IRINA PĂCURARIU - "Orice aș face, nu mă pot rupe de felul meu de a atrage povești"

Reporter TVR

400 km de îndoieli

- Dragă Irina, e dimineață, e august, căldură mare în București. Cu siguranță e mai bine la Piatra-Neamț, în casa ta dintre dealuri umbroase. Ce faci?

- Am un singur cuvânt drept răspuns întrebării tale: contemplu. Stau la mine pe prispă și con­templu. Am peisajul meu, lumea mea. În ultima pe­rioadă, nu prea mă mai las furată de ceea ce se în­tâmplă la "centru". Pre­fer periferia. Sunt activă, am proiecte în desfă­șu­rare, pe care le voi con­tinua după vacanță, care începe mâine. În Ca­pi­tală este cald, dar aici, la mine, m-au înecat ploile. Sincer îți spun că naveta Piatra Neamț-București devine din ce în ce mai complicată. Simt că sunt în acel moment în care tragi linie, te uiți în spate, iar apoi privești înainte către ce-ar mai urma. Trebuie să văd cât de pu­ternic rămâne sentimentul că nu pot trăi fără me­seria aceasta, fără televiziune, pentru că ziua aceea, dinaintea plecării la serviciu, la București, vine, mai nou, cu strângeri de stomac. Mă întreb tot mai des dacă merită cei 400 de kilometri, iar singura bătălie pe care trebuie să o câștig este să nu las să se vadă că am aceste îndoieli.

- Tu ai decis să alegi distanța, știind prea bine ce te așteaptă...

- Evident, așa este, dar momentul acela a fost demult. Aveam, cred, și altă energie, altă bucurie de a intra în joc și sentimentul că nu se poate altfel. Acum, după atâția ani, cred că aș reuși să func­țio­nez și fără o instituție în spate. Oamenii mă salută, îmi povestesc lucruri sau îmi cer ajutorul, fără să se gândească la televiziunea pe care o reprezint. Ei știu că eu, Irina, îi ajut dacă pot. Pe de altă parte, știu că de unul singur este complicat să câștigi bătălii...

- Oare dilema în care te afli te-a determinat să-ți lansezi, de curând, un site și un blog per­so­nale?

- Poate, dar, din păcate, nu sunt suficient de dis­ciplinată ca să scriu acolo tot ce am în minte. Dar uite, acum, în primele zile de vacanță, mă gân­desc că ar trebui să o fac. Da, site-ul, blog-ul sunt variante, dar nu cred că sunt alternative ca meserie. În schimb, sunt convinsă că pe viitor, oamenii vor căuta mai degrabă pe Internet poveștile de viață, iar televiziunea va rămâne teritoriul anchetelor bine făcute și al documentarelor cu subiecte foarte puternice, create în luni de muncă, de studiu, de deplasări. În rest, cred că online-ul func­țio­nează mai bine, pentru că doar între două sta­ții de metrou oamenii mai au timp să des­chidă un clip care spune povestea unui om. Pe mine mă aduc copiii mei cu picioarele pe pă­mânt, în momentul în care idealizez im­pactul mun­cii de televiziune pe care o fac. Ei sunt gene­rația către care trebuie să mergem, iar dacă ei spun că mai mult de zece minute de film nu urmă­rește nimeni într-o zi normală, de muncă, înseamnă că au dreptate. Lucrurile evoluează, sunt conștientă de asta. Iar dacă receptorul se modifică, cred că noi, difuzorii, trebuie să fim măcar la fel de fle­xi­bili ca și cei că­rora ne adresăm.

Românii care contează

- Așa sună vi­i­torul, este ade­vă­rat, dar până a­tunci, televi­ziu­nea rămâne casa ta pro­fesională. A­șa­dar, ce re­por­taje ai în derulare la TVR?

- În tele­vi­ziu­ne se difuzează în acest moment, în fiecare sâmbătă la prânz, o serie de douăzeci și șase de emisiuni, cu mari actori ro­mâni, de la Marcel Iureș, la Emilia Popescu, de la Florina Cercel la Mircea Rusu (iau nume la în­tâm­plare), care spun povestea Bucu­reștiului în timpul primului război mondial. Am muncit cinci luni la acest proiect și mi-a plăcut foar­te mult, pentru c-am aflat o mul­țime de de­talii despre ora­șul pe care îl văd săp­tămânal și pe ca­re în mod profund nu-l cu­noșteam cu ade­vă­rat. Am aflat de niște întâm­plări to­tal necu­noscute ale Bucu­reș­tiu­lui și, în plus, am avut imen­sa bucurie să cunosc sau să re­­întâlnesc a­cești actori co­losali. Pe unii nu i-am mai văzut de când lucram la te­le­viziunea din Iași. Mare privilegiu am avut! Aceste douăzeci și șase de voci și de idei trebuie legate de centenar, tocmai de aceea nici nu am fost interesată să pun semnătura mea pe aceste filme. Pur și simplu cred că în anul centenar este mai bine să rămânem ano­nimi și să-i lă­săm pe cei care con­tează cu ade­vărat să vorbească.

