Ne place sau nu, trăim aceste vremuri. Timpul Internetului, al goanei după bani, al muncii în birouri înghesuite, al superficialității culturale, al orașelor aglomerate și al mall-urilor. Putem să ne plângem din cauza asta, putem să ne ascundem în spatele nostalgiei trecutului, dar putem și să luăm realitatea în piept, s-o cercetăm cu curiozitate și interes. Nu este nevoie să trăim în trecut pentru a savura poveștile orașului. Ne învață asta Tatiana Ernuțeanu, un om extrem de ancorat în prezent, cu o profesie la modă (specialist în PR și comunicare), absolventă de Litere. Și-a făcut ucenicia mult timp în TVR și DaKino, acum are un blog apreciat - așa cum "o cere" prezentul -, organizează evenimente de mare amploare, elegante, scrie în reviste precum Forbes, dar face toate aceste lucruri moderne... puțin diferit. Un om cum nu se poate mai actual, dar care îmbracă tot ceea face într-un parfum romantic, care se încăpățânează să vadă frumosul acolo unde poate noi, grăbiți, îl ignorăm. Să mergem, așadar, prin Bucureștiul pe care-l iubește și poate învățăm că o viață urbană nu trebuie să fie neapărat o corvoadă...
***
Jules Verne într-un cocktail
- Dragă Tatiana, ai un blog extrem de la modă (The Hotspot Girl), cu articole ce îmbină armonios cele mai noi tendințe culinare, vestimentare, cosmetice, culturale, lucruri extrem de actuale, dar spuse în manieră diferită: cu stil, cu talent literar, cu multă documentare și cu o doză generoasă de romantism. Ceea ce m-a surprins pe mine cel mai mult este felul în care alegi să prezinți Bucureștiul - mereu găsești câte o bijuterie ascunsă într-un ocean de ciment. Ești oare o căutătoare de comori urbane într-un oraș ce pare, la prima vedere, compromis de istoria anilor săi comuniști?
- Îmi place să cred că da. Toată lumea vede noua estetică mizerabilă a orașului, nu mă voi plânge de acest amestec de stiluri odioase, de blocurile colorate strident, de clădirile reci de sticlă, de prostul gust al operelor de artă, care "înnobilează" unele piețe în cel mai neinspirat mod. De fapt, tocmai aceste aspecte mă determină să caut frumusețea ascunsă a orașului. Mă simt datoare, atunci când descopăr locuri frumoase ce vorbesc despre momentele de glorie ale acestui Mic Paris, să le împărtășesc cu cititorii mei. Nu aleg să prezint doar locuri marcă ale trecutului, ci și spații neconvenționale, noi, restaurante decorate rafinat sau cafenele cu șarm. De curând, am descoperit Muzeul Vârstelor și l-am recomandat spre vizitare, la fel am făcut cu un magazin de cadouri din întreaga lume, numit Mr. Postman. Am fost cucerită de designul unui restaurant, Joben Bistro - Restaurant, un fel de casă a lui Jules Verne și a lui H.G. Wells. La parter, tavanul, o imensă hartă a cerului cu constelații, acoperă un enorm balon a cărui nacelă este o caleașcă veche. Pereții sunt decorați cu ceasuri vechi, mașinării de tot soiul, creând locului un aspect industrial. Localul are un frate în Cluj, iar acesta a intrat în topul celor mai frumoase 20 de restaurante din lume.
- Deși visăm cu toții să trăim la țară, suntem, în marea noastră majoritate, obligați să trăim urban. Cum ne-am putea face viața mai plăcută, evitând pe cât posibil mall-urile, fast food-urile...?
