ANGELA LUDOȘANU - pictoriță de icoane și cusătoreasă de cămăși românești: "Țăranul făcea totul cu Dumnezeu lângă el"

Claudiu Tarziu
DIALOGURI ÎN PRIDVOR

Bucovineancă de obârșie, măritată în sud, la Călărași, apoi stabilită în Capitală, An­gela Ludoșanu este o prezență con­stantă și luminoasă a târgurilor de artă populară de la Mu­zeul Țăranului Român. Și nu doar prin expunerea icoanelor sale pe lemn sau pe sticlă, sau a iilor cu­sute de ea cu o măiestrie neîntrecută, ci și prin felul minunat în care știe să tâlcuiască semnele tainice care alcătuiesc limbajul fabuloasei noastre culturi țărănești. O face cu drag, și la cursul "Atelier de cusut straie împărătești", și pe o pagină de Face­book, intitulată "Ia râurată românește". După ani de cercetare și exercițiu, Angela Lu­doșanu a ajuns la concluzia că țăranul român a cău­tat, în toată istoria sa, să-L țină aproape pe Dumne­zeu. Dumnezeul țăranilor este viu și cuprins în toate cele ale vieții, de la stâlpul casei însemnat cu cruci, până la "strajele" de pe ii, tot sub formă de cruce, și de la vița de vie, simbol al sângelui lui Hristos, și până la pâinea crestată cu sem­nul crucii, înainte de a fi băgată în cuptor.

"Am simțit tot mai acut nevoia de a-mi vindeca lipsa lui Dumnezeu"

- Icoanele dvs. pe sticlă și cusă­turile țărănești v-au ajutat să pă­trundeți taina spi­rituală a tradiției populare, rădă­cinile ei legate de credința în Dum­ne­zeu. Ce v-a mâ­nat spre cultura țără­nului român?

- Sunt născută la țară și i-am prins în viață, pentru o bună bucată de timp, pe bunicii mei materni. Bu­nica nu mai cosea ii, căci era bătrână deja, dar țesea covoare de pereți, "păre­tare" le spu­neam noi, pentru multe sate din îm­prejurimi. Din asta trăia. Bunicul era neîntrecut în cioplit lem­nul, știa să facă, de la o casetă de biju­terii, până la o casă, orice se putea face din lemn. Totuși, fiind cres­cută și educată la oraș, n-am rămas legată de cultura țărănească. Mai mult, din pricina modului în care era instrumentat politic, nici nu-mi plăcea folclorul, respingeam muzica populară și cos­tumul național. Nu eram nici foarte credin­cioa­să, deși sămânța lui Dumnezeu e sădită în fiecare om de la naștere. Eu am descoperit cultura țărăneas­că prin cărți, care mi-au apărut în cale la momentul cuvenit, și cre­din­ța adevărată, prin pictarea icoa­nelor. Apoi am înțeles că una nu se des­parte de cealaltă, pentru că ță­ranul făcea totul cu Dumnezeu lân­gă el.

"Icoana pe lemn a fost prima mea mare dragoste"

- Ați absolvit un liceu de artă. De ce ați ales icoana, din tot ce puteați picta?

