"Gospodăria lui Nea Ion"

- O simplă pensiune dintr-un simplu sat din Țara Buzaielor. Dar ce călătorie înapoi, în timp, la vechile rosturi românești, la tradiții și la isto­rie! "Gospodăria lui Nea Ion" este un exemplu că viața la țară poate să te împlinească și că tu­rismul te poate face fericit -

Inima care nu a vrut să ardă

În iarna lui 2016, gospodăria lui Nea Ion din Vama Buzăului a ars toată, până în te­me­lii. Era ultima casă din sat, și fiind capăt de linie e­lec­trică, tot timpul cu­rentul avea fluctua­ții de tensiu­ne. A fost de-ajuns un scurtcircuit: s-a a­prins acoperișul u­neia dintre case, a­poi focul s-a întins lacom și peste cea­laltă casă, peste șu­ră și acareturi. Trei auto-speciale cu pompieri au înaintat greu pe ulița îngustă. Au ajuns când grozăvia de spec­tacol la care oamenii priveau neputincioși era aproape gata. Jeturile de apă au stins doar jarul și au înmuiat cele câteva ziduri de cărămidă rămase în picioare. Gerul de peste zi a făcut ca apa să înghețe și chiar și ruinele s-au prăbușit. Din gospodăria lui Nea Ion, cel mai bun tâmplar al satului, a rămas în cele din urmă un maidan înnegrit de fum, unde cu greu mai puteai să ghi­cești talpa caselor. Munca de-o viață a unei fa­milii se transfor­mase în câteva camioane cu mo­loz și cenușă, duse la groapa de gunoi. A scăpat ca prin mi­nune un cufăr vechi. Ars, dar totuși întreg, cufărul a salvat zestrea cea mai veche a fami­liei: câteva ștergare și ii țesute la război. Să scoți din acel iad negru de fum și cenușă câteva cămăși țărănești albe și strălucitoare a fost un mic miracol. Cufărul a părut atunci ca o inimă ce nu a vrut să ardă și a păstrat tot ce a fost mai vechi din gospodărie: iile și ștergarele erau ca un mesaj luminos, de la străbunii care le țesu­seră, că va fi bine. Liviu, nepotul lui Nea Ion, le-a ținut în brațe și a simțit o speranță greu de explicat, în mijlocul acelui dezastru: gospodă­ria bunicului său o să fie din nou ce a fost. Era un gând nebunesc în mijlocul dramei, încât nici nu a avut curaj să îl mărturisească cuiva din familie. Însă ce a urmat a fost și mai uimitor. Tânărul primar din Vama Buzăului a venit cu câțiva săteni și i-au zis: "Te vom ajuta să re­construiești totul cum a fost!". Așa se face că primăria a aprobat în regim de urgență fonduri speciale pentru lemn, cineva cu un gater din sat s-a oferit să îl taie și să îl facă bârne, grinzi și căpriori, alți săteni au venit să ajute cu muncă fizică. Într-un efort comun al vecinilor și autorităților loca­le, gospodăria lui Nea Ion a renăscut într-un an din pro­pria cenușă. Casele s-au înălțat din nou, exact cum au fost, pe același loc și cu aceeași formă! As­tăzi, după doar doi ani de la incendiu, Gospodăria lui Nea Ion este una dintre cele mai frumoase pensiuni din Vama Buzăului, care și-a propus să păstreze și să promoveze tradițiile locului. La loc de cinste în această casă țără­nească, deschisă musafirilor din lu­mea întreagă, este un cu­făr pe jumătate ars, plin cu cele mai vechi țesături ale familiei Anghel. 

