Micii pictori mari din Brașov

- În Brădet, la poalele Ciucașului, dialoguri neconvenționale cu copiii pictori de la Școala Populară de Artă din Brașov -

Vara aceasta am avut o întâlnire neaș­tep­tată. Eram cu colegii de redacție pe te­ren, la poalele munților Ciucaș, în colțul acela pur românesc, numit Țara Buzaielor. Stăteam la o pensiune cochetă din satul Brădet, într-o vale în­conjurată de pante dulci, de un verde pur. Dar încă din prima seară am văzut ceva neobișnuit, un spectacol mai rar de găsit într-o pensiune turistică. Un grup de co­pii frumoși, ca selectați pentru un concurs, stăteau aplecați asupra unor șevalete. Liniștiți, concentrați, indiferenți la larma turiștilor, pictau cu pasiune și cu un aer grav, luându-se foarte în serios. Printre ei, se mișca discret o profesoară, co­rectându-i ici-colo. M-am apro­piat de grupul de pictori și am rămas uimit de frumusețea lucră­rilor. Mi se păreau neașteptat de expresive și de bine lucrate pentru vârsta lor. Intrigat și uimit, i-am întrebat cine sunt. Mi-au spus că erau toți elevi din Brașov. Studiau la Școala de Artă și veniseră la Brădet, într-o tabără de creație. Una pe care nu o vor uita nicio­dată, ziceau. Zona era extraor­dinar de frumoasă și se simțeau inspirați. Am intrat în vorbă cu ei și revelațiile mele au curs lanț. Aveam să descopăr niște copii în vârstă de 14-15 ani, care scăpa­seră de tirania com­pu­terelor și a ta­bletelor și care păreau cu ade­­vărat fericiți. Micii pictori mari din Brașov preferau să tră­ias­că în plină natură, în tovărășia fanteziei și a creației, izvo­dind frumuseți ie­șite din sufletul și din mintea lor.

"M-am concentrat și am început să desenez păsări"

"Mie, pictura mi-a ieșit în cale pe când aveam trei ani. Și de atunci m-a luat pe aripa ei și mă duce me­reu să visez și să zbor, printre nori de culori. Nu cobor pe pământ decât când las penelul din mână".
Puștiul din fața mea stă lângă un șevalet mic, care e îndreptat spre munții din zare. Și îmi vor­bește încrezător în sine. Senin. E un băiat blonduț, cu chip și ochi luminoși, cu înfățișare liniștită și inte­rio­ri­zată, de om mare. Îl chea­mă Teo Man­du, are doar 11 ani, este din Brașov și pic­tează dezlăn­țuit, cu o profunzime și dex­te­ri­tate de maestru. Iar ca el sunt și cei­lalți, pe care aveam să-i întâl­nesc.

- Și cum ai știut tu, la doar trei ani, că ești "atins" de pictură? - l-am întrebat cu aceeași se­riozitate cu care-mi vorbește și el.

- Păi, să vedeți. Pe la trei ani, eram un pic cam obsedat de avi­oa­ne și elicoptere și le desenam peste tot și pe ce apucam. Pe urmă m-am con­cen­trat, am început să desenez păsări, iar acum pictez pei­saje și flori. Nu mă pot opri să desenez și să pictez aproa­pe tot timpul. E cel mai frumos lucru din viața mea.
În timp ce vorbeam, deasupra lui și a mea, lu­mi­na zarea verde și aproape in­finită a munților Ciu­­caș. Zarea ce curgea lin peste satul Brădet. Pe­ne­lurile lui Teo și ale colegilor lui lăsau cu hărnicie pe pânze, povești mi­nunate, în culori. Forme si­gure și cla­re, unele neașteptat de măiestre pen­tru vârsta lor. Mai văzusem tablouri fă­cute de elevi români, chiar și de cei de la Liceul de artă din Bucu­rești. Dar picturile brașovenilor aveau mult mai mult: o undă intensă de sinceritate. O pa­siune ne­tru­cată. O bucurie ex­traor­di­nară de-a in­venta po­tri­veli de culori. Acolo, sub zarea mun­ților Ciu­caș, tablourile acestor pic­tori copii aduceau o boa­re de aer la fel de proas­păt cu cel ce curgea înspre noi, din munți, o lu­mină la fel de iradiantă, o pre­zență aproa­pe reală a pei­sajelor.

"Pictura era de mine!"

După ce le-am trecut în revistă pe îndelete lu­cră­rile, mi-am continuat dialogul cu Teo Mandu, prâs­lea și copilul teribil al grupului. Între timp, aflasem că părinții lui Teo sunt IT-iști. Era încă o dovadă că în acest secol hipertehnologizat, mai sunt și părinți normali, care nu își împing cu ana­sâna copiii spre mirajul absorbant al calcula­to­rului.