- Să știți că nu m-am visat și nici nu mă cred artistă. Am desenat, am pictat, am lucrat tapiserie de artă în liceu, din pură plăcere, dar lipsită de orice ambiții de originalitate și de afirmare. Era destul că mă bucura ce făceam. Totuși, după Revoluție, am simțit tot mai acut nevoia de a-mi vindeca o sufe­rință sufletească: lipsa lui Dumnezeu. Nu eram atee, dar îmi doream să-L întâlnesc pe Dumnezeu în viața mea, să-L simt aproape, să mă fac vrednică de iubi­rea Lui, și nu prea era așa. Desigur, la început nu-mi era atât de clar golul acesta, au fost ani de căutări. Însă, pe urmă, am acumulat masiv și rapid. Totul s-a intensificat odată ce m-am hotărât să pictez icoane pe lemn. Cred că nici nu a fost ideea mea, ci a fost un fapt mistic. Într-o zi, mă aflam în vizită în Bucu­rești și colindam anticariatele, în căutare de cărți bune. Și-am găsit undeva Erminia (manualul de pictură bizantină). Am luat-o. Acasă, am răsfoit-o de multe ori, săptămâni la rând. Nu înțelegeam ni­mic. Câțiva ani mai târziu, am revăzut-o în biblio­tecă și m-am decis să cer ajutorul unui preot. Acela a fost momentul când am început să pictez icoană pe lemn. Încet, încet, am priceput că toate câte tre­buie zugrăvite în icoană au un rost, acela de a ex­prima adevărul, și că orice schimbare poate duce la știrbirea adevărului și la căderea în erezie. Pe mă­sură ce pătrundeam mai mult în taina iconografiei, pe atât sufletul meu se curăța mai mult și îl "vedea" mai bine pe Dumnezeu. Am citit mult, am mers la preoți și mi-au ieșit în drum cărțile trebuincioase. Icoana pe lemn a fost prima mea mare dragoste. A doua a fost icoana pe sticlă. Abia aceasta a adăugat o nuanță importantă: nu toate inovațiile sunt erezii. Pictorii țărani își îngăduiau adaosuri sau interpretări care nu respectau canoanele, dar care nu pot fi citite nici ca abateri de la adevăr, ci numai drept ceea ce sunt: un plus de frumusețe.

"Pictorii țărani aveau o îndrăzneală copilărească"

- Multă vreme, icoanele pe sticlă n-au fost în­găduite în biserici, ca fiind necanonice...

- Da, pentru că și preoții se speriau de prea multa lor... umanitate. Astăzi, clerul are un nivel inte­lectual înalt și nu se mai teme de astfel de icoa­ne. Vedeți, pentru icoana pe lemn, a trebuit să-mi de­săvârșesc linia, tușa, compoziția, și să depășesc "complexul grecesc" - adică să renunț la a lua ca sistem de referință icoanele în stil grecesc, și să de­prind specificul icoanelor românești. Pentru icoana pe sticlă, am fost nevoită să renunț la a căuta perfec­țiunea. M-a lămurit, prin exemple din colecția per­manentă a MȚR, d-na Lila Pasima, care își dădea girul asupra autenticității și calității picturilor expu­se spre vânzare la muzeu. M-a luat de mână și mi-a arătat cum făceau țăranii un ochi de sfânt, un deget, un model pentru margine etc. O dată, de două ori, de trei ori, până am înțeles că trebuia să redevin inocentă. Avem astăzi mulți pictori de icoană pe sticlă, dar nu toți știu, de fapt, să o picteze. Țăranii, care sunt maeștrii noștri, știau să găsească propor­țiile desenului și armonia culorilor și să traseze acea linie modulată ca­re se regăsește și în cusăturile de pe ii - sunt ii vechi, pe care bro­deria este o adevă­rată cali­gra­fie, par­că fă­cu­tă cu peni­ța... A­poi, pictorii țărani aveau o în­drăz­nea­lă lipsită de obrăz­nicie, co­pi­lărească, aș spu­ne. De pil­dă, e­xis­tă o repre­zentare de inspi­rație apu­sea­nă a Maicii Domnului, căreia țăranii i-au spus "Maica Dom­nului Jalnică". Este o imagine în care Sfânta Fe­cioa­ră stă în semiprofil, având în dreapta sau în stânga crucea pe care se jertfește Mântuitorul. Am reprodus și eu această icoană și, mergând cu ea la târg, cineva m-a certat, revoltat că am spus despre Maica Domnului că e jalnică. Dar "jalnic" este si­no­nimul popular pentru trist, îndurerat, nu pentru prăpădit, sau sărac, așa cum înțelegem noi astăzi cuvântul. Ei, și țăranul român a simțit nevoia să înveselească această icoană dramatică, gândind că moartea lui Iisus înseamnă, de fapt, Înviere, deci bucurie. Așa încât a pictat-o pe Măicuța Domnului în negru și, uneori, cu lacrimi pe obraz, dar a măr­ginit totul cu flori în culori vii. În alte reprezentări, i-a pus Maicii Domnului și un cercel sub formă de cruce în ureche. Unii s-au scanda­lizat, zicând că e erezie, dar de fapt este o dovadă de umanitate, de iubire pentru Măicuța Domnului. Nu e nici o im­pietate aici. Așa a știut țăranul să-și arate dragul pentru Maica noas­tră, înfrumusețând o imagine în­doliată.