- Eu nu cred că trebuie să avem idei preconcepute despre nimic. Cred că poți trăi plenar și la țară și la oraș, dacă ai imaginație, proiecte, dacă ești un spirit activ, dacă pui măsură în toate, te poți bucura de ceea ce îți oferă viața. Eu am o rețetă după care îmi guvernez planurile unei zile, atunci când nu am ceva obligatoriu de făcut. Dacă am o stare foarte proastă, mă simt deprimată, dacă am, așa cum spuneau poeții, spleen, caut societatea frivolă, pentru a mă echilibra. Și, ce crezi că fac? Dau o fugă la mall. Acolo lumea e pestriță, se imprimă un soi de mimetism și, dacă am șansa să întâlnesc mulți oameni senini, aparent zâmbitori și ușor superficiali, ajunge și la mine o mică doză de optimism. Dacă, în schimb, am o stare bună, prefer să petrec mai mult timp cu mine, cu o lectură de calitate sau un tête-à-tête cu soțul meu. În rest, viața mea curge printre ore de muncă, articole scrise, plimbări, gătit tarte, căutat pe internet informații care mă interesează, convorbiri telefonice cu amice cu care vorbesc chestii normale, nu din cele la modă, sterile, precum nutriție echilibrată, procedee cosmetice, destinații all-inclusive și exerciții de tonifiere a mușchilor. Prefer discuțiile astea mai pământene, mai lipsite de false pretenții.
"Sufăr când văd că oamenilor le ies greu pe gură cuvinte ca: pardon, mă scuzați sau mulțumesc"
- Se vehiculează mult ideea că marile orașe, precum Capitala, și-au pierdut total romantismul. Nostalgicii tânjesc după vechile locații din București, în care se putea dansa, se puteau asculta cântăreți celebri. Am citit articole semnate de tine extrem de frumos nuanțate, care contrazic aceste temeri. Ba mai mult, apari deseori în fotografii alături de soțul tău, mereu îndrăgostiți, de parcă ați fi perpetuu la prima întâlnire. Predispune, așadar, Bucureștiul de azi la romantism?
- Romantismul pe care îl poate degaja un oraș, o capitală, are, din punctul meu de vedere, legătură în primul rând cu locuitorii săi. Observ, cu fiecare zi, în discuții sau pe Internet, că mulți asociază ideea de romantism cu ceva perimat, desuet, ca atare, se feresc să se identifice în vreun fel cu altceva decât cu ceea ce li se pare modern (cool). Până la urmă, romantismul este un soi de nostalgie care poate genera experiențe și emoții, și nu văd de ce te-ai feri să simți. În studenția mea, mergeam la subsolul Universității, unde era o cafenea cu o atmosferă boemă și artistică. Aici, Moțu Pittiș ținea niște discursuri foarte interesante, oamenii care frecventau locul erau personaje, unii extrem de volubili, cu care puteai încinge conversații spumoase, alții solitari, contemplativi. Deși aș putea fi acuzată de paseism, pe mine încă mă incită trecutul, mă cantonez în cutumele lui. Nu m-am oprit din a căuta aerul de altădată al Bucureștiului, efervescența culturală și artistică din Belle Époque, pedanteria și eleganța oamenilor, politețea, curtoazia, arta conversației, naturalețea, firescul traiului de altădată, fără nevoia de a demonstra permanent ceva. Câteodată le găsesc. Sufăr, însă, când văd că oamenilor le ies greu pe gură cuvinte ca: pardon, mă scuzați sau mulțumesc. Mă frustrează să constat că politețea nu mai înseamnă nimic. Cât despre mine și soțul meu, Adrian, deși părem un cuplu modern, trăim după principii de viață mai degrabă particulare unor epoci trecute. Însă aceste principii își pot găsi încă locul în București și, astfel, ele capătă aerul unui romantism modern, apropo de întrebarea ta... Spre exemplu, duminica, pentru noi este zi de promenadă, într-adevăr, nu mergem ca pe vremuri La Șosea, însă ne plimbăm prin cartier. Dimineața, mergem la piață, eu cu coșul de rafie pe braț, el îmi cumpără flori, apoi trecem pe la o mică boulangerie artizanală și luăm baghetă rumenă și proaspătă, iar uneori trec pe la biserica din cartier. Apoi avem o altă adresă de unde luăm bezele crocante, făcute exact ca și cele de casă, apoi ne oprim la o cafea, cam de fiecare dată într-unul din locurile dragi. După-amiază, bem o altă cafea, la Capșa. Sâmbăta, căutăm câte un vernisaj, căci am cam epuizat muzeele. Întotdeauna ieșim în cuplu, rareori mergem cu prieteni. Din acest punct de vedere, poate că suntem cam solitari și cam prea puțin sociabili. În weekend luăm musai cina la restaurant. Eu mă pregătesc cu două ore înainte, ca și cum aș avea prima întâlnire.