Pensiunea bunicului

"Când am văzut că a­lă­turi de oamenii din sat refacerea caselor nu este doar un vis nebunesc, mi-am promis în sinea mea că aceste case vor păs­tra și vor promova tra­dițiile acestor oameni. Toată familia noas­tră a fost de acord cu această idee și fiecare, de la nepoți la veri, a pus umărul la renașterea gos­podăriei bunicului, sub forma unei pensiuni cu specific țărănesc", povestește Liviu. "Și astăzi funcțio­năm tot așa, mai degrabă ca o asociație fami­lială, și suntem foarte bucuroși de ceea ce am reușit până acum". Dar dacă exteriorul a ră­mas același de pe vremea lui Nea Ion, inte­rioa­rele s-au schimbat. Camerele pen­tru primi­rea oaspeților sunt de două feluri, în cele două to­nuri ale vieții de la sat: țărănești și boierești. Liviu îmi face un tur al casei: "Sala de mese este fostul grajd. Am amenajat-o ca pe o în­că­pere țărănească, cu mese de lemn și șter­gare, măști populare și obiecte vechi, spe­ci­fice gos­po­dăriilor din zonă. Prima cameră de cazare este una boierească, cu mobilier Ludo­vic al XVI-lea. L-am restaurat personal și chiar și sal­teaua este cea ori­ginală, așa cum se făcea cândva, cu alge marine. Eu aici am copilărit, în ca­me­ra aceasta stă­team cu bunica la po­vești și în acea verandă erau tro­fe­ele de vânătoare ale bunicului meu. Mo­bilierul ăsta l-am luat chiar dintr-o ve­che casă boie­reas­că, însă nu vă imaginați că arăta ca acum, era foarte deteriorat, familia respectivă nu l-a îngrijit, deși era un set complet de mobilier, și cu scaune, și cu șifonier. Aici, la parter, mai este o cameră boierească, iar sus, la mansar­dă, mai avem două apartamente".
Trecând dintr-o încăpere boierească în alta, te surprind nu doar calitatea și unicitatea mo­bilierului, dar și grija pentru detalii. Toate obiectele au fost alese atent și așezate în așa fel încât să refacă atmosfera boierească. O casetă cu bani de argint pe o etajeră, un ceaslov vechi pe o măsuță, câteva bijuterii de epocă, într-o mică vitrină... Holul a devenit un loc de ședere atemporal unde, înconjurat de mobilă stil, decorată cu foiță de aur, poți să bei un ceai sau o cafea făcută la un expresor vechi de o sută de ani. Ibricul pentru apă este din argint și serviciul de cafea, din porțelan. Pe o etajeră sunt vechile amnare și țigarete și parcă doar foșnetul rochiilor de domnițe timide mai lip­sește. Și mai este ceva special cu această casă. Dacă Liviu a vrut să țină de rădăcinile sale țărănești, soția a vrut să păstreze amintirea fa­miliei ei de artiști din Brașov, pasionați de pictură. Așa că în casa țărănească, toți pereții sunt acoperiți mai ales cu picturi ale artiștilor din Brașov și împrejurimi. Fiecare cameră are specificul ei: camera florilor, camera peisa­jelor... Nu ai cum să te plictisești într-o astfel de casă unde mereu poți explora istoria sau sensibilitățile artiștilor locali! Cine putea să bănuiască așa ceva, în căsuța aceasta de sub munte, pe marginea râului, la capătul unui sat de la poalele Ciucașului?
Ieșim din casă și Liviu mă conduce către foișor. Dacă iarna e un loc numai bun de stat la ceai și povești, vara, alternativa este foișorul acoperit, transformat într-o mare sufragerie. Canapele de epocă, mari și moi, măsuțe joase, sculptate, fotolii generoase, în care să te afunzi cu o carte în mână. Într-un colț stau rânduite cutiile cu jocuri de societate, și doar privind toate astea, simți lentoarea unei după-amieze boierești, cu dulcele ei farniente și toropeala unei zile de vară, în care domnițele tinere se plictisesc și ar vrea să joace o canastă, râzând zglobiu și cu subîn­țeles.
Iar dacă nu vă plac toate aceste "fa­soane" mic-burghe­ze, puteți să stați în cealaltă parte a curții, pe prispa casei țără­nești a lui Nini Că­litu. "Pentru cei care vor camere țărănești, avem casa aceasta tra­dițională, cu prid­vor, care a fost în ultima etapă a vie­ții ei birtul sa­tu­lui și a apar­ți­nut lăutarului Nini Călitu, de aici, din Vama Bu­zăului", îmi spune Liviu. "Ca­­­sa aceasta, când am desco­pe­rit-o, era într-un stadiu avansat de de­gra­dare, abia se mai ținea, și oa­menii vroiau să o dărâme și să o pună pe foc. Am des­făcut-o bucată cu bu­ca­tă și am recons­truit-o, înlocuind păr­țile distruse. La inau­gurarea ei l-am che­mat pe Nini care a ve­nit cu mama sa. Fe­meia plângea de bu­cu­rie și nu îi venea să creadă că își vede din nou casa întreagă, așa cum o moștenise ea în tinerețe, de la pă­rinții ei. Camerele sunt doar țărănești, simple, cu ștergare și covoare țesute, cu mo­bilier și decorațiuni, strict cum erau în ace­le case de altădată. Până și lustrele sunt vechi felinare pe care le-am adaptat".
În capătul grădinii este o vatră de foc îngropată la doi metri în pământ și acope­rită. Seara, indiferent de vreme, poți să stai în jurul focului, la o țuică, și să meditezi la frumusețile pe care toc­mai le-ai văzut și la vremurile din care ele au ajuns până astăzi în gospodăria unui fost tâmplar.

