Intram cu emoție în uriașa sufragerie, pardosită cu cărămidă și decorată cu bârne, renovată după batjocura comunistă, ce deschisese aici crâșma satului. Ne plăcea atmosfera de casă veche boierească, pereții tapetați cu diplomele naționale și internaționale ale gazdei, mobilierul de lemn de stejar, masa la care ne așezam îmbătați de aromele bucatelor, măsuța de lângă șemineu, unde ne aștepta țuica fiartă; jugul de la carul cu boi al bunicului, generalul Teodor Nicolau, fostul prefect de Muscel, pe care ne lăsam ceștile aburinde în timpul dansului; pereții ornați cu funii de ceapă, ardei iuți și usturoi. Ne simțeam bine și așteptam... Îl așteptam pe gospodarul Radu, cel înalt și frumos, cu vorbele lui pipărate, cu poveștile lui de altădată. Avea ceva de spus pentru fiecare. Ne caracteriza în glumă, avea câte un portret pregătit. Talentul lui oratoric nu avea egal. Chiar dacă șarjele pline de umor te ardeau câteodată, erai fericit. Cădeai în lava verbală a unui campion. După cum se știe, Radu Demian a fost un mare sportiv, rugby-ist de elită, căpitan al echipei naționale a României, maestru emerit al sportului, campion al României de cinci ori, ca membru al legendarei echipe Grivița Roșie; campion european și câștigător al turneului "Chalenge Yves du Mannoir" din Franța, unde a jucat în anii 1968-1970, la echipa RC Toulon. Tot francezii l-au botezat "Gigantul Carpaților", la cei doi metri înălțime pe care-i avea, și grație meșteșugului cu care își depășea adversarii în săriturile de la tușă. După cum spune "Tata Valdi Săbău", unul dintre cei mai apropiați prieteni și colegi ai săi, viața lui Radu a încurajat tot cercul de prieteni, ajutându-i să trăiască plini de optimism și bunăvoință. Sportul te ajută să vezi viața cu ochii binelui, te întărește, te împinge spre tăria lucrului bine făcut. Așa se explică și prezența, în număr mare, a foștilor colegi de sport și echipă, veniți să îi aducă un ultim omagiu, la superba biserică "Regina Maria" din București.
Florin Măcăneață, fost elev al antrenorului Demian, deplânge dispariția maestrului, cu atât mai mult, cu cât, la telefon, îi spusese, cu câteva zile în urmă, că mai stă două zile în spital și vine acasă. "L-am întrebat ce mai e pe la moșie... Era foarte vesel, optimist, cum a fost toată viața. De câte ori vorbeai cu el te simțeai mai bine, te distrai. Nu-mi vine să cred că ne-a părăsit"! Și Tudose Teodorin, fost internațional, l-a avut antrenor pe Radu Demian. "Nea Radu a reprezentat cu cinste numele României", spune el. "Îl interesa cum ne îmbrăcăm, cum ne purtăm, cum vorbim, mai ales în deplasările în străinătate. Eram ca o familie. Clubul Grivița a fost de neuitat". Fostul elev Marin Ionescu nu poate uita că, în 1972, când s-a întors de la Roma, unde echipa devenise campioană europeană de juniori, a fost legitimat la Grivița Roșie. "Parcă mă văd cu domnul Radu în față. Eram mort de emoție. Era un jucător uriaș. Din păcate, marii sportivi încep să dispară. Mai ales familia noastră, a rugby-iștilor, se împuținează an de an".
Viața lui Radu Demian a fost exemplară, așa cum i-a fost și jocul sportiv. Căsătorit cu profesoara de limba germană Rodica Demian, colega noastră de redacție, a dus un trai armonios, plin de iubire. Clujean de origine, stabilit cu domiciliul în București, după renovarea casei bunicului, fost prefect al județului Muscel, s-a mutat la Suslănești. Frumusețea construcției boierești, a locului încărcat de pomi și sălcii uriașe, pe malul unui pârâu iute ca o apă de munte, nu departe de livezile de pruni ale satului, au adus mult senin și liniște în sufletul lui Radu Demian. Din nefericire, acest suflet ne-a părăsit. Și, o dată cu el, pier și neuitatele petreceri ale redacției noastre din casa boierească din Suslănești. Dar amintirile rămân. Dumnezeu să fie cu el!