"Iubesc sezoanele reci"
- Există un ritual al "ieșitului în oraș"?
- Evident că da. Eu caut întotdeauna emoția. În primul rând, iubesc sezoanele reci. Mă energizează, mă sensibilizează, mă fac să gust activitățile de sezon altfel și, nu în ultimul rând, mă inspiră să devin mai creativă. Trăiesc cumva în ritmul anotimpurilor și simt orașul din această perspectivă. Acum aștept toamna cu mare nerăbdare și știu că a venit atunci când, dinspre ferestrele blocului, răzbate miros de dulceață și zacusă. Aceste arome mă trimit înapoi în anii studenției, când verile erau lungi și plictisitoare și așteptam reîntoarcerea în București, la 1 octombrie. Ca să primești un oraș în sufletul tău, trebuie să ai, în primul rând, disponibilitatea necesară. Îmi asortez hainele cu dispoziția, dar și cu locul în care merg, cu străzile, cu peisajul arhitectural vechi sau nou, cu nevoile mele senzoriale, chiar și cu decorul naturii. Arămiul toamnei îl asortez cu cărți de atmosferă, multe chiar despre București, cu vizite în librării micuțe de cartier, cu nuanțe chihlimbarii, cu pulovere moi de cașmir, cu perle cu aspect vintage, cu seri decorate cu albume de artă, cafea și buchete de crizanteme. Primăvara, iau la pas străzile cu magnolii, mă îmbrac în bej, alb și roz pudrat, ies des cu mama la prânz, îmi port cu asumare astenia de primăvară pe care o resimt de fiecare dată și mă gândesc cu mare plăcere la sărbătorile pascale. Fac liste, cozonaci, ouă roșii, curățenie. Îmi place să îmbin ieșirile la evenimente mondene cu activități casnice, pe care multe dintre femeile din zilele noastre le atribuie unei menajere. Aș putea face asta, însă nu văd de ce să mă îndepărtez atât de mult de simplitate. Sunt foarte tipicară și atentă la detalii, pentru unii lipsite de importanță. Dacă aleg să mă plimb pe un bulevard cu castani, nu pot să o fac dacă nu am o rochie lungă, cercei opulenți, stil vintage, și espadrile, eventual o pălărie. Dacă merg la un mic dejun, aleg fie un tricou marinăresc à la Coco Chanel, fie un pulover bleumarin, cu gândul la celebrul cântec Pull Marine, interpretat de Isabelle Adjani, și o pereche de jeanși. Iarna, nu ies fără toca din stofă, cumpărată din magazinul Victoria, în care astăzi de-abia mai întâlnești doi, trei cumpărători. La evenimente, îmi plac rochiile old style, anii'80, din lamé, cu croi simplu, de bun gust, fără decolteuri și fără prea multă piele la vedere. Ca să sintetizez, sufletul meu conține orașul, conține epoci, conține perioade. În mine, ca în oricine, este un mic univers. Poate că diferența o face faptul că eu i-am dat voie să se exprime.
- Dacă ar fi să inviți pe cineva să se așeze în București, undeva, pe o bancă, într-un loc frumos și tihnit, care ar fi?
- Un loc tare drag mie este Parcul Bordei. Are un șarm aparte și nu este atât de aglomerat. Și băncile din Parcul Cinema Floreasca sunt locuri confortabile și plăcute. Merg des aici, fiind lângă blocul în care locuiesc. Îmi place aerul atemporal pe care îl regăsesc în acest parc.
- Există clădiri vechi, mai puțin cunoscute, în care să intri pentru a redescoperi parfumul istoriei Capitalei?