- Tu de când ești la Școala Populară de Artă, Teo, dragă? - l-am descusut pe copilul cu pri­virea aceea, și suavă, și gravă.

- Sunt de vreo cinci ani. Din clasa zero. M-a îndrumat aici un profesor de chitară.

- Dar ce, te pricepi și la chi­tară?

- Am făcut și chitară, dar nu eram talentat. Pictura era de mine, nu altceva. Acum, la Școala de Ar­tă din Brașov, mă îndrumă doam­na profesoară Mihaela Modâlcă. Dar eu, de fapt, lucrez singur, tot timpul. Îmi iau șevaletul și pân­zele și colind singur pe unde mă cheamă inima. Merg așa, pe dea­luri și prin sate. Nu contează că e iarnă sau vară. Și pictez peste tot. Mereu găsesc ceva demn de prins în culori.

- Cum de nu ai luat calea com­puterelor, ca părinții tăi, și ca atâția copii de azi? Drumul pic­turii pe care ai pornit cu pasiune și hotărâre este, astăzi, tot mai pu­țin bătut.

- Îmi place enorm de mult să pic­tez și să de­se­nez, așa că am lăsat orice altceva deoparte. La com­­putere nu mă pri­cep. La pic­tură cred că sunt o excepție printre cei de vârsta mea, așa spun cei care îmi văd tablourile. Eu pot trăi foarte bine fără să stau toată ziua cu nasul în computer sau telefon. Și părinții mă lasă în voia mea. Cufun­dat în cu­lori, visez mult mai fru­mos și ei văd și se bucură.

Navetist, între Paris și Brașov

- Și atunci, cum îți vezi tu, viitorul?

- Eu mi-l văd prin Pa­ris. Știu că voi ajunge acolo, tot pe calea pic­turii. Voi fi pic­tor pe malul Senei și voi trăi din pic­tură, îmi răs­­pun­de fără să clipească micul pictor în vârstă de zece ani.

- Văd că ești încrezător în des­ti­nul tău!

- Sunt! Asta nu înseamnă că nu mă voi în­toar­ce acasă, chiar dacă voi a­jun­ge pictor la Pa­ris. Voi fi un na­vetist între Paris și Bra­șov.

- Până la urmă, ce te ține așa legat de pic­tură? Ce simți când pictezi?

- Liniște. Și o fericire aparte, greu de descris. Căci fac ceva care-mi place și nu mă obli­gă ni­meni să fac altceva. Sunt liber. De aceea, nu mă voi lăsa ni­ciodată de pictură. Ea va fi casa mea.

*

Pe celălalt băiat al grupului îl cheamă Ale­xandru Cîrstea Firist și are 16 ani. Îmi spune că și el va picta mereu, că va ră­mâne agățat de pic­tură. Îmi face, și el, o mărturisire surprinzătoare.

- Mie mi se pare că de când pictez, am devenit mult mai creativ față de alți copii care nu fac artă. Când vorbim, am un ori­zont mult mai larg, parcă am mai multe idei. Une­ori se uită la mine ciudat. Spun lucruri pe care ei nu le înțeleg. Pic­tura mă ajută și în alte domenii, nu neapă­rat numai în artă. Dezvoltă ceva. Pictura va fi me­reu planul de re­zer­vă al sufletului meu.

"Eu cred că pictorii vor fi totdeauna la masa bucatelor"

Am stat apoi de vorbă cu cele două fete ale grupului de elevi, frumoase, inteligente și cu o delicatețe pe care o găsești tot mai greu la adepții internetului. La fel ca și ceilalți copii de la Școala de Artă din Brașov, veniți la Brădet să-și încerce pu­terea penelelor cu fru­mu­sețea muntelui, recu­nosc și ele că nu sunt fanati­zate de IT. Ba dim­potrivă. Ocolesc predilect lapto­pu­rile și folosirea excesivă a telefoanelor.
Prima dintre fete are 15 ani și un nume rar și de­licat ca un arpegiu: Armina. Armina Tăulea. "Nu­mele acesta al meu este un nume din Făgăraș" - îmi spune cu mândrie deloc reținută. "Este un nume vechi".
La cei 15 ani ai ei, Armina face o grafică sur­prinzător de bună, așa cum se vede și în por­tretul pe care tocmai l-a terminat, făcut în creion.