O țâră de leuștean

Dacă Vama Buzău­lui este un sat-excepție, curat, îngrijit și cu o na­tură neatinsă, ce îți amintește cum ar putea să arate o Românie prosperă și civilizată, Gos­podăria lui Nea Ion se integrează perfect în decor și îți spune, la rândul ei, cum ar pu­tea să arate turismul româ­nesc de calitate, mi­zând pe simplitatea și frumusețea vieții la ța­ră, pe tradiții și identi­tate locală. Ce secret as­cunde casa asta de oaspeți, mereu plină cu musafiri ve­niți din A­merica, Is­rael sau Thai­landa? Am încercat să aflu ce îi face pe acești oameni să vină din cele mai îndepărtate col­țuri ale lumii în vechea curte a tâmplarului Ion. Am stat de vorbă cu Maria, soția lui Nea Ion, bunica de 82 de ani, care încă este focul viu al casei.

- Ce le dați de mâncare musa­fi­rilor care vin la dumneavoastră?

- Ce le dăm de mâncare? Păi, ce avem aici și ce știm să facem. Eu cu fata și cu nora și cu fetele facem dulcețurile, siropurile, bulionul și tot ce e în cămară. Și când îi punem pe oaspeți la masă, îi servim cam așa: cinci-șase feluri de brânză ce se face la noi în munte, da și un platou cu mezeluri, tot de casă. Apoi o ciorbă sau o supă făcută cu ce ne dă grădina. După aia o garniță sau un bulz sau o tocăniță, după cum am învățat și eu de la mama mea... Nu-i mare lucru, da oamenii zic că e bun. E bun că sunt curate toate, făcute de noi, din grădina noastră, și ouăle sunt de la găinuțele noastre... Așa mamaie...

- Gătiți ce vor ei sau ce credeți dumnea­voastră?

- Dacă ei nu zic nimic, le fac ce știu eu. Dar să vedeți, că sunt unii care vor să gătească ei. Și-atunci le dăm ce le trebuie și noi le zicem cum știm noi că se face și gătim împreună. Eu zic: "Ia pune, mamaie, o țâră de leuștean pe friptură, să vezi cum iese". Și ei zic: "Da ia să punem, bunică, și un pic de lămâie", că așa știu ei. Și punem de toate și învățăm unii de la alții și e bucuroasă toată lumea.

- La desert ce le dați? Ce le place cel mai mult?

- Vă spun, dar nu o să mă credeți... Cel mai mult le place... orezul cu lapte! Io mă mir, că ei vin din alte țări și se bucură la orezul meu cu lapte. Da știți care e secretul? Las că laptele e proaspăt, luat de la o vecină care are vacă, da eu pun pe orez, la sfârșit de tot, o peltea făcută de mine, cum am văzut eu că făcea bunica. Peltea cum fac eu după bunica mea nu cred că se mai face în nicio țară. Asta cred că e... Și le mai place cozonacul făcut la cuptor, pe vatră. A­vem cuptor cu va­tră de sticlă pisată, cum se făcea odată. Și cozonacii sunt mici și tre să le ba­tem coaja de arsură la sfârșit. Da nu există cozonac mai bun...

- Aveți musafiri care se mai întorc aici?

- Daaa! sunt ca­re vin și de două ori pe an și alții dacă nu vin își trimit prietenii și rudele. Le place aici că e liniște, auzi doar râul și păsările care cântă. Și după aia, nepoții ăștia ai mei îi iau și îi plimbă, îi duc ba sus la cio­bani, în Ciucaș, să mănânce de la ceaun, ba la un om care are cai, să meargă călări cum mergeau bătrânii cândva, ba la zimbri, ba la cascadă. Și cel mai mult știți ce le place?

- Ce?

- Când le dăm hainele noastre vechi, popu­lare, să se îmbrace cu ele și să stea la masă îmbrăcați așa, țărănește. Doamnele de la oraș își pun câte o ie și fotă și tăt costumu, domnii - cămeșoaie și chimir și ițari. Și stau tătă seara așa! Mănâncă și se veselesc, de poți să juri că sunt de-ai noștri, de-aici din sat! Da, mamaie...

