiunea de a se așeza lân­gă mine, cu toate că aleile, la ora aceea, erau pustii și ar fi putut să se oprească oriunde altundeva. Prima amintire pe care o am despre el este atât de vagă, încât apoi, de multe ori, m-am întrebat dacă nu cum­va am visat! Și nu are nimic romantic. Pri­veam o cioară mare, aproape cât un corb, ce ronțăia ce­va, la câțiva pași de mine, în iar­bă - par­cul acela este, dintotdeauna, popu­lat de sute de ciori. Când un bărbat cu o cămașă roz pal, cu părul alb, sprijinit în­tr-un bas­ton, s-a înclinat, m-a salutat și s-a pre­zen­tat. Apoi, ne-am ascuns stânje­neala în spatele unei dis­cu­ții banale, chiar co­pilărești, despre pa­sărea cu penaj ne­gru, strălu­ci­tor. De acolo, ni s-au des­chis ini­mile, ni s-au dezlegat limbile, ne-au re­venit zâm­be­tele și... chiar am sim­țit pri­mii fluturași în sto­mac. Au urmat seri în care nu pu­team să adorm fără să mă gândesc la el, să-l tot răsucesc în minte, ca să zic așa, să-l pun să vină iar și iar să-mi dea binețe, pe bancă. După care îl mutam în viitor, unde mă vedeam fericită alături de el, fără să înțeleg motivul din care mintea mea nu voia sub nicio formă să-i mai dea dru­mul. Acum, că lucrurile au ajuns mult mai departe între noi, aproa­pe că-mi vine să râd când mi-aduc aminte acea primă întâlnire a noastră! În plus, pot spune că nici cămașa lui nu era roz, nici părul alb. Doar cioara ronțăia, liniștită, ceva în iarbă. Mi se pare curios cum sufletul se joacă întotdeauna cu ima­ginile și emoțiile din trecut, după cum vrea el, și păstrează mai degrabă detalii lipsite de impor­tanță decât ceea ce con­tează cu adevărat! De fapt, câteva luni mai târziu, când deja ne mărturi­si­serăm iubirea, eu purtam o rochie roz pal și, pentru prima dată după zeci de ani, îmi vopsisem părul argintiu într-un castaniu cuminte. Ne țineam de mână, în timp ce treceam pe sub Poarta Sărutului. Deja ne puneam întrebări despre viitorul nostru. Da! Des­pre viitor! La vârsta noas­tră, nu mai ai timp. Și vrei ca totul să se deruleze pe repede-nainte. Dar ce viitor putem noi avea îm­preună - vă întreb eu pe dvs. - atâta timp cât el are copiii și ne­poții în Ro­­mâ­nia, iar eu am familia mea dragă în Ger­ma­nia? Toto­dată, trebuie să vă mărturisesc că, ade­se­ori, mă simt rușinată de această în­dră­gostire târzie. Mă consider deplasată și chiar ego­istă. După cum vedeți, nici nu îndrăznesc să vă des­tăinui mai mult despre ceea ce simt pentru Sa­bin. La vârsta mea, astfel de senti­men­te sunt cam nepotrivite. Cel puțin așa cred eu. Dar, recunosc, de când l-am întâlnit pe el, sunt ușoa­ră ca fulgul, inima-mi cântă continuu și mă simt din nou tânără și frumoasă, mai ceva ca la 20 de ani! Nu știu dacă am reușit să vă fac să-nțe­le­geți câtă fe­ricire îmi aduce această iubire în amurgul vieții! Cu el sunt veselă, senină, plină de viață. Și, culmea! Mi se pare că abia acum am un viitor! Dar cum ne-am pu­tea trăi noi dragostea de la sute de kilometri distanță? Și oare chiar este creș­tinește și potrivit să ne purtăm, la vârsta înțelep­ciunii, ca doi adoles­cenți? Acum, judecați și dvs.! Vă mul­țu­mesc că mi-ați ascultat confesiunea și m-aș bucu­ra dacă aș primi un răspuns.

ELVIRA - Germania