- Eu prefer arta pe hârtie - spune. Cum credeți că puteam face un portret ca acesta, cu com­puterul? În plus, pictura pe calculator mi se pare că e prea uniformizată. Am încercat și eu să fac artă pe computer. Am și o tabletă grafică. Dar când pictezi cu penelul pe pânză, tabloul tău e cu totul diferit. Are tușe fine, ca niște amprente ale su­fle­tului. Computerul nu le poate face. Chiar și numai pentru asta, și arta e nepieritoare. Oamenii au ne­voie de frumos. Simt asta pe mine, în ce văd și ce fac. Sunt pur și simplu fericită, de pildă, în splen­doarea locului de aici. De aceea eu cred că pictorii vor fi totdeauna la masa bucatelor. Și cred că asta va fi și direcția mea.

"Înainte, ca hipopotamul prin junglă"

Cealaltă pictoriță a grupului este Teodora Po­pes­cu. Are 14 ani. Îmi spune dintr-o su­fla­re: calea ar­tei i se pare minunată. Decât să stea pe telefon, pre­feră să picteze sau să deseneze tot timpul câte ceva.

- Cum îți vezi drumul în artă și în viață, Teodora?, întreb curios.

- Sincer, nu știu. Știu doar că vreau să fiu pictor, deși mi-a zis mama că nu e o carieră foarte sigură. Dar mi-a zis și că dacă o să-mi placă pictura, dacă rămân cu gândul ăsta că vreau să fiu pictoriță, va trebui să mă duc la Fa­cultatea de arte. Mă sus­ține. Și tata la fel. Ori­ce desenez, mama e acolo și mă ajută. E cri­ticul meu personal. Spu­ne: "Uite, nasul e strâmb, copacul mai are un pic și cade". Eu, chiar dacă n-o să tră­iesc așa de bine finan­ciar, prefer să fac ceea ce-mi place. O să în­cerc să găsesc și un plan B mai sigur. To­tuși, pentru mine arta plas­tică e calea cea bu­nă. O să-mi dau spe­cia­lizările și în grafică, și în pic­tu­ră.

- Colegii te înțeleg sau te privesc ca pe o apa­riție ciudată?

- Unii mă susțin, le place ce fac. Doar câțiva colegi de clasă mai râd de mine, pentru că ei nu în­țeleg, nu știu ce bucurie enormă este să pictezi. Să creezi o lume imaginară, cu mâna ta. Să visezi culori. Nu mă las. Merg înainte "ca hi­popotamul prin junglă", cum spu­ne poetul.

Partea nevăzută a lumii

Nu e nevoie să fii expert în arte, ca să recunoști că micii pictori de la Brașov nu au doar talent, ci și o ști­ință tare a desenului. Armina Tă­ulea și Teodora Popescu, de pildă, fac, la doar 14-15 ani, portrete de o expresivitate egală cu a pictorilor maturi. În ca­zul lor se simte cât de importantă este îndrumarea men­torului. Iar talentul micilor pictori mari din Bra­șov s-a întâlnit, într-un mod fericit, cu talentul și pri­ce­perea profesoarei lor, Mi­ha­ela Modâlcă. La rân­dul ei fată de pictor și ab­solventă a Uni­ver­si­tății de Ar­tă din Bucu­rești, ea a avut ce trans­mite mai de­par­te.

- Îmi aduc aminte cu emoție, că exact acum 20 de ani, am făcut prima tabără de creație. Erau zece adolescenți entuziaști și extrem de talentați, aleși din clasa mea de pictură, de la Liceul de Artă Brașov. Atunci am mers într-un loc fabulos, despre care le vorbisem îndelung, Ținutul Pădurenilor Hunedoarei, loc superb și străvechi, unde îmi petrecusem verile copilăriei la bunici și unde pictam, și eu, adesea. Experiența aceea i-a marcat puternic pe copii, iar pe mine m-a determinat să continui. În verile ultimilor ani, am organizat cu sprijinul familiilor elevilor, tabere de pictură și grafică la peisaj, cu cei mai experimentați elevi ai mei, de la Școala de Artă "Tiberiu Brădi­cea­nu". În toți acești ani, am avut privilegiul să întâl­nesc talente surprinzătoare. O fi la modă IT-ul, dar Dumnezeu le dă copiilor și sen­sibilitate cu carul. De ei depinde să și-o folo­sească sau nu. Și de părinți, ca să-i lase să-și afle talentul. Uitați-vă la ei cât sunt de fericiți! Au reușit să fie ei înșiși, să-și trăiască vocația încă din anii copilăriei. Ei explo­rează partea nevăzută a lucrurilor. Lumea de dincolo de concret, pe care o simt cu sufletul. Și asta îi face liberi și fericiți.