- Da, acele case pe care Pleșu le numea "case cu mister". Un loc cu multă emoție este Școala Centrală, fostul "Pension Domnesc de Fete". Se poate vizita în Noaptea Muzeelor sau dacă se organizează punctual un eveniment acolo, altfel nu poți intra. Este o clădire superbă, iar mica grădină interioară, cu cireși și flori, parcă îți aduce în fața ochilor domnișoarele de altădată, în uniformele lor elegante. Casa Melik, despre care se spune că este cea mai veche casă din București, are o grădină seducătoare și o arhitectură aparte, adăpostind astăzi Muzeul Theodor Pallady. Nici apartamentul lui Minulescu nu trebuie ratat, sau cel al lui Rebreanu, în care se poate admira și colecția Pillat. Este fascinant să regăsești romantismul lui Minulescu în fiecare colț decorat din casă, în coperțile din mătase înflorată ale cărților din bibliotecă, dar și mobilierul mai greoi, mai sobru din apartamentul lui Rebreanu.
"Mă apasă cerul"
- Tatiana, până la urmă, de unde vine dragostea ta pentru București? Setea aceasta de a găsi frumosul e moștenită sau cultivată?
- Eu cred că m-am născut cu un simț estetic. Mama îmi spunea că aveam trei ani și, când mergeam la mare, voiam ca până și rochiile acelea miniaturale de copil să aibă cordon, să se vadă talia. Dar dincolo de pasiunea pentru vestimentație, de copil arătam o înclinație spre desen, artă, frumos, muzică... Nu prea ieșeam la joacă, preferam să ascult, pe la colțuri de uși, discuții ale adulților. Bunica era o femeie foarte optimistă, foarte iubitoare de vizite și avea tot timpul musafiri: doamne elegante, pe care le servea cu lichior de ouă făcut de ea și tarte cu fructe. Beau cafea, se amuzau ghicindu-și în zaț, povesteau despre perioada de război, despre cum își împrumutau cărți pe care le ascundeau sub pat de ochii părinților. Eu adoram să fac acest tip de "voyeurism", decât să sar coarda. Eram foarte poetică încă de atunci și purtam în mine un soi de nostalgie, nespecifică vârstei copilăriei. Mama, profesoară de română, îmi spune că atunci când eram lăsată cu bunica și ea pleca la școală, eram foarte tristă și când se întorcea, îi spuneam că fără ea "mă apasă cerul". Este și astăzi o sintagmă la care mama face mereu referire, când mă vede mai melancolică. La fel, duminicile mă angoasau, nu știam să spun asta, dar spuneam că duminica îmi dă o stare de teamă. Totul părea încremenit în această zi, lipsit de efervescența celorlalte zile. Cât despre dragostea pentru București, ea s-a născut într-o zi de iarnă, când am făcut o călătorie în Capitală, eu fiind la liceu, pe atunci. M-am născut și am copilărit în Moreni, Dâmbovița, și venisem la București să-mi cumpăr haine "mișto". Când am intrat pe Calea Victoriei, am avut așa, un sentiment că vreau să trăiesc aici!... Vitrinele erau decorate frumos, erau luminate, ningea, coloana de mașini colorate dădea un farmec aparte, de oraș mare, era viață, oamenii erau eleganți, iar eu îmi găsisem blugii perfecți și cureaua Harley Davidson... Sunt pentru totdeauna o rockeriță înrăită.
"Zen à la française"
- Călătorești mult prin lume. Cum arătăm în comparație cu francezii, italienii, care își permit să se așeze pur și simplu la o cafea, un biscuit vanilat, lăsând pentru o clipă grijile să fie "spălate" de pauza unei arome? Suntem foarte încrâncenați. Cât de mult ar conta pentru psihicul nostru o molipsire de stilul acesta european?
- Este foarte important acest respiro... Să-ți iei răgazul de a bea o cafea proaspăt prăjită, de a savura o "Pavlova", de a lectura o revistă pe o terasă micuță. Eh, bine, eu ador acea idee de zen à la française, pe care o împărtășesc franțuzoiacele. Îmbrăcate foarte frumos, cu eșarfe fine, bijuterii semnătură personală, cu machiaj discret și părul în vânt, le poți vedea de multe ori stând singure pe terase, gânditoare sau citind. Acest moment de tihnă, de conectare cu sine, îți face mult bine. Nu-ți permite să devii un roboțel care lucrează într-un birou. Astfel de momente îți readuc în atenție micile tale plăceri, proiecte, dorințe și planuri. Îi îndemn pe cititorii acestor rânduri să nu cadă în capcana lui "e la modă", ci să facă ce le oferă emoție, bucurie sau nostalgie.