- În unele icoane pe sticlă există simboluri identice cu cele de pe costumele populare. Le pre­luați și dvs.?

- Într-adevăr, în icoane au fost preluate motive florale sau geometrice populare, care apar în cusă­turile de pe straie. Nici nu se putea altfel, sensibi­litatea țăranilor avea același izvor și aceeași albie: credința. Așa mi-am explicat cum, după ce am cu­noscut mai bine icoana pe sticlă, am simțit și eu o atracție foarte puternică spre semnele cusute pe por­tul popular: ii, cămăși, ilice, pantaloni... Cămașa națională este, în primul rând, un simbol identitar. Cine o vedea așa, neîmbrăcată, știa că stăpânul este femeie sau bărbat, cam de ce vârstă - în funcție de culorile folo­site -, din ce zonă, dacă este sau nu căsătorit, ce stare materială are... Ei bine, cum era să lipsească ta­man miezul identității noastre, credin­ța în Dumne­zeu? Și nu lipsește. Între icoană și stra­iele populare a fost mereu un transfer de simboluri.

"Crucea este simbolul cel mai des întâlnit în cusăturile de pe ii"

- Care sunt cel mai des întâlnite simboluri creștine în cusăturile tra­di­țio­nale?

- Crucile. Sunt multe feluri de cruci, așezate în multe modele, înce­pând cu cel mai vechi, al prescurei, pătratul cu cruce, și până la unele din­tre cele mai com­pli­cate, precum cru­cea în "M" sau zvas­tica - o cruce în­cârligată. Una dintre cele mai frumoa­se este crucea Sfântului Andrei, închi­puită din frunze. Crucea este semnul distinctiv al creștinilor, dar este și semn protector. Așa se face că existau cămăși de alăptat, special croite, care aveau cu­sute cruci în dreptul sânilor, pentru spo­rirea laptelui și apărarea de rele a prun­cului. Am mai văzut și o cămașă cu "aripi de înger", în colecția de cămăși marca Eliza Bră­tianu - o boieroaică îndrăgostită de ie, care a creat și un stil special, mai cizelat, și pentru care se folo­seau materiale scumpe, mătase naturală, fir metalic din aur și paiete din aur. Acea cămașă avea brodate câte o cruce de aur pe fiecare umăr, pentru protecție, dar și pentru înălțare spirituală. Eu le zic "aripi de înger". De asemenea, crucea apare preînchipuită și în broderia de pe pieptul cămășii bărbătești cu bar­bure (clin mare, la mijlocul feței cămășii). Asta era cămașa ciobănească și cred că neves­tele bacilor au gândit-o așa, pentru a-i pune sub pavăza lui Dum­nezeu pe oa­menii lor. Pe lângă cruci, foarte des apare steaua cu opt colțuri, despre care se știe că e steaua Maicii Domnului, steaua călăuzitoare a ma­gilor din noaptea naș­terii Mântuitorului.
Și "S"-ul este un semn foarte vechi și frecvent întâlnit în broderia pe ii și că­măși. E semnul șar­pelui bun, de casă, care aduce belșug, noroc și înțelepciune. Iarăși, motivul viței-de-vie, simbol al sângelui Mântuitorului și al împărtășaniei, se gă­sește nu doar în icoane, ci și pe ii. Și nu vine de la plăcerea de a bea vin, pentru că în cusături, ca și în icoane, totul are un înțeles metafizic, transcen­dental. Aici se cade să mai facem o observație: în reprezentarea țărănească a lui Iisus, cu mlădița viței-de-vie care îi crește din coastă, Hristos șade pe o ladă de zestre, sugerând moștenirea de cre­dință pe care ne-a lăsat-o.

"Cămașa țărănească este un acoperământ divin"

- Mai știu oamenii de azi semnificația cusă­turilor de pe ii, le mai înțeleg povestea?