- Am remarcat că folosești mult în inter­viurile și reportajele tale sintagma "români care contează". Cine sunt ei de fapt, Irina?

- Sunt toți acei anonimi care devin oamenii comunității, ai viitorului. Am cunoscut extrem de mulți necunoscuți care au făcut ca România profundă să fie încă demnă de iubit. Oameni care nu se bat cu pumnul în piept. Fără ei nu am avea aproape nicio șansă. Ei sunt românii care contează pentru mine. Îmi cer scuze pentru oamenii vizibili, ei poate au parte de aplauze la fiecare colț de stradă, dar eu mi le păstrez pe ale mele pentru cei mai puțin cunoscuți.

- Irina, dacă ar fi să ți se pună o întrebare abruptă, care sună cam așa: ce ai făcut până în acest moment al vieții tale? Ce ai răspunde?

- Cred că singurul lucru cu adevărat important pe care l-am făcut în viață sunt copiii mei, Carina și Petra. Restul este efemer și ar fi putut fi făcut și de alții. Îmi mai place să cred că am schimbat mă­car o viață, două, deschizând niște uși inabor­da­bile pentru anumiți oameni. Asta-i tot.

"Când puiul se pregătește să plece de acasă"

- Carina se pregătește deja pentru facul­ta­te...

- ... of, și tocmai încercam să mă detașez, plecând în vacanță cu familia. Lăsând gluma la o parte, e lucru complicat când puiul se pregătește să plece de acasă, iar acesta este alt motiv pentru care mă întreb, așa cum spuneam la începutul interviului, dacă nu este momentul să trag o linie în viața mea. Aproape că sunt tentată să pun în­tr-un rucsac (că și așa casa noastră are câte un rucsac în fiecare cotlon, unele pline, chiar gata să fie puse în spinare) două, trei lucruri ca să fiu pregătită să fug, dacă copilul mă cheamă, că are nevoie de mine. O tot "ame­ninț" că, oriunde s-ar duce, tre­bu­ie să e­xiste o per­nă și pen­tru mama ei. O bucă­tărie în care să-i pot găti pas­tele ca­re-i plac a­tât de mult... Îmi va fi foarte greu fără ea.

- Cum sunt fe­tele? Seamănă în­tre ele, sunt di­ferite?

- Total dife­ri­te! Una e de la ve­cinul din stânga, cealaltă de la cel din dreapta. Ha! Ha! Le-a luat, ori­­cum, vreo zece ani să învețe să tră­ias­că îm­preună, să vedem acum cum le-o fi la depărtare. Pe­tra, cea mică, e mult mai năvalnică și, ca orice copil născut al doilea, e foarte dornică să-și ocupe locul. Spre deosebire de Carina, fire controlată și care ia în calcul fie­care detaliu al vieții, Petra deja știe că va fi medic veterinar, e aprigă și spontană. Avem o prietenă care ne spune, lui Ticu și mie, că, în sfârșit, ne-am găsit nașul cu Petra. Suntem dife­riți, copiii au luat bucățele din fiecare dintre noi. Sunt fete faine. Ne iubim. Încercăm să ex­primăm iu­birea cât putem de bine, iar atât timp cât func­țio­năm toți patru, suntem fericiți.

Când telefonul nu sună

- Ticu, soțul tău (Ticu Lăcătușu, marele al­pinist și explorator român, soțul Irinei) tocmai s-a întors dintr-o altă mare expediție, în munți. Un nou succes al alpinismului românesc...