Camera cu minuni

Dacă traversezi satul Vama Buzăului pe stra­da principală, nu ai cum să nu vezi pe par­tea dreaptă vitrinele mari, cu obiecte vechi, superbe, deasupra cărora scrie mare "Camera cu minuni". Familia Anghel a avut această idee, de a face un mic muzeu al satului, cu obiecte tradiționale ce vorbesc despre istoria locului. "Ne-am gândit, pe de o parte, să întoarcem cumva gestul acestui sat de a ne fi ajutat cu reconstrucția casei arse, dar a fost și ideea noastră de a păstra și promova tradițiile locului. Așa s-a născut acest mic muzeu, cu ajutorul primăriei, unde noi am adus cele mai frumoase obiecte vechi pe care le-am avut", îmi mărturisește Li­viu.
Încercând să redecoreze noile case, familia Anghel a colecționat foarte multe obiecte vechi, unele chiar de pa­trimoniu. Au căutat și au ales numai lucruri valoroase și autentice încât, în timp, comercianții de antichități le știau gusturile și îi anunțau când aveau ceva special de vânzare. Așa se face că au avut șansa de a cumpăra multe rarități, unele atât de interesante, încât chiar dacă știau că nu mai au unde să le așeze în pensiune, totuși le-au cum­părat. Ideea unei "camere cu minuni" a venit mai târziu, dar au fost bucuroși că pot face ceva pentru sat și pentru turiștii care ajun­geau aici. Astăzi, chiar dacă nu ești cazat la Gospodăria lui Nea Ion, te poți opri să vezi mi­cul muzeu cu in­trare gratuită. În mijloc tronează o masă cu două­spre­zece scaune, în stil neo-româ­nesc. Un mobi­lier-bijuterie, fă­cut într-un stil u­nic în Europa, ce combină mo­dele brâncove­nești, o­to­mane și gotice. De jur îm­prejur sunt ves­tigiile u­nei lumi dispă­rute, însă fiecare obiect are o po­veste anume, nu sunt doar niște exponate puse în­tr-o vitrină. Poate că cel mai impresionant es­te cufărul cu în­cuietoare secretă. Vama Buzăului fiind un important punct de trecere între Tran­silvania și Țările Române, astfel de cufere erau foarte importante pentru transportul banilor și bijute­riilor. Avea două chei, ținute de doi oameni diferiți: una pentru lacătul la vedere și una pentru sistemul ascuns într-unul dintre mânere. Era, practic, o cu­tie indestructibi­lă, și cea expusă în Camera cu mi­nuni are nu mai puțin de 400 de ani! Odată ce îi ridici capacul poți să bănuiești ce comori transporta, doar vă­zând foița de aur și pictura în filigran cu care este împodobit pe interior, o bijuterie în sine. Un alt obiect important al muzeului pe care trebuie să îl cauți însă mult din priviri, este o "icoană de vatră". Liviu îmi arată o bucată de lemn aparent neînsemnată, pe care doar privită de aproape o descoperi ca fiind o icoană: "Ăsta este un obiect tipic țărănesc, o raritate. Țăranii nu își permiteau icoane mari, și atunci își pictau singuri scene biblice pe bucăți de lemn anume alese. De exemplu, asta este pic­tată pe o bucată de doagă de butoi. Le făceau în așa fel încât să pară cât mai neînsemnate, să nu le observi chiar dacă erau puse la ve­dere. În felul ăsta, erau ferite de prădători și de hoți. Li se spune «icoane de vatră» pentru că de obicei erau ținute pe vatră, adică pe cuptor, inima de altădată a casei. Și deși par neînsemnate, ele erau icoanele cele mai im­portante din locuința țăranului. Sunt foarte rare astfel de icoane și după cum vedeți au o frumusețe aparte". Într-adevăr, bucata aceea de doagă, afumată și tocită de timp, pare o ființă vie, simți cum îți freamătă în mâini, și o lumină stranie răzbate de pe chipul îngerului ascuns în acea bucățică de lemn.
Într-un alt colț al Camerei cu minuni por­nește cutia muzicală a unui ceas vechi. Este acel tip de ceas ca o mică pianină mecanică, ce ar trebui la sfârșit să își încheie cântecul cu "Trăiască Regele!". Comuniștii au căutat toate ceasurile acestea, din toată țara, și au șters finalul de pe banda metalică. Nici acesta nu face excepție. Melodia se termină cu o mică tăcere, înainte de a porni din nou și din nou. În sunetele cristaline și mecanice, mă plimb de la un obiect al muzeului la altul, de la cartea lui Iorga despre patrimoniu, scoasă în doar o mie de exemplare, la fotografii vechi și la încuie­tori țărănești cu cheie de lemn. Fiecare notă muzicală, tot mai lentă, te duce, ca într-o hip­noză, în trecut, în lumea lucrurilor acestora vechi și împodobite cu frumusețea patinei tim­pului. M-am oprit la finalul expoziției în fața unei oglinzi vieneze uriașe, cu ramă aurită, veche de 200 de ani, ajunsă aici ca prin minu­ne, din casa cine știe cărui negustor îmbogățit de comerțul peste munți. În ea m-am văzut pe mine, reporterul venit să descopere doar Gos­podăria lui Nea Ion, cel mai bun tâmplar din Vama Buzăului. Și nu am mai știut dacă sunt dincolo sau dincoace de timpul prezent.