- Cele mai mul­te începătoare care vin la cursul meu de cusut nu știu ce înțeles are un semn sau altul, o culoare sau alta, un fel de croială ori altul, care e se­cretul altiței și așa mai departe. Eu dau uneori și pro­priile mele inter­pretări, cu ochi de iconar, nu am pre­tenția că știu totul și că dețin adevărul absolut, dar aver­tizez în acest sens. Esen­țial în cusutul iilor este însă alt­ceva, să poți pune în modelele cusute toată energia ta spiri­tuală, pentru ca acele cămăși să devină ceea ce erau odinioară, veșminte. Adică, nu doar ceva cu ce te îmbraci, ci un aco­perământ divin, care te apără și te ajută. Și asta se face numai dacă în­veți să te rogi în timp ce coși, să-ți pui gân­durile bune în fiecare punct cusut și să-ți ima­ginezi că acea că­mașă nu-ți acoperă doar trupul, ci mai ales sufle­tul. Pentru țărani, cămașa a avut dintotdeauna un rol apotropaic: îi ferea de vrăji, de magie, de deochi, de tot răul care se putea îndrepta spre ei. În acest rol constă autenticitatea ei. Lucrul făcut de tine, însemnat de tine cu cruci, în locuri ascunse, are un rost... magic. Toate semnele spe­ciale de protecție, cusute în părți, fie foarte expuse, așadar vulnerabile, fie mai puțin vizibile, se cheamă "strajă". În plus, cămașa tradițio­nală se lăsa netivită în partea de jos, pentru ca răul care venea că­tre cel ce o îmbrăca să se scur­gă în jos, să nu-l atingă.

Cămașa ciumei

Țărăncile coseau și cămăși speciale pentru vreo molimă sau pentru război. Era așa-numita cămașă a ciumei. Imediat ce apu­nea soarele, un grup cât mai mare de femei se aduna într-o casă și făceau până la miezul nop­ții o cămașă, începând de la torsul cânepei și țesutul pânzei, până la croit și cusut. Era îm­podobită în culori cât mai stri­dente, ca să-i placă "boalei". Deci, în câteva ceasuri tre­buia isprăvită o muncă de câteva săptămâni sau luni, așa că era mare grabă, drept pentru care s-a transmis până azi o vorbă: "lucrezi ca pe cămașa ciumei". Dimineața, cămașa era aruncată între ho­tare, ca să o ia ciuma și să plece mai departe, să scape satul nevătămat, sau era pusă pe o sperietoare de ciori, ca să se înfricoșeze boala și să facă în­toarsă calea. Aceeași cămașă se făcea în unele zone, ca în Mara­mureș, de exemplu, contra răz­boiului, care era văzut tot ca o boală necruțătoare. Când află toate acestea, doam­nele care se apucă de cusut prind și mai mare drag de ie și dovedesc și mai mult talent și mai multă hărnicie. Și, să mă credeți, nu există româncă să nu poată coase o ie. Dacă un pic e ajutată, își redescoperă abilită­țile pentru asta, de parcă ar fi un dar ge­netic.

"Atelier de straie împărătești"

- În afară de aceste semne ale credinței popu­lare, ați re­marcat în cusăturile de pe ii sau cămăși și influențe ale unui model bise­ri­cesc?

- Da, da, de aceea și cursul nostru se numește "Atelier de straie împă­rătești". Costumele din unele zone aduc cu stra­iele bizantine. Cel mai apropiat model în care se vede inspirația bizantină este că­mașa de Vrancea, cu mânecă învârtită. Este o mâ­necă de un metru și jumătate sau doi, care se coase atipic, din triun­ghiuri de pânză asamblate, ce creează un model înfășurat, bogat, care le dă un aer nobil. Același model de mânecă se regăsește la hainele unor ctitori pictați în vechime în unele biserici. De altfel, compoziția în sine a unei ii se aseamănă cu veș­mintele arhanghelilor, care în icono­grafia noastră sunt de inspirație bizan­tină, împără­teas­că. De acolo se trage și altița, care reprezintă cerul. Țărăncile se duceau duminică de duminică la bise­rică, se uitau pe pereți și preluau mo­dele. Noi avem zeci de al­bume cu cos­tume populare românești și mii de ii-că­măși care pot fi văzute în muzee. To­tuși, am convingerea că n-au ajuns până la noi cele mai frumoase porturi, pentru că țăranii au fost îm­brăcați de înmor­mântare cu ele, fiind considerate veșminte protec­toare, care îi vor ajuta să treacă nevătămați prin vămile văzduhului și să învie în Împărăția lui Dum­nezeu, la Judecata de Apoi.