- Așa este, a găsit un loc chiar mai îndepărtat decât Himalaya, în China, munții Kun Lun. Luna trecută s-a întors. Alături de Cristi Gruia, au cu­cerit vârfuri de peste 7.000 m, dar în ultima vreme, parcă scopul lui ar fi mai degrabă explorarea, decât alpinismul propriu-zis. Este o mare doză de curaj în ceea ce face, mai ales că, aducând un tribut sportului, explorării, un omagiu suprem muntelui, el nu merge cu șerpași, cu ghizi, cu niciun ajutor. Au fost singurii care au participat la expediție fără însoțitori. Nu spun că alpiniștii care se folosesc de ghizi nu ar fi temerari, spun doar că el nu o face. Mai este un motiv: chiar și alpinismul și explorarea au devenit sclavii vremurilor și au căpătat o aură comercială. Ticu detestă acest lucru și de aceea fuge în locuri în care comerțul încă nu a pus piciorul, așa îi place lui să se pună astfel la încercare. A fost greu, vreme potrivnică, condiții politice complicate, avalanșe - de care am aflat abia când a ajuns acasă... Îi tot spun de ceva vreme că ar fi momentul să se așeze și să scrie cărțile acelea despre aventurile lui, cărți care sunt de atâta timp în așteptare. Acum e concentrat pe un alt proiect, "Muzeul Munților" se numește, pe care încearcă să-l inaugureze la un sfert de veac de când a cucerit Everestul. Iar când Ticu are câte un proiect, e atât de concentrat, că numai luat cu forța în vacanță se mai poate rupe.

- Irina, nu te temi când soțul tău este plecat cu lunile, în cele mai grele zone ale acestui pământ, piscurile munților care ajung în cer?

- Cred că teama a fost deja absorbită de ADN-ul personal. Este acolo, ca o liană care du­blează co­loana vertebrală - încerci să nu o arăți în ex­terior, dar ea e mereu acolo. Frica asta are etape. Una este cea în care nu vrei să răspunzi la telefon, când sună prietenii sau părinții, deoarece știi că, sub masca unor întrebări protocolare, de fapt vor să afle despre Ticu. Ai zice că tehnologia te ajută, că telefoanele prin satelit te țin la curent cu ce se întâmplă. Nu este chiar așa, știi cât de cât până la un punct, iar apoi se face liniște totală. Aceasta este a doua etapă a fricii, una dureroasă. O voce me­ta­lică de robot răspunde în lo­cul glasului pe care-l aș­tepți. Nu mai știi nimic. Nici tehnologia de ultimă ge­ne­rație nu mai func­țio­nează acolo. Abia atunci intru cu adevărat în pe­rioa­da în care rămân, și eu, fără aer. Alpiniștii nu­mesc zona de peste 7.000 m zona mor­ții. O simt și eu, de acasă. În­creme­nești, până când, în sfârșit, sună telefonul.

- Fetele împărtășesc și ele aceeași teamă? Ce spun?

- Copiii sunt dăruiți cu un soi de scut care îi ajută mult. În primă fază, cea mi­că zice mereu că îi este dor de tata, întreabă pe un­de a ajuns. Apoi intră amân­două într-un fel de con de tăcere, nu mai cer vești. Au o frică pe care au autoeducat-o și ele. Nu întreabă, pentru că fe­te­le știu că dacă nu le dau vești, înseamnă că nu le am.

După 25 de ani, ca în prima zi

- Tu și Ticu aveți o căsnicie de douăzeci și cinci de ani. Remarcabil, pentru niște oameni atât de liberi, de pasionați, de încăpățânați. Să fie pauzele acestea, chiar și cele încărcate de fri­că, un ajutor pentru ca o căsnicie să nu devină rutină?

- Ți-aș putea răs­pun­de, fără frica de a exa­ge­ra sau de-a te minți, da­că aș ști măcar puțin cum e să trăiești altfel. Noi chiar nu cunoaștem altă va­riantă. Dar dacă după douăzeci și cinci de ani este ca în prima zi, înseamnă că e bine. E greu, e cu suișuri și co­bo­râșuri, nu e perfect, dar este perfecțiunea pen­tru noi. Dacă îmi este dor de el când pleacă? Evident. Doar că folo­sesc cuvântul aces­ta din ce în ce mai rar. Mi se pare unul uzat, care a de­venit superficial. Eu, în ultima vreme, am vă­zut o singură manifes­tare a dorului adevărat: aceea a românilor plecați din țară. Când nu ai cale de întoar­cere pentru o perioadă, când "altădată" dispare, acela este DOR. Am cunoscut sute de oameni din diaspora, diferiți, directori de companii sau simpli zilieri. Tuturor le este dor. Unii nu doar că plâng imediat când le vorbești de țară, de copii, ci plâng la primul cuvânt românesc pe care-l aud. Unii sunt oameni de succes, de prin America, oameni care au răzbit singuri, care au studii, școli celebre. Vă asigur că românii aceștia nu au niciun fel de falsitate când li se umplu ochii de la­crimi. Uite, dacă tot mă întrebai ce văd în spate în viața mea, ce am făcut până acum, un alt lucru pe care ți-l pot spune, după atâtea povești ascultate, este că am învățat să nu judec. Dacă nu ești din aluatul acela, dacă nu ai acele frământări, nu poți înțelege pâinea lor, a oamenilor plecați din România. Așadar, nu-i judec deloc, dar mă enervez. Mă enervez când în țară sunt etichetați la grămadă, când ghilotina cade peste toți odată, când sunt jigniți. Toți vârâți în aceeași oală, apăsată de același capac. Noi trebuie să ținem cont de ei, de fiecare om în parte, să le dăm șansa de a-și spune părerea, de a vota. Votul lor este la fel de important ca și al nostru, noi, cei plătiți și din banii pe care-i trimit ei acasă.

Magnet pentru povești

- Ce ne facem cu țara asta, Irina?

- Ce să zic, suntem testați cu vârf și îndesat. Dar eu cred că ne aflăm într-un proces na­tural de curățare, chiar cu excesele as­tea care ne scot din minți. Parcă am fi pe falii de pământ care la cutremure se ciocnesc - părerile unora nu se mai întâlnesc cu ale altora decât prin con­flict. Cred că suntem în faza asta pe care tre­buie să o acceptăm, să o trăim, pentru că nu ne pu­tem curăța altfel. Anii de comunism s-au dovedit mult mai greu de șters, suntem înfierați pe mai multe generații. Alte societăți au trecut și ele, în istoria lor, prin încercări ca ale noastre, și au iz­bândit. Poate că nu se vor alinia peste noapte bu­levardele Bucureștiului ca la Paris, dar cred că și Bucureștiul, și România profundă, cu ulițele des­fundate din jurul casei mele, se vor schimba odată cu evoluția naturală pe care o s-o avem din punct de vedere social. Nu cred că există cale de în­toar­cere. Uite, chiar mă uitam cu mare admirație la o știre recentă, despre protestul medicilor de la Spi­talul Universitar din București. Cu câtă asumare au ieșit doctorii aceia să recunoască realitatea pe care noi, toți cei care am fost măcar o dată pacienți în România, am simțit-o. Aceste acte de curaj, cu cât vor fi mai multe, mai asumate, cu atât sistemul me­dical românesc se va reabilita. La fel și în edu­cație. Eu cred că dacă fiecare am fi mai curajoși, și tranziția asta, care pare interminabilă, ar fi mai ușor de suportat.

- Care este scutul tău de apărare, când fră­mântările din jur devin copleșitoare?

- Sunt zile în șir în care eu nu aș deschide televizorul, din dorința aceea de curățare. Tu nu ai zile în care, pur si simplu, nu ai chef nici să citești? Cred că da. Zile în care vrei doar să te uiți la cer. Culmea este că atunci când tai fluxul de informații care îmi năvălesc în viață, dau peste altele. Dar unele... altfel. Dacă aleg să stau să privesc dea­lu­rile de sub casa mea, apare domnul Stănescu, bu­nul om care îmi taie iarba. Țigan "de a doua șan­să", cum singur se numește, fost analfabet, dar ca­re a făcut cursuri la seral. Este paznic de noapte și "tăietor" de iarbă ziua, folosind mașina lui de ulti­mă generație, de care e foarte mândru. Și-a cum­părat-o pe bani munciți. Domnul Stănescu are niște povești fabuloase, încearcă chiar să schimbe men­talități în șatra lui. Are perspectivă proprie asu­pra a ceea ce se întâmplă la București, se su­pără și el când e băgat în aceeași oală cu țiganul ca­re fură, care are carnet de conducere deși nu știe să scrie. Apoi, dacă merg la piață, vorbesc cu doam­na de la care iau brânză: știu cum o cheamă, ce po­ves­te are, ce crede ea despre pesta porcină. Eu m-am izolat de lume ca să scap de știri, dar orice aș face, nu mă pot rupe de felul acesta al meu de a atrage povești. Doi pași în afara curții, și mai aflu una! Oamenii simt nevoia să mi le spună, iar eu le adun. Poate tocmai de aceea ideea blog-ului ar trebui făcută mai serios, pentru că și domnul Stănescu ar avea acolo un loc perfect meritat. La capitolul "A doua șansă". Vin poveștile la mine, Bogdana, și mi-e drag de ele! Iar acum, fug